29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DE LA SUCEAVA, COLIND DE IUBIRE PENTRU CERNĂUŢI

21 decembrie 2014 р. | Categorie: Noutăţi

Citesc, mângâiată de cereasca cernere albă de-afară, mai multe reviste, ziare şi cărţi – toate de-odată. Le-am primit, prin intermediul unor prieteni şi chiar din mâna autorilor, de Ziua Bucovinei – la Cernăuţi şi la Suceava. „Foşnet desfrunzit” de Mioara Gafencu, „Dialog cu umbra mea” de Maria Elena Cuşnir, „Nuvele” de Emanoil Rei, volumul de versuri „Intalii” şi „Secante prin cercuri excentrice” ambele de George Bodea, minunatul albul „Lucia Puşcaşu”… Încerc să uit că timpul zboară prea repede, pentru a-l „pierde” cu lectura unor autori provinciali, că există nume şi cărţi de mare rezonanţă în literatura universală pentru care nu-mi ajung zilele şi nopţile. Dar ce nevoie am de cei mari şi străini, când aceeaşi filozofie a vieţii, aceleaşi gânduri şi provocări le găsesc la aceşti scriitori de aproape, expuse în graiul şi simţirile noastre comune. Spun şi eu ca cineva mai important decât mine, de la care am preluat expresia: „Citesc, deci exist”. Scrisul îmi este altceva, e îndeletnicirea ce se cere zilnic exersată. Lecturile, însă, nu sunt nicicând o salahorie, ci doar un deliciu, un lux ce ni-l permitem pentru desfătarea spiritului, dar şi pentru tragerea de învăţăminte.

Blestemul de a te duce cu paşaport la tine acasă

Din păcate, unele lucruri le învăţăm prea târziu. Bunăoară, citind din „secantele” lui George Bodea, m-a cuprins regretul că n-am dus un jurnal, măcar „pe sărite”, ca cel din cartea sa. Astăzi aş putea numi precis data şi anul desfăşurării unor evenimente din trecut, de mare importanţă pentru supravieţuirea noastră, dar despre care la acele momente încă nu puteam scrie sau le expuneam într-o formă alegorică. Din acest motiv, evocările emotive îşi pierd valoarea de document. Nu pot spune cu precizie ziua şi data când am trecut prima dată prin vama de la Porubna, când prima dată am intrat în curtea mănăstirii Ioan cel Nou de la Suceava – locul de pelerinaj al bunicii mele, când prima dată am văzut şi am stat de vorbă cu un ziarist, un scriitor de dincolo…

Sunt date, întâmplări, oameni care mi-au marcat viaţa, dar au rămas într-un univers plutitor. Toate aceste regrete şi iarăşi regrete m-au cuprins după sărbătorirea Zilei Bucovinei la Suceava, când am văzut atâţia ochi înlăcrimaţi cu dor şi dragoste de Cernăuţi. Noi, cei de la nord, uneori chiar ne complăcem în postura de „înstrăinaţi”. Ne-am învăţat că trebuie să fim iubiţi, ocrotiţi, ajutaţi, invitaţi… că ne este rău şi rece la noi acasă şi fraţii de dincolo sunt datori să ne încălzească. Îmi amintesc de un 3 noiembrie de la începutul anilor 90. La Cernăuţi numai ce începuse să se sărbătorească Vecea Bucovineană. Ca să nu ne simţim atât de umiliţi faţă de neamurile care aveau prilej de bucurie, Primăria Sucevei şi Consiliul Judeţean a invitat, pentru câteva zile, un grup mare de intelectuali români din nord, chipurile, la o „masă rotundă”. De fapt, ni s-au organizat excursii şi întâlniri de neuitat la Gura Humorului, la Câmpulung Moldovenesc, pe la mănăstirile din sudul Bucovinei. La Voroneţ măicuţele abia începeau să se adune într-o obşte monahală. La ora când am ajuns în faţa miracolului albastru a început să ningă cu fulgi mari. Cât am ascultat ghidul afară, zăpada s-a înălţat de vreo două palme. Înăuntrul bisericii voievodale ne-am încălzit de la piatra de mormânt al lui Daniil Sihastru. Nu-mi amintesc ce an era, dar văd aievea cum ningea la Voroneţ şi nu simţeam frigul sub pardesiul subţire în care plecasem de-acasă. Atunci am admirat, ca să nu uit niciodată, exponatele Muzeului Lemnului din Câmpulung Moldovenesc şi cele ale Obiceiurilor Populare de la Gura Humorului. Acum, de Ziua Bucovinei la Suceava, mi-am amintit de fulgii ce cădeau la Voroneţ, de ţuica şi afinata cinstite atunci, undeva într-o comună, mai mult decât se cuvenea ca să nu ne dea gata gerul abătut pe neaşteptate peste noi…

