INTERVIU CU PROFESOARA EUGENIA CIMBOROVICI-TEODOREANU, PREŞEDINTELE FUNDAŢIEI CIVICE RAIONALE „GHEORGHE ASACHI” HERŢA
La 9 august, ceasul timpului a bătut cu ecouri de jale şi luminoase amintiri nu numai pentru oamenii care i-au fost dragi şi apropiaţi, din Costiceni, ci pentru toţi consângenii împătimiţi de cuvântul matern. Se împlinesc 20 de ani de la moartea poetului şi savantului Ion Vatamanu. Am impresia că parcă mai ieri am stat de vorbă şi m-am bucurat de întâlnirea cu dumnealui, dar au trecut 20 de ani de când îl aşteptăm zadarnic la baştină, căci nu mai este printre noi.
Sunt abonată de foarte mulţi ani la “Zorile Bucovinei”. Mai precis, din perioada când familia noastră s-a stabilit cu traiul la Cernăuţi. Împreună cu soţul, citesc cu interes şi deosebită plăcere toate articolele din acest ziar, care ne ajută să nu ne pierdem identitatea românească într-un mediu multinaţional. In numărul din 14 iunie mi-a atras atenţia interviul cu Ivo Bobul, realizat de doamna Felicia Nichita-Toma. Îndeosebi merită apreciere dorinţa şi străduinţa autoarei, precum şi reuşita ei, de a-l prezenta pe Ivo nu numai ca interpret renumit, dar şi de a-i evidenţia toate calităţile sufleteşti, omeneşti, idealurile şi visele ce l-au purtat spre realizări de valoare. Este un interviu de nota zece.
Poet, publicist şi folclorist. S-a născut la 18 august 1941 în localitatea Crasnoilsc, raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi. Dispare în împrejurări enigmatice la 26 iulie 1969 şi este descoperit (în primul rând, prin eforturile prietenului său Ion Ţâbuleac) într-un mormânt, neidentificat, în Cimitirul Central din Cernăuţi, la 12 septembrie 1969, deshumat şi înmormântat creştineşte în cimitirul din Crasna natală.
Ion Gumencu, de la genunchi în jos, n-are picioare ca să poată merge unde-i pofteşte inima, aşa cum umbla cu câţiva ani în urmă, până a nimeri la Spitalul ajutorului de urgenţă din Cernăuţi. Acum viaţa sa este nu numai, ca pentru orice fiinţă omenească, un permanent voiaj spre acasă, ci şi o îndeletnicire de a desena fără radieră. Tot ce i-a fost dat să trăiască şi să greşească nu mai poate fi îndreptat, el privind la trecutul său aşa ca la golul de la genunchi în jos...
Satul Boian din raionul Noua Suliţa întotdeauna a fost o localitate înfloritoare, frumoasă şi bine amenajată, cu oameni harnici şi gospodari, isteţi şi deştepţi. Însă, în ultimul timp, putem spune, pe bună dreptate, că el poate concura chiar şi cu oricare centru raional. Iar de când primar al satului a devenit Gheorghe Demenciuc, care şi-a pus drept scop ca Boianul să întreacă chiar Cernăuţiul, aici se înfăptuiesc tot mai multe lucruri lăudabile, tot mai multe străzi îmbracă noi şi durabile veşminte. Nu demult, au fost finalizate lucrările de pavare cu lespezi pentru trotuar a străzii ce-i poartă numele cunoscutului profesor de română, patriot şi om de cultură, Vasile Bizovi, profesor emerit al Ucrainei, care a trecut la cele eterne la începutul anului 2000.
Au venit nu demult la mine doi tineri, rugându-mă să le vând cărţi de-ale mele, în special cea de-a patra – „Eu caut cărarea”. Cu părere de rău, le-am spus că nu am, de fapt nici nu am avut de vânzare, fiindcă le-am dăruit la biblioteci, unor familii şi în România. Atunci ei mi-au spus că citesc „ZORILE BUCOVINEI” şi au venit să mă vadă, întrebându-mă de ce sunt singură. Le-am spus că n-am avut copii, iar cei doi fraţi şi patru surori au decedat şi am rămas doar eu.
Încercând să mă opun provocării unor nostalgii fireşti, dar totodată inutile, am în vedere doar trecutul individual, care, pentru fiecare om ajuns în zona crepusculară, revine în culori trandafirii, aureolat de frumuseţi irepetabile. În acest context s-ar potrivi anecdota despre bătrâna care, întrebată de ce-l adoră pe Stalin, a răspuns că pe timpul tiranului n-o dureau şalele şi o iubeau bărbaţii...
