La 24 august 1917, se stingea la Chișinău, răpus de tifos, Alexie Mateevici, destinul căruia rămâne legat pentru totdeauna de „Limba noastră”, poemul devenit una dintre cele mai puternice expresii ale iubirii pentru limba română și, mai târziu, imnul de stat al Republicii Moldova

24 august 2026 р. | Categorie: Cultură

La 24 august 1917, se stingea la Chișinău, răpus de tifos, Alexie Mateevici, destinul căruia rămâne legat pentru totdeauna de „Limba noastră”, poemul devenit una dintre cele mai puternice expresii ale iubirii pentru limba română și, mai târziu, imnul de stat al Republicii Moldova.

Viața lui a fost scurtă, însă în puținii ani care i-au fost hărăziți a reușit să lase literaturii române una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre sufletul, limba și identitatea românilor basarabeni.

Alexie Mateevici s-a născut la 16 martie 1888, în satul Căinari, în ținutul Tighinei. Și-a petrecut primii ani ai copilăriei în satul natal, iar la vârsta de cinci ani s-a mutat împreună cu familia la Zaim, unde tatăl său, preotul Mihail Mateevici, fusese chemat să slujească.

Mama sa, Nadejda, era fiica protopopului Ioan Neaga din Căușani, un cărturar preocupat de cultura și limba română. În casa familiei Mateevici, credința, cartea și limba română se întâlneau firesc, formând încă din copilărie universul spiritual al viitorului poet.

Alexie a crescut într-un mediu în care cuvântul românesc era păstrat ca o comoară. Tatăl său cunoștea „slova moldovenească”, fie în vechile caractere chirilice, fie în litere latine, iar în familie se păstrau poveștile, basmele, rugăciunile și tradițiile strămoșești.

Mihail Mateevici era abonat la ziarul „Albina” din București și primea cărți românești de peste Prut. Astfel, deși Alexie, fratele său Victor și sora lor Eugenia au urmat școala primară în limba rusă, copiii au învățat încă din familie să citească și să scrie românește.

În 1906, după moartea tatălui, familia s-a mutat la Chișinău. Aici, drumurile celor trei copii s-au legat de școlile eparhiale: Victor a urmat Școala spirituală de băieți, Alexie – Seminarul Teologic, iar Eugenia – Școala eparhială de fete.

Alexie Mateevici s-a remarcat încă din anii de școală prin inteligență, pasiune pentru carte și o rară sensibilitate pentru limbă. În 1910, a absolvit Seminarul Teologic din Chișinău cu premiul întâi și a fost trimis ca bursier la Academia Teologică din Kiev, pe care a absolvit-o în 1914.

Întors în Basarabia, a îmbrăcat haina preoțească și a fost numit profesor de limba greacă și de pastorală la Seminarul Teologic din Chișinău. Destinul avea însă să-l poarte într-o altă direcție. La îndemnul episcopului Platon al Basarabiei, Mateevici s-a înrolat ca preot militar, fiind trimis pe front, mai întâi în Galiția, apoi în România.

Războiul avea să-i frângă tinerețea.

În anii grei ai conflagrației, Alexie Mateevici s-a îmbolnăvit de tifos abdominal. A fost adus la Chișinău, însă trupul slăbit de boală și de suferințele frontului nu a mai putut rezista. La 24 august 1917, într-un spital din capitala Basarabiei, poetul și preotul își încheia călătoria pământească.

Avea numai 29 de ani.

Dar uneori, viețile scurte lasă urme mai adânci decât existențele îndelungate. Mateevici a început să scrie încă din anii Seminarului Teologic: proză, traduceri din literatura rusă, poezii și articole. A colaborat la primul ziar moldovenesc din Basarabia, „Basarabia”, unde talentul său a fost remarcat de tinerii intelectuali ai epocii.

Pantelimon Halippa avea să păstreze o amintire deosebit de vie despre întâlnirea cu tânărul Mateevici în redacția ziarului. În septembrie 1906, acesta venise cu o traducere din Anton Cehov și ceruse voie să citească gazetele și revistele românești.

Halippa își amintea că tânărul citea cu o ușurință uimitoare, mai bine decât mulți dintre colaboratorii mai vechi ai publicației. Dar ceea ce îl impresionase cel mai mult era dragostea aproape copilărească a lui Mateevici pentru carte. Înainte de a citi, poetul obișnuia să miroasă hârtia, fascinat de parfumul tiparului și de foile proaspăt ieșite de sub mașina de tipărit.

Era, parcă, felul lui de a primi cartea nu doar prin ochi și minte, ci și prin suflet.

Halippa avea să spună că Mateevici nu doar citea cuvântul tipărit, ci „gusta” cuvântul.

La început au fost traducerile din Cehov. Apoi au venit propriile sale scrieri: povestirea „Toamna”, inspirată din lumea satului basarabean, articole despre drepturile și datoriile cetățenești, despre necesitatea luptei pentru drepturile naționale, precum și cercetări asupra folclorului, obiceiurilor și tradițiilor moldovenilor basarabeni.

În acele pagini de început se contura deja una dintre marile sale preocupări: destinul limbii române și al identității românești din Basarabia.

După câțiva ani de tăcere literară, între 1914 și 1917, vara anului 1917 avea să-i redea glasul poetic. Era anul în care Imperiul Rus se prăbușea, iar Basarabia începea să-și caute din nou drumul spre propria identitate. În mijlocul acestor frământări istorice, Mateevici și-a reluat lira și a încercat să aducă, prin cuvânt, o contribuție la renașterea spirituală și națională a Basarabiei.

Și tocmai atunci, când istoria părea să-i deschidă în față un nou început, destinul i-a închis ochii.

Astăzi, numele lui Alexie Mateevici rămâne legat pentru totdeauna de „Limba noastră”, poemul devenit una dintre cele mai puternice expresii ale iubirii pentru limba română și, mai târziu, imnul de stat al Republicii Moldova.

Viața i-a fost scurtă, dar cuvântul său a trecut dincolo de timp.

A murit tânăr, într-o Basarabie aflată la răscruce de istorie, însă poezia lui a rămas. Iar peste mai bine de un secol, glasul poetului continuă să ne amintească faptul că o limbă nu este doar un mijloc de comunicare, ci memoria unui neam, casa sufletului și una dintre cele mai trainice forme ale identității sale.

Alexie Mateevici a trăit doar 29 de ani. Dar ceea ce a așezat în cuvânt a devenit nemuritor.

Felicia Nichita-Toma, Zorile Bucovinei