Oamenii adunaţi în sala de arte „Elena Greculesi” a Bibliotecii „Ioan G. Sbiera”, sosiţi din comune sucevene, de la Vatra Dornei, Fălticeni, Voroneţ, m-au dus cu gândul la o mişcare inversă. Fiecare dintre ei are o poveste, o legendă, o durere, ce-i leagă de Cernăuţi. O doamnă elegantă, Rodica Iordache, bunăoară, lăcrimează nostalgic când îşi aminteşte cum venea cu soţul ei, profesorul Mihai Iordache la Universitatea din Cernăuţi. Ce frumos ar fi dacă s-ar găsi cineva dintre conducătorii judeţului sau vreun sponsor să-i adune într-un autocar, să le facă o excursie de la Tereblecea până la Hotin, asemănătoare cu periplul nostru de la acel îndepărtat 3 noiembrie. Fire invizibile, trecute clandestin pe sub pământ, prin aer, prin orice loc unde nu-i poate opri vama, gardul de sârmă ghimpată, lipsa paşaportului îi leagă pe mulţi suceveni de noi, îndeosebi pentru cei din generaţia veche Cernăuţiul fiind mai „acasă” decât Suceava. Multora le-a rămas cuibul părintesc, aşa ca lui Ciprian Bojescu, le mai înfloreşte un pom într-o livadă detrunchiată, le cântă cucul la Cernăuţi de se-aude-n Rădăuţi, le plânge inima după un mormânt... Ar avea ce-şi aminti de vechile prietenii, plimbându-se pe strada Domnească, care s-a numit şi Iancu Flondor, domnii redactori-şefi ai cotidianului „Crai nou” („Zori noi”), Ion Paranici şi Ion Nedelea.

„Este un blestem să te duci la tine acasă, în ograda ta, cu paşaport!”, strigă inadaptabilul la nedreptăţi Nicolae Cârlan, contestând amarul de Cernăuţi, oraşul care pentru el este „o dulce Mecca, deşi pierdută definitiv”. „Să-i vedem mai des la Suceava pe cernăuţeni şi eu să mă duc acasă la Cernăuţi”, este dorinţa lui. Noi îi potolim revolta cu remarca că trecerea sucevenilor cu paşaport prin vamă nu e ce poate fi mai rău. Cernăuţenilor, ca să se închine la Putna lui Ştefan cel Mare sau să ajungă în cetate la Suceava, le trebuie şi o viză plătită în euro. Drept că nu ne-a mai rămas mult până la întregirea în Europa, fără vize şi garduri ruşinoase, după cum a spus şi Nicolae Toma, redactorul-şef al ziarului „Zorilor Bucovinei” şi preşedintele Societăţii Ziariştilor Români Independenţi, organizaţii care au iniţiat Ziua Bucovinei la Cernăuţi: „Peste vreo jumătate de an, sperăm să ne întâlnim în Europa fără vize”. Iar gazda sărbătorii de la Suceava, Gheorghe Gabriel Cărăbuş, ne-a prelungit aşteptarea până la patru ani: „Când vom sărbători un secol de la Marea Unire, nordul Bucovinei şi Basarabia se vor regăsi alături de România în Uniunea Europeană. Măcar aşa, sub steagul UE, să fim împreună”.

