Un destin crescut sub semnul muzicii, al hărniciei și al iubirii de neam VIOLONISTUL VITALIE ONOFREICIUC – voloceanul care a făcut din dragostea pentru muzică, pentru cultură, o misiune a sufletului. Or, cea mai mare fericire este de a dărui.

23 august 2026 р. | Categorie: Cultură

Un destin crescut sub semnul muzicii, al hărniciei și al iubirii de neam - VIOLONISTUL VITALIE ONOFREICIUC – voloceanul care a făcut din dragostea pentru muzică, pentru cultură, o misiune a sufletului. Or, cea mai mare fericire este de a dărui.

Un destin crescut sub semnul muzicii, al hărniciei și al iubirii de neam

În satul Voloca, acolo unde tradiția nu este doar o moștenire, ci o parte vie din sufletul oamenilor, există destine care se confundă cu însăși povestea comunității. Sunt oameni care nu se mulțumesc să privească istoria de pe margine, ci o scriu prin faptele lor, prin dăruire, prin timp, prin efort și, uneori, prin sacrificii pe care numai inima le poate măsura.

Un asemenea om este Vitalie Onofreiciuc, născut la 7 februarie 1985, în satul Voloca – un fiu al acestor meleaguri care a înțeles de timpuriu că frumusețea unei comunități se păstrează numai atunci când cineva are curajul să o apere, să o hrănească și să o ducă mai departe.

Copilăria și adolescența sa au stat sub semnul disciplinei și al artei. În anul 2002 a absolvit Școala Medie din Voloca cu medalie de aur, după ce, încă din anul 2000, încheiase și studiile Școlii Muzicale,  specialitatea vioară.

Dar muzica nu a fost niciodată pentru el doar o disciplină școlară. A fost o chemare. O limbă a inimii. În anii de școală a cântat la vioară în orchestra școlară, a dansat în ansamblul „Mărțișor”, a cântat în corul școlii și s-a implicat activ în viața comunității. În același timp, sportul îi era la fel de aproape de suflet: voleiul, fotbalul, tenisul de masă, boxul, îi formau caracterul, disciplina și spiritul de echipă.

A făcut parte din echipa școlară de volei care a ocupat locul întâi la nivel raional, iar implicarea sa în viața școlii a fost permanentă. Din clasa a IX-a a devenit șef al comitetului școlar, iar încă din clasa a VIII-a a început să organizeze serate, concerte și întreceri școlare.

Era, încă de atunci, un tânăr care nu aștepta ca lucrurile să se întâmple. Le făcea să se întâmple.

În anul 2000, Vitalie Onofreiciuc devine violonist în orchestra satului „Trandafir”. Aici începe o altă etapă a vieții sale – una în care muzica avea să se împletească pentru totdeauna cu destinul comunității.

În anul 2007 după ce a absolvit Universitatea din Cernăuți, obținând specialitatea juridică, lucrează aproape un an în administrația judiciară din Cernăuți, însă chemarea către lumea în care crescuse – lumea oamenilor, a tradițiilor, a muzicii și a spiritului comunitar – nu îl părăsește. Revine în afacerea familiei, în domeniul rochiilor de mireasă și al broderiei, dar niciodată nu se desprinde de cultura satului. Și tocmai atunci, în viața orchestrei „Trandafir”, avea să vină o perioadă grea.

În anul 2008, în urma unui conflict între membrii Orchestrei „Trandafir” și administrația satului, activitatea orchestrei încetează. Instrumentele tac. Concertele dispar. O tradiție care adunase în jurul ei generații întregi de muzicanți risca să se stingă.

În anul 2009, Primăria schimbă conducerea Casei de Cultură: director devine Ion Semeniuc, în vârstă de doar 22 de ani, iar dirijor al orchestrei – Ion Botnar, de 25 de ani. Tineri și plini de energie, însă mult mai tineri decât majoritatea orchestranților, cei doi întâmpină reticență și neîncredere. Orchestra refuză, în mare parte, să mai activeze. În acea clipă de cumpănă, când cultura satului părea să rămână fără glas, Vitaliie Onofreiciuc a ales să nu stea deoparte. A înțeles că nu era vorba doar despre o orchestră.

