asasinate sângeroase, intrate în istoria actualei regiuni Cernăuţi ca unele din crimele odioase, din prelungul şir de fărădelegi săvârşite de puterea sovietică, împotriva populaţiei băştinaşe româneşti
Un pios omagiu le-au adus martirilor, care au trecut prin iadul comunist, sfârşind pe crucea Golgotei Neamului Românesc, distinşii diplomaţi români, Excelenţa Sa Eleonora Moldovan, Consulul General al României la Cernăuţi,
Toate rugurile aprinse în zeci, sute de ani de sfinţire prin jertfa de sânge a neamului, s-au înălţat, la 24 decembrie, în Ajunul Crăciunului pe stil nou, într-un singur rug de Lumină către Hristos cel Răstignit şi Înviat, precum neamul românesc, Lumină ce ne creşte speranţa că nu sunt departe zorii
au un reper temeinic ce le atestă vechimea pe acest pământ – mormintele părinților, moșilor și strămoșilor. Iar în sufletele lor există un cimitir fără de cruci și morminte, cimitirul rudelor dispărute în timp ce încercau să fugă de ciuma bolșevică...
„…Românie Mare Priveşte către soare, Că lăcrimează cineva. O pasăre răpită Cu forţa şi rănită E sora Basarabia…” Şi Bucovina mea…
Inscripţia de pe o cruce, „Ieromonah Adrian Făgeţeanu, 03.11. 1912, Deleni, Cernăuţi – 27.09. 2011”, mi-a trezit interesul să aflu cât mai multe despre monahul-martir născut în apropierea Cernăuţiului, cu rădăcini adânci în pământul Bucovinei...
Printre cei 56 de martiri, „vânaţi” cu forţa, încarceraţi, apoi încărcaţi în vagoane pentru vite şi duşi în neagră străinătate ca să se piardă urma neamului românesc din Bucovina cedată şi înstrăinată de Ţară, nimiciţi, în 1944-1945, de regimul barbar sovietic în lagărele morţii de pe ţărmurile lacului Onega, în Siberii de gheaţă e şi bunelul meu după tată, Nicolae NICHITA al lui Gheorghe.
Nu există nici o filă în manualele de istorie despre calvarul românilor din ţinutul nostru în consecinţa pactului Ribbentrop - Molotov. Statele care au câştigat teritorii de pe urma târguielilor dintre cei doi dictatori ai lumii, niciodată nu vor condamna pactul lor.
Astăzi, 22 iunie, când s-au împlinit 75 de ani de la începutul celui de-al doilea război mondial şi tot atâţia ani de la eliberarea de către armata română, condusă de Mareşalul Erou Ion Antonescu, a Ţinutului Herţa, nordului Bucovinei şi Basarabiei, care în acea zi istorică de 22 iunie 1941 a dat ordin: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”, în incinta Consulatului General al României la Cernăuţi au fost prezentate două volume, IV şi V, „Cartea durerii” , consacrate masacrelor de la Lunca din februarie 1941 şi de la Fântâna Albă din aprilie 1941. Prezentarea acestor două volume e un eveniment important ce reprezintă un proiect pentru mai multe societăţi naţional-culturale din regiunea Cernăuţi, Ucraina şi România.
Duminica precedentă, când s-au împlinit exact 75 de ani de la deportarea în masă a peste 600 de locuitori ai satului Mahala, în centrul acestei mândre comune, lângă monumentul Aniţei Nandriş-Cudla, care a devenit simbol al suferinţei şi dragostei de viaţă a bucovinenilor deportaţi în „siberii de gheaţă”, s-a desfăşurat o amplă şi emoţionantă acţiune de comemorare a consătenilor martiri, care nu s-au întors la vatra natală din gulag-urile sovietice, rămânând să-şi doarmă somnul de veci în pământ străin, departe de casă şi de cei dragi.
La 9 mai, de Ziua Independenţei României, la baştina savantului Grigore Bostan, au fost omagiaţi eroii-martiri, care şi-au sacrificat viaţa pe altarul de glorie al Neamului. Deşi în această zi e marcată şi Ziua Europei, pentru noi, românii despărţişi de fraţii de acelaşi sânge printr-un gard de sârmă ghimpată, Europa e încă departe, iar Ţara, Eroii sunt mai aproape de suflete, rămân o rană necicatrizată în inimile noastre, a celor care am pierdut în infernul deportărilor şi represiunilor staliniste părinţi, bunei şi străbunei, iar acum, an de an, ne moare încetul cu încetul şi sufletul
Nu ştiu dacă există un mai înfiorător iad, decât acel adus de „eliberatori, când românii bucovineni s-au trezit nu doar fără Ţară, ci şi fără masă, fără casă, duşi în pustiuri ca să sfârşească în foamete şi mizerie, ca să li se şteargă urmele de pe acest pământ străbun
De dincolo de ţară rămân a-şi plânge morţii În limba lor şi-a noastră
Venim în fiecare an la Varniţa, lângă Fântâna Albă, în acest loc sfinţit prin sângele martirilor români, care, iubindu-şi Graiul, Ţara mai presus de orice, s-au sacrificat pentru Neam şi libertate, dorind să scape de jugul unui regim totalitar asupritor, să trăiască liberi alături de fraţi, de care au fost separaţi printr-o frontieră trasată peste noapte, printr-un gard de sârmă ghimpată, instalat pe viu în inima şi sufletele lor. Venim aici, la altarul de jertfă al neamului, de unde sorbim libertatea visată. De aici ne cresc parcă mai viguroase aripile dorului spre Ţara noastră, a părinţilor şi străbuneilor, mai puternică, mai însufleţită şi mai curată se înalţă în inimile noastre iubirea de Grai, de Străbuni. De la ei învăţăm ce înseamnă mândrie de neam, cutezanţă, sacrificiu în numele idealurilor naţionale
E îndeajuns doar să închidă ochii şi îi apare acel bordei până la geamuri sub pământ, unde se adăposteau, pe un aşternut din paie, pe un ger de 50 de grade, 9 suflete înfometate şi bucşite de păduchi din cauza sărăciei nevăzute şi nemaipomenite. Iarna le îngheţa părul pe cap, iar spre primăvară, când zăpada se topea, bordeiul se umplea cu apă…