Doctorul Ioan Ieţcu, relansând chemarea „Să nu-i uităm pe cei ce-au făurit unirea!”, nu vrea să aştepte atât de mult. Din comuna sa natală tocmai patru delegaţi au fost aleşi în mod democratic să participe la adunarea constituantă din Cernăuţi. Ultimul din ei a murit acum câţiva ani. „Când îşi amintea acele momente, te simţeai prezent în Sala Sinodală, în care, spunea el, era o înfrigurare fără de seamăn. Însuşi Iancu, cavaler de Flondor, a urcat la tribună şi a anunţat, cu un clopoţel, începutul şedinţei. Aşa cum ne aflam atunci, dacă cineva ne-ar fi trimis să luptăm cu arma în mână pentru Unire, am fi făcut-o fără ezitare”.

La 28 noiembrie, acum 96 de ani, Cernăuţiul a decis soarta Bucovinei redând-o matricei străbune, prin votul deputaţilor români din Dieta Bucovinei, alături de reprezentanţii comunităţilor germane, poloneze şi mai mulţi primari din comunele rutene. Deşi foarte puţin timp, numai 22 de ani Bucovina a respirat liber la sânul Ţării, acest scurt răstimp a rămas ca un zălog al speranţei că nici un vis nu-i imposibil, că Dumnezeu face până la urmă dreptate popoarelor asuprite. Citesc şi recitesc din „Unirea Bucovinei” de Radu Economu un crâmpei pe care aş vrea să-l văd aievea sau măcar să-l visez în fiecare noapte de noiembrie: „Din zorii zilei de 28 noiembrie 1918 pe străzile Cernăuţilor o mare mulţime de oameni se îndrepta spre Palatul Mitropolitan. Unii cu steaguri tricolore şi intonând cântece patriotice, veneau de la gara centrală a oraşului, unde trenuri speciale aduceau din toate colţurile Bucovinei delegaţi şi invitaţi la Congres, alţii soseau în oraş venind pe jos, în costume naţionale din comunele româneşti şi mixte româno-ucrainene, din jurul oraşului şi, în sfârşit, numeroasa populaţie a Cernăuţului de toate naţionalităţile. După mai bine de patru ani de război, care au dus la trei ocupaţii succesive ale oraşului de trupele ruseşti, după momente de nesiguranţă şi anarhie din primele zile ale lunii noiembrie 1918, populaţia trăia în sfârşit zile de ordine şi linişte într-un oraş revenit la un puls civic şi comercial. Cu toţii participau la un eveniment neobişnuit”.

Noi luptăm paşnic. Deoarece suntem oameni realişti şi înţelegem că asemenea „evenimente neobişnuite” în timpul de faţă nu sunt pe potriva voinţei noastre, facem ce ne stă în puteri – reînnodăm unirea sentimentelor şi gândurilor printr-un cântec, un dans, o carte, o sărbătoare comună cum este şi Ziua Bucovinei – la Cernăuţi şi la Suceava… De obicei, după asemenea manifestări mă copleşesc regretele. Părerea de rău că n-am înregistrat, n-am cuprins cu privirea, n-am imprimat în inimă ceva foarte important mă urmăreşte încă multă vreme. Aşa mi s-a întâmplat şi la 28 noiembrie în sala de arte „Elena Greculesi” a Bibliotecii „Ioan G. Sbiera”. Am lăsat să-mi treacă neauzite nume de oameni dragi şi respectaţi, au zburat pe alături unele cuvinte pe care le-aş fi scris cu majuscule pe-o floare de nu-mă-uita, ca să le am mereu în memorie. Din toate mi-a rămas un dram de mulţumire că am pus şi eu la cimentarea unirii un firicel de nisip, alături de prietena de-o viaţă, scriitoarea Doina Cernica. Dar nu despre sufletele noastre pereche şi „dulcele-amar” ce ne leagă nu numai pe noi, dar, după cum am văzut şi am simţit în acea zi, pe foarte mulţi români din judeţul Suceava, aş vrea să vorbesc. Am simţit dorul şi dorinţa oamenilor prezenţi în sală de a veni la noi ca la ei acasă. Şi nu aşa cum vin, bunăoară, directorul Bibliotecii Bucovinei, Gheorghe Gabriel Cărăbuş, dr. Alis Niculică pentru a deschide porţile spre cunoaştere, a participa la vreo manifestare şi a ne aduce carte românească, ci, pur şi simplu, pentru a păşi pe urmele unui bunel sau părinte care s-a născut, a învăţat, a făcut armata, a întemeiat o şcoală, a condus o societate la Cernăuţi.