Era vorba despre o moștenire. Era vorba despre cântecele pe care le ascultaseră părinții și bunicii, despre nunțile și sărbătorile satului, despre horele și cântecele care însoțiseră generații întregi. Era vorba despre o parte din identitatea Volocii. Și atunci le-a spus lui Ion Semeniuc și lui Ion Botnar, în esență, un lucru simplu, dar hotărâtor: nu vă voi lăsa singuri în această nevoie. Vom păstra această cultură și o vom ridica la un nivel mai înalt.

A fost începutul unei renașteri. Cu ajutorul prietenilor muzicieni din alte sate, a început să se formeze o nouă orchestră. Vitalie a mers cu tinerii muzicanți la Chișinău pentru a procura partituri, le-a sprijinit financiar deplasările la repetiții și a contribuit la organizarea primului concert. La scurt timp, de Hramul satului, pe 22 mai 2009, orchestra a revenit pe scenă. Nu a fost doar un concert. A fost o revenire la viață.

Pentru Revelionul anului 2010, implicarea sa avea să fie și mai profundă. A contribuit la confecționarea costumelor naționale brodate pentru orchestră și pentru doi dansatori, a sprijinit financiar sonorizarea, filmarea și o parte din pregătirile pentru masa festivă. Iar rezultatul a fost pe măsura efortului. Concertul a fost atât de spectaculos și atât de bine pregătit, încât publicul s-a ridicat în picioare și a izbucnit în aplauze, chemând artiștii la bis. Pentru Voloca, un sat cunoscut pentru discreția și sobrietatea sa chiar și atunci când vine vorba despre aplauze, momentul a fost cu atât mai emoționant.

A fost semnul că orchestra își regăsise vocea. Din acel moment, Vitale Onofreiciuc a continuat să sprijine activitatea formației – cu organizare, cu finanțare, cu idei, cu drumuri, cu timp și, mai presus de toate, cu credința că ceea ce este frumos merită apărat.

Anii au trecut, iar în jurul Orchestrei ”Trandafir” a început să crească o nouă pleiadă de tineri muzicieni. Au apărut instrumentiști noi, au venit profesori de instrumente muzicale, iar orchestra a început să crească și să se maturizeze. Nu mai era doar recuperarea unei tradiții. Era deja renașterea ei. Iar această renaștere avea să găsească o expresie și mai amplă printr-o idee care a devenit, pentru Voloca, o adevărată sărbătoare a sufletului.

Citind Vechiul Testament, Vitalie Onofreiciuc a descoperit una dintre cele trei mari sărbători rânduite poporului lui Israel – sărbătoarea mulțumirii lui Dumnezeu pentru roadă. Ideea i-a rămas în inimă. În anul 2015, lucrând activ asupra dezvoltării comunității din Voloca, a prins contur dorința de a aduce această idee în mijlocul oamenilor și de a transforma recunoștința într-o mare sărbătoare comunitară. Astfel s-a născut Festivalul „Ziua Roadei”, desfășurat pentru prima dată la 14 octombrie 2015, în Casa de Cultură din Voloca.

Festivalul a fost gândit ca o mare sărbătoare a recunoștinței – pentru roadele pământului și ale grădinilor, pentru roadele muncii și ale afacerilor, pentru copii – roadele sufletului și ale familiei –, pentru roadele culturale, duhovnicești și spirituale ale comunității. În această viziune, „roada” nu înseamnă doar ceea ce se culege din pământ. Roada înseamnă tot ceea ce omul sădește, îngrijește și lasă în urma sa.

În anul 2016, dorind să ridice nivelul orchestrei  ”Trandafir” și al Festivalului „Ziua Roadei”, Vitalii Onofreiciuc a mers la Chișinău și a sprijinit financiar venirea a doi tineri muzicieni din renumitul ansamblu „Lăutarii”. Aceștia au venit la Voloca și au susținut un masterclass cu orchestra. Rezultatul nu s-