28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DIRECTORUL ION TCACI (1945-1951) – SALVATORUL LIMBII ROMÂNE LA BOIAN

7 decembrie 2014 р. | Categorie: Noutăţi

După cum mi-am pus în gând şi am promis cititorilor în articolul despre directorul Aurelian Hapenciuc, care a fost un fiu devotat satului şi neamului românesc, voi continua istoria şcolii din Boian-centru cu evocarea unui alt director, din primii ani de ocupaţie sovietică – Ion Tcaci. De fapt, nu numai în virtutea originii sale ucrainene, ci pentru că astfel se obişnuia în acea perioadă, directorul era numit Ivan Mihailovici. Amintirea despre acest pedagog e foarte importantă îndeosebi în această perioadă, când şcoala din Boian îşi pierde statutul de instituţie de învăţământ cu limba română de predare.

Ion al lui Mihai Tcaci s-a născut în satul Selişte (astăzi localitatea face parte din raionul Secureni). Copilăria şi-a petrecut-o în Moldova, la Halahora de Sus, raionul Briceni. Părinţii săi proveneau dintr-o familie de răzeşi, care îşi căutau de lucru prin întreaga Basarabie. Prin anul 1913, tatăl său Mihai a arendat pământ de la boierul Rusu – un urmaş de-al lui Sturdza. Când fiul împlinise nouă ani, tatăl i-a adus un abecedar şi Ion a învăţat singur să citească. În 1917, băiatul a început să înveţe la şcoala de trei clase din Halahora. Clasa a patra a terminat-o la Selişte, unde a studiat trei limbi – rusa, ucraineana şi româna. În anul 1921, Ion învaţă la şcoala normală din Hotin, iar în 1927, printr-un ordin al inspectorului învăţământului, este numit învăţător la Trebisăuţi, Briceni. În 1928-1929 lucrează învăţător în satul Burdujeni, Edineţ. Prin anii1929-1930 îşi onorează datoria de militar într-un batalion de vânători la gara din Romancăuţi, Secureni. După demobilizare, revine la baştină, unde lucrează timp de opt ani, după care este numit învăţător la şcoala din Boian-Hliniţa.

În această perioadă, Ion Tcaci s-a afirmat ca un adevărat patriot român. Cu toate acestea, în 1940, după instaurarea puterii sovietice, el a fost numit director la şcoala din centrul Boianului. Pe atunci şcoala număra mai mult de 300 de elevi, din aceştia făcând parte şi studenţi care studiase pe la diferite aşezăminte de învăţământ din Cernăuţi. Profesori români nu prea erau. Cei care nu reuşiseră să se refugieze, nu inspirau încredere. În 1942, el se afla la Halahora, unde n-a fost acceptat ca învăţător. Era căsătorit, trebuia să-şi întreţină copiii, din care cauză s-a angajat ca vânzător. În 1944, împreună cu familia, s-a refugiat în România, unde a fost încorporat în armată. Dar sosi un ordin ca toţi învăţătorii să fie demobilizaţi, deoarece era mare lipsă de cadre didactice. Astfel, din septembrie 1944 este restabilit ca învăţător în satul Ungureni, judeţul Caracal. Însă n-a avut parte de linişte, deoarece toţi refugiaţii erau vânaţi de simpatizanţii ruşilor. I Tcaci este mânat cu forţa la Chişinău, la punctul de epurare al KGB-ului. Acolo era păzit de o santinelă cu câini. În fiecare zi era interogat de securiştii sovietici. După „filtrarea” riguroasă, la 23 februarie, este numit la şcoala din Boian ca şef de studii. Iar la 1 martie 1945 devine directorul acestei şcoli, unde a activat până în 1952.

Încă prin 1947, de nevoie, devine candidat în membri de partid. Din cauza verticalităţii şi principiilor sale, în 1952 este exclus din rândurile p.c.u.s., scos din postul de director al şcolii din Boian şi trimis pentru corecţie în raionul Herţa. Ţin minte cum şi-a luat rămas bun de la colectivul pedagogic. Abia îmi începusem atunci cariera în şcoală. La despărţirea de director, am plâns nu numai eu, ci şi ceilalţi colegi.

Având o bogată experienţă de pedagog şi organizator, dl Tcaci este numit şef de studii la Târnauca, unde în 1954 a absolvit şcoala prima promoţie. Printre absolvenţi se aflau Vasile Pavel şi Dumitru Apetri, cunoscute personalităţi de ştiinţă din Republica Moldova. La Târnauca Ion Tcaci a primit titlul „Fruntaş al învăţământului public”. În acea perioadă, după absolvirea Universităţii din Cernăuţi, el a studiat şi la Institutul Pedagogic din Chişinău. În 1958 se stabileşte cu traiul la Horbova, unde, împreună cu fidela sa însoţitoare prin viaţă, soţia Emilia, au muncit ca pedagogi până la pensionare, anul 1966.