Despre prorectorul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava e de prisos să spun ce-l leagă de Cernăuţi, căci Ştefan Purici e din partea şi de partea noastră, înţelegându-ne mai bine decât oricine când spune că Bucovina este ca două capete ale unui curcubeu imaginar. Despărţită în două de istorie, Bucovina redevine una singură când ne întâlnim, când se strâng laolaltă scriitorii, artiştii plastici, solişti vocali şi instrumentali – la saloane de carte, tabere de creaţie, târguri ale meşteşugarilor. Istoricul atrage atenţia că din păcate, provincia pe care mulţi o au la inimă şi în suflet apare în atenţia guvernelor doar cu ocazia unor evenimente cu semnificaţie geopolitică, la semnarea unor tratate de bază. În rest se cam uită de problemele românilor din nord, dar nu definitiv, drept dovadă servind mijloacele repartizate de Guvernul României pentru restaurarea Casei „Aron Pumnul” şi amenajarea Muzeului „Mihai Eminescu”.

Ne este dragă „siberia” noastră

N-am reuşit încă să citesc ediţia revăzută a cărţii lui Mihai Iacobescu „30 de zile în „Siberia”. Căutând arhivele Bucovinei”, primită de la profesor de sărbătoarea Bucovinei, dar i-am sorbit discursul atotcuprinzător. Exact cu zece ani în urmă, istoricul Mihai Iacobescu mi-a transmis cartea sa „30 de zile în „Siberia”. Nu era despre exilul românilor noştri, nici careva însemnări de călătorie ale autorului în Siberia rusească, ci cuprindea impresiile sale după o vizită de documentare în nordul Bucovinei, în virtutea acordului de colaborare dintre Universităţile „Ştefan cel Mare” din Suceava şi „Iuri Fedkovyci” din Cernăuţi. După o lună de investigări în arhivele Bucovinei şi la Biblioteca Universităţii, după întâlniri cu mai mulţi intelectuali români din oraş şi sate, şi contacte cu oameni întâmplător întâlniţi, profesorul s-a întors acasă cu sentimentul că a fost exilat 30 de zile în Siberia. Nu voi face referiri la peripeţiile şi dificultăţile înfruntate de autor în acel „exil”, care pentru Mihai Iacobescu a durat doar 30 de zile. De fapt, el nici nu era obligat să reziste până la capătul termenului de documentare permis de autorităţile ucrainene. Putea în orice moment să se întoarcă acasă, la Suceava. Am putea pleca şi noi oriunde, dar nicăieri nu vom fi acasă, aşa cum suntem în veşnica noastră „siberie”. De la 1944 încoace tot ne acomodăm, ne conformăm când uneia, când alteia puteri, ne bucurăm că n-am murit până la capăt. Pentru distinsul istoric Cernăuţiul este oraşul care i-a schimbat numele. Tatăl său a efectuat serviciul militar în oraşul nostru, într-o unitate de artilerie şi la sfatul unui general şi-a schimbat numele de familie Iacob (Jakob) în Iacobescu. După cele 30 de zile trăite în „Siberia noastră”, profesorul ne plânge şi astăzi destinul.

