CU CE AU GREŞIT ROMÂNII DIN BUCOVINA CĂ AU RĂMAS ORFANI DE MAMĂ?

Viorica Popovici din Valea Cosminului  nu e doar o fidelă cititoare a ziarului nostru, ci îi place şi să scrie diverse istorioare. Locuieşte într-un sat aproape ucrainizat, căci dacă cei bătrâni mai vorbesc româneşte, celor tineri şi „bună ziua” li-e ruşine să spună în română, însă dna Viorica abonează ziare româneşti – „Zorile Bucovinei” şi „Concordia”, căci cu cele „străine”, „de alte limbi”, după cum mi-a mărturisit, nu se poate deprinde. N-a avut norocul să înveţe în limba maternă, căci, după „eliberarea” Bucovinei de către sovietici, şcoala a fost ucrainizată. Nici apoi n-a avut posibilitatea să-şi continue studiile, cu toate că a învăţat foarte bine. O doare sufletul că se pierd frumoasele obiceiuri şi tradiţii străbune, graiul românesc.

„Am învăţat în română în clasa I-a, apoi în clasa a II-a până la Crăciun. A fost cel mai frumos Crăciun din viaţa mea. La şcoală a venit Moş Crăciun cu un sac de cadouri. Mie mi-a zâmbit norocul cu opinci. Când Moş Crăciun mi le-a dăruit, nu prea m-am bucurat, de aceea i-am spus că opinci am, mi-aş dori o pereche de ciubote. Şi Moş Crăciun mi-a promis că-mi va dărui la anul viitor. Dar aşa şi n-a mai sosit Moş Crăciun, căci au năvălit ruşii şi au ocupat Bucovina. Au trecut ani, aş fi fost bucuroasă să-mi aducă şi opinci, numai să vină. De atunci îl aştept mereu...”.

După ocuparea Bucovinei de către iscoadele sovietice, apoi foametea organizată de „eliberatori, pentru românii bucovineni au sosit timpuri anevoioase. Mulţi nu aveau nici măcar opinci, umblau desculţ, flămânzi şi goi, în timp ce statul le lua ultimul grăunte, animalele şi pământul.

„La sfârşitul lui noiembrie, începutul lui decembrie, era ger de-acum, însă unii colegi veneau la şcoală desculţ, până cădea omătul. Apoi, fiindcă nu aveau cu ce se încălţa şi îmbrăca, stăteau acasă. Dar şi în opinci nu era cald, până ajungeam la şcoală, îngheţam os, când era ger. Când ploua şi era frig – la fel. Cătrinţa şi tulpanele de buci stăteau departe de corp şi cap, nu ţineau căldură. Când ajungeam la şcoală ne desculțam şi uscam pe sobă încălţămintea şi ciorapii de lână, împletiţi de mame. Nu aveam nici caiete, nici manuale, dar ardeam de dorinţa de a învăţa. Cu toate că nu prea aveam nici eu cu ce mă îmbrăca, dar şi pe un ger de 20 de grade mergeam la şcoală.  Era foarte greu de trăit, dar lumea era mai bună. Se ajutau unul pe altul din puţinul ce-l aveau chiar şi pe timpul foametei. Oamenii erau necăjiţi, dar ştiau şi să se veselească. Au dispărut acum şi horele cele vesele, şi şezătorile, încetul cu încetul dispar şi tradiţiile. Nici sărbătorile de iarnă nu mai au acel farmec de altădată. De Crăciun şi Sfântul Vasile nu umblă cete de flăcăi şi muzicanţi din casă în casă, cântând Malanca, ci se urcă într-o maşină, pun muzică, adică patefoane, astfel umblă prin sat, doar pe la câteva fete de măritat. Au trecut timpurile cele grele şi frumoase, dar vesele şi interesante din îndepărtata noastră tinereţe, când nu jucam la horă, ci zburam nu altceva. Învârteam horele cu foc de ne scăpărau călcâii. Acum tinerii se adună la discoteci, nu-i vezi, nu-i auzi. Dar cât de frumos mergeam duminica şi în zile de sărbătoare la biserică toţi îmbrăcaţi în haine naţionale! Totul se trece, totul se uită, însă mă doare mult pentru graiul nostru românesc, care se pierde încetul cu încetul, la fel precum şi tradiţiile strămoşeşti. Peste câţiva ani dispar şi ele”.

I-a dăruit Cel de Sus şi  o voce fermecătoare. Nu de puţine ori a cântat la concertele şi sărbătorile din satul vecin, Voloca. Are şi o sumedenie de fini de botez – tocmai 30.  Dar cel mai mult îi place să scrie diverse istorioare. Nu demult ne-a trimis câteva la redacţie, pe care le publicăm.

Felicia NICHITA-TOMA