După cum vedem, acest director are o biografie bogată, a parcurs un drum dificil. Boianul este marcat de urmele acestui neobosit pedagog. Meritul său cel mai mare faţă de boinceni este că el a deschis şi a apărat Şcoala Medie cu predarea în limba ROMÂNĂ (adică, moldovenească cum se numea pe atunci). Ironia sorţii e că un bărbat de origine ucraineană a deschis şcoală românească, ca peste ani românii băştinaşi s-o ucrainizeze. În acea perioadă învăţam în clasa a noua, la secţia de seară. Dar s-a zbătut directorul nostru, reuşind să obţină statutul de şcoală medie şi să absolvim cum se cuvine zece clase. Eram opt elevi. Directorul ne preda limba română (moldovenească). Toţi absolvenţii primei promoţii au devenit învăţători – şase de limba română şi doi de matematică. Acest fapt ilustrează elocvent influenţa educaţiei lui I. Tcaci.

Pe atunci nu aveam lumină electrică. În timpul iernii, la primele lecţii se aprindeau lămpile cu gaz. Directorul controla în fiecare zi dacă sobele sunt calde şi dacă lămpile ard bine. Drept că avea şi un ajutor de nădejde – pe Vasile Nicoriuc, pe care toţi îl numeau „deadea Vasea”. Directorul a înfiripat un cor şcolar, pe care l-a dirijat el însuşi. Cânta minunat la vioară. Aveam şi un ansamblu de dansuri, însă băieţii nu prea doreau să participe la activitatea artistică, din care cauză erau înlocuiţi de fete. Am o fotografie în care dansez în costul bărbătesc.

Crezul directorului era să-i orienteze pe copiii ţăranilor spre instituţii superioare de învăţământ. Datorită dumnealui am devenit învăţătoare imediat după absolvirea a zece clase. Apoi am învăţat prin corespondenţă la Bălţi. M-a îndrumat ca un adevărat tată.

Când a sosit la Boian, avea patru copii. Locuia lângă şcoală, în casa pentru profesori. Deşi nu se permitea, învăţătorii veneau de Crăciun să-l colinde pe director. În cimitirul din Boian odihnesc prima sa soţie Alexandra şi fiul Leonard. Rămânând văduv, cu trei copii, s-a recăsătorit cu Emilia – tot învăţătoare, care le-a înlocuit orfanilor mama. Toţi cei trei copii au devenit medici. Mezinul Alic este medic Emerit al Ucrainei. Fiica Dora a locuit în oraşul Odessa, iar acum s-a stabilit în Anglia, în apropierea Londrei. Acolo şi-au făcut studiile fiul şi nepotul ei, urmându-i calea în medicină. Deşi soţii Tcaci trăiau la Horbova, întotdeauna am întreţinut legătura cu ei. L-am invitat pe stimatul nostru director la jubileul de 40 de ani al primei promoţii, la care ne-a ţinut un discurs emoţionant şi a cântat împreună cu noi ca în anii tinereţii sale la Boian. La jubileul său de 90 de ani, i-am făcut o vizită, împreună cu soţul meu Vasile, cu preotul Vasile şi bunelul său, Vasile Nicoriuc. L-am felicitat, i-am dorit sănătate, văzându-l cu ochii înlăcrimaţi de bucurie că nu l-am uitat. El merită recunoştinţa noastră, căci o parte din inima sa a lăsat-o Boianului, altoindu-le copiilor dragostea de carte.

Pentru toţi care l-au cunoscut, I. Tcaci este un model de pedagog veritabil. În viaţa sa zbuciumată a avut de suferit din toate părţile. A fost un caz când soţii Tcaci au fost arestaţi, fiul cel mic, de două luni, rămânând fără îngrijire. Mamă-sa s-a rugat la soldaţii ce-i păzeau să-i permită să-l scalde pe micuţ. Aceia au venit la noi acasă. Mama a încălzit apă, a scăldat şi a hrănit copilul. A mai dat un urcior de lapte pentru frăţiorii lui. Ajungând director, Ion Tcaci n-a uitat binele făcut de mama, comportându-se ca un părinte cu mine, căci tatăl meu a murit devreme şi nu avea cine să mă susţină.

Ştiu că înainte de moarte, suferindul director s-a bucurat de îngrijirea fiului său Alic. Măcar la capătul vieţii a avut parte de linişte sufletească. Mă rog deseori pentru odihna primului nostru director, care a trăit o viaţă zbuciumată, însă cu aleasă demnitate.

Eleonora BIZOVI, corespondentă netitulară.