29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Dialog sufletesc

29 decembrie 2014 р. | Categorie: Bucovina

Se știe că legăturile sufletești dintre nepoței și bunici sunt foarte strânse. Și aceasta-i normal și nici într-un caz nu poate fi o daună în calea educației generației în creștere –  bunicii au o mare practică de viață, ei în timpul creșterii propriilor copii n-au avut destulă posibilitate să le acorde  atenția necesară și, principalul,  ei caută să-i apere,  să-i protejeze într-un anumit fel de propriile greșeli, comise în decursul vieții. Această legătură este atât de familiară că, de cele mai multe ori, nepoții își dezvăluie tainele sufletești mai degrabă bunicilor, decât părinților ceea ce,  uneori, duce chiar la conflicte familiare. Cred că o asemenea părere e greșită și chiar dăunătoare. Părinții ar trebui să se îngrijoreze mai mult de rolul negativ al televizorului, uliței şi telefonului mobil asupra formării copilului, decât al bunicilor.

Bunicii le doresc nepoților binele, nu mai puțin decât părinții.

Iată una din conversațiile nepotului cu bunicul:

-  Bunicule, de ce îi saluți pe toți oamenii întâlniţi pe drum?

-  Apoi, să știi, măi nepoțele, că eu am trăit alte timpuri, când lumea se conducea după anumite reguli morale, legi ce se respectau cu sfințenie din moși-strămoși. Pe atunci să fi trecut pe lângă cineva și să nu-l fi salutat era o mare rușine, aceasta era o lipsa de omenie, cultură și nerespect față de oameni. Nerespectându-i pe cei din jur singur te transformai în ceva netrebuincios lumii și, în asemenea  mod, era imposibil să trăiești. Oamenii pe atunci puteau suporta toate greutățile vieții numai datorită prieteniei și înțelegerii reciproce. Cuvântul era ceva sfânt, pierdeai „cuvântul”, te pierdeai pe tine, te transformai în ceva periculos comunității din jurul tău. Omul fără susținerea celor din jur nu putea trăi. Iată de ce cea mai mare poruncă biblică „... iubește-l pe aproapele tău...” se respecta cu cea mai mare strictețe.

Cuvintele ,,Bună ziua”  îi apropie pe oameni, îi face mai grijulii și prin această simplă adresare trezește o mică, dar, de o importanță enormă, bucurie în sufletul celui ce-o aude. Auzind salutarea trebuia să răspunzi ceva frumos: mulțumesc, să trăiți, noroc, cele bune etc. Prin aceasta în sufletele oamenilor se năștea simțământul că omul nu-i singur pe pământ.

Acuma-s alte vremuri. Revoluția tehnică, televizorul, telefoanele mobile ș.a. de rând cu progresul au dus la distrugerea și uitarea multor lucruri și obiceiuri frumoase.

Omenia-i înlocuită cu bani, cuvântul – cu promisiuni, dragostea –  cu sexul, iar căsătoria – cu interesul.

-  Dar ce înseamnă când spuneți celor ce lucrează „Doamne ajută-i” sau „spor la muncă”?

-  Munca-i o îndeletnicire destul de grea și plictisitoare. La sate, de obicei, oamenii lucrează izolați din zori și până-n noapte, să nu auzi vorbă de om e foarte apăsător. Spunându-i „Doamne ajută-i”, lucrătorul primește-n suflet un imbold, o mică energie. În acest moment lucrătorului îi „cade din spate” toată oboseala și continuă munca parcă de la început. În urma acestor cuvinte el parcă simte susținerea cuiva, un timp oarecare e cu gândul la cel care i-a dorit „spor la muncă” și se bucură că cineva îi dorește succes.

-  Dar ,bunicule, de ce înainte de a te duce la biserică,  îți ceri iertare de la toți ai casei?

-   Păi să știi, nepoate. Omul când se duce la biserică trebuie să fie curat în toate: hainele,  gândurile şi faptele. În decursul săptămânii omul greșește în fața semenilor săi. Îi supără cu ceva, chiar nevrând. Mergând la biserică  trebuie să aibă sufletul curat, altfel cum să-i ceară Celui de Sus iertare, dacă de la ai săi nu și-a cerut-o. La biserică se merge pe jos, și numai. Mergând pe jos te întâlnești cu alți creștini și tot îți ceri iertare.