...mii de abonaţi şi cititori formează familia noastră. Astfel, nu numai în paginile ziarului, ci şi atunci când ne adunăm la o masă de sărbătoare, vă avem pe toţi cu gândul şi cu sufletul aproape.
Tânărul Pavel Cotiuşca de la Roşa e mândru de favorul pe care i l-a hărăzit destinul – e vlăstar a două neamuri. Tatăl, Mihai, e român de naţionalitate, iar maică-sa, Maria, e ucraineancă, originară din raionul Putila. Când s-a căsătorit şi s-a transferat cu traiul la soţ, la Roşa, nu cunoştea o boabă în română. Însă, după câte ştim, anume dragostea şi face minuni. Ucraineanca şi-a iubit atât de mult soţul, încât a învăţat, împreună cu micuţul fiu Pavel, frumoasa limbă românească. Or, în această familie unită şi fericită, valorile spiritual-naţionale au fost în afara oricăror prejudicii. Astfel l-au educat şi pe fiu – cu dragoste şi respect faţă de străbunii lui români şi ucraineni.
Am citit în „Zorile Bucovinei” materialele de încurajare, adresate românilor noştri care luptă pentru dăinuirea limbii materne, îndeosebi mesajele adresate ropcenilor. E şi meritul Dumneavoastră că, totuşi, am reuşit să mişcăm carul din loc, să învingem indiferenţa şi rea voinţa unora care încă îşi mai zic români.
O înţelepciune veche cât lumea spune că ce vei semăna, aceea o să răsară. Iar sămânţa familiei lui Nicolae Pridie şi a soţiei sale Casandra a fost de bună calitate şi a dat rod bun prin fiii lor iubitori de Neam şi Ţară. Toţi şi-au instruit copiii în limba strămoşilor, cu toate că apoi au studiat la şcoala ucrainizată din sat.
Evident, comuna Ceahor din raionul Hliboca, fostul Adâncata, e o localitate pur românească, sortită ucrainizării, ca şi satele învecinate – Valea Cosminului, Corovia, Molodia etc. Te doare sufletul când treci pe ulicioarele satului românesc din rădăcină şi auzi cum vorbesc localnicii – un cuvânt în română şi două în ucraineană. Iar tineretul nici măcar atât nu ştie, nici să se salute în limba strămoşilor, ci spun „добрий день”. Şi era ea, „ziua”, cândva bună pentru toţi locuitorii acestei vetre româneşti, când majoritatea populaţiei o constituia românii, iar acum - doar 40%. Ce-i drept, dacă în Ucraina legislaţia în vigoare ar fi respectată, conform Legii privind funcţionarea limbilor, adoptată de Rada Supremă cu aproape un an în urmă, ar trebui şi la Ceahor limba română să devină limbă regională, astfel s-ar repara o mare greşeală şi nedreptate faţă de românii localnici, forţat ucrainizaţi odată cu „eliberarea” Ţării Fagilor de către cotropitorii sovietici, ar învinge un adevăr istoric. Aceasta e convingerea fermă a unui ceahorean român din moşi-strămoşi – Vasile al lui Nicolae PRIDIE.
Cu toate că a rămas orfan de tată, care a căzut pe front, norocul lui Porfir CIOCĂLĂU a fost să întâlnească oameni buni în viaţă...Străbunelul său, Nestor Ciocălău, era staroste la biserica din Berestea şi şi-a construit chiar lângă ea o gospodărie, iar fiul acestuia, bunelul Onufrie, a lucrat ani de zile în Canada, agonisind astfel o frumoasă avere. Le-a cumpărat celor doi băieţi şi două fete câte 4 hectare de pământ şi i-a făcut gospodari la casele lor.
Ne-a părăsit regretatul Gheorghe Mihalcean într-o perioadă relativ bună pentru ziar, dacă o comparăm cu situaţia de astăzi. Am moştenit de la el povara dragostei pentru comoara limbii materne şi ziarul care menţine spiritul românesc. Deşi suntem strâmtoraţi material, respirăm mai liber decât în perioada conducerii sale şi ne considerăm fericiţi că nici un cinovnic n-o să ne bată cu pumnul în masă, dându-ne ordine jignitoare sau lovind în demnitatea noastră, dureros până la moarte.