Cu mireasma cuvintelor a reînnodat unirea Cernăuţi-Suceava, Suceava-Cernăuţi, maica Elena, care alături de maica Gabriela Platon au fost nelipsite la „Respirările” inspirate de Doina Cernica la Cernăuţi în pragul sărbătorii „Limba noastră cea română”. „Nici o naţiune n-a dispărut, chiar dacă a avut stăpâni vremelnici străini, atâta vreme cât limba maternă a rezistat”, ne face atenţi monahia scriitoare Elena Simionovici de la Voroneţ. De la Vatra Dornei, prin mesagerii ei de suflet, soţii Ioan şi Paraschiva Abutnăriţei, ne saluta o pătimită şi împătimită de meleagurile natale, nonagenara Tatiana Vlad Guga, refugiata din Iordăneşti. E prea puţin să spun că am citit cu ochii în lacrimi volumul ei de memorii „Fugiţi de urgia bolşevică”. Din sală ne încuraja cu-n zâmbet Maria Olar, păstrătoarea Casei de altădată şi memoriei lui Leca Morariu, precum şi a întregii familii de iluştri cărturari români. În portul popular bucovinean s-a gătit pentru această Zi tânăra poetă de la Râşca, Mihaela Grădinaru.

Pe doamna Rozalia Motrici au văzut-o tot timpul retrasă, tristă, tăcută. Inima şi gândurile îi erau la soţul ei şi prietenul nostru, care ar fi mers şi pe jos la Cernăuţi, cum scrie Doina Cernica într-o consemnare comemorativă. A doua zi aveam să primesc de la dna Rozalia câteva rânduri, care mi-au deschis tăcerea ei. Era un gând nespus ”de dincolo de mormânt”: „Prin anii 92-93, pe când Mircea era corespondent special al Radio România Actualități la Chișinău, a cumpărat un ceas electronic. L-am așezat sub televizor să vedem ora din orice unghi al camerei, pentru că pe atunci televizoarele nu erau atât de performante și nu afișau ora. Deseori îi plăcea să mă întrebe în glumă cât este ceasul? De fiecare dată, când mă întreba, ceasul arăta aceeaşi oră şi aceleaşi minute: 22.22;  21.21; 20,20 (oră la care nu peste mult timp avea să plece  dintre noi). De multe ori când sunt la o manifestare cu oameni dragi lui, îmi zic în gând: dacă ar fi fost Mircea ce reportaj frumos ar fi transmis, ar fi unit toți bucovinenii și sucevenii de pretutindeni pentru o clipă, și,  involuntar mă uit la ceas,  este: 15.15 sau 11.11, cum am făcut și azi, tot involuntar. Când  vi s-a dat cuvântul și ați început să vorbiți mi-am zis: Doamne Dumnezeule, de ce nu este Mircea azi aici!!!..., și, tot involuntar m-am uitat la ceas era:12.12, mi-am zis tot în gând: Doamne iartă-mă!, Mircea este aici!...iar în clipa următoare i-ați pomenit numele.  Chiar dacă nu l-am văzut, Mircea a fost azi prezent la bibliotecă, cum este de foarte multe ori ”prezență nevăzută” și la alte manifestări culturale. Am această confirmare prin acest ”joc al ceasului” și am vrut să știți că Mircea azi a avut sufletul sfâșiat de durere că nu v-a putut fi alături  fizic…”.

Răsunător, să se audă până la Cernăuţi, au colindat (în română şi polonă) un grup de elevi de la Liceul Tehnologic „Nicanor Moroşan” din Pârteştii de Jos. Ei nu au lacrimi, nici amintiri nostalgice să le „plimbe” de la Suceava la Cernăuţi. Ei au privilegiul de a stăpâni viitorul nostru comun.

Maria TOACĂ