În biserică te stărui să auzi toate învățămintele bibliei, să fii cu gândul numai la Dumnezeu, rugându-l să-ți dea putere și înțelepciune la îndeplinirea faptelor bune. La întoarcere spre casă, n-ai voie să intri în cârciumă, să înjuri sau să te cerți cu cineva. Asistarea la slujba religioasă este încărcarea sufletului cu energie și speranță pentru o săptămână.

-  Dar cum se descurcau oamenii între ei, dacă nu aveau bani?

-  Foarte simplu. Oamenii se foloseau de anumite reguli locale: o zi de lucru se egala cu o anumită cantitate de grăunțe, lemne, fân, ulei ș.a.m.d. Oamenii știau să vândă orice și fără bani. Chiar la pripoi (la nuntă) tinerilor li se dăruia cereale, oi, purcei, păsări, pânză, unelte de muncă, materiale de construcții ș.a. Gospodăria de atunci, numită „naturală”, aproape nimic nu cumpăra, totul de ce era nevoie se producea pe loc: hrană, îmbrăcăminte, unelte de muncă și chiar vindecarea se făcea cu plante medicinale locale.

-  Povestește-mi, bunicule, cum umblați la discotecă?

-  Pe vremea mea nu erau, cum zici tu, „discoteci”. Tineretul organiza, în zile de sărbătoare, așa-numitele „horele satului” (joc). La aceste hore venea tot satul. În zilele frumoase se organizau pe toloacă, pe vreme umedă – prin stodoalele mari ale gospodarilor. Aceste jocuri aveau loc numai ziua, până la apusul soarelui. Melodiile de dans erau cântate de vioriști. Ca să participi la  hore trebuia să cunoști diferite dansuri populare și generația noastră le poseda. Horele satului erau adevărate festivaluri populare. Fetele se întreceau cu costumele lor, la fel şi flăcăii. În zilele în care se învârteau horele cu foc satul se transforma într-o podoabă națională. Se dansau diferite jocuri: hora, brâul, alunelul, sârba, tropoțica, ardeleanca ș.a. Dansurile erau însoţite de anumite strigături, care dădeau jocului un farmec deosebit.

La horă:

 Asta-i horă strămoșească,

Cine-o joacă să trăiască,

Au jucat-o străbunii,

Acum o joacă toți românii.

Dansul poloboc :

Hai băieți la poloboc -

Toți românii la un loc

Cine joacă așa cu foc

Are parte și noroc (etc.)

Fiecare sat se străduia să se evidențieze prin iscusința interpretării anumitor dansuri: iordăniștenii erau neîntrecuți la „rusească”, cupcenii – la executarea unor dansuri vechi de prin părțile Banatului, igeștenii  - la dansurile de băieți.

Dansurile noastre erau nu numai un mijloc de relaxare a sufletului, ci și un mod de organizare și disciplinare a tineretului. Dansurile populare sunt o adevărată artă, cu care s-ar putea mândri orice națiune. Prin dansurile populare ne exprimam sufletul nostru pașnic și iubitor de viață, nu ca acei ce sar cu sulițe, săbii și cuțite, ca triburile sălbatice din Africa, înainte de luptă.

Știind, că la hora satului vin și părinții, tinerii se stăruiau să se comporte care din care mai frumos. Odată cu seara toți se grăbeau spre case. Flăcăii, care au invitat fete la joc, trebuiau să le conducă acasă și să mulțumească părinților pentru învoirea fetei.

Iată așa era pe vremea mea și nu ca „discotecile” voastre – noaptea, întuneric, fum de țigări, duhoare de alcool și o muzică de te bagă în sperieți. Într-un așa iad voi ţopăiți toată noaptea ca mușcați de șarpe.

Noi nu vă învinuim de țopăielile voastre. Ne învinuim pe noi că n-am fost în stare să păstrăm frumusețile străbune, n-am demonstrat  o adevărată horă a satului, ne îmbrăcăm național foarte rar. Încep să dispară hainele populare, dansurile naționale, multe obiceiuri și datini și e păcat. În așa fel ne pierdem și noi ca neam.

Todor NICOLAEVICI,

s. Suceveni, raionul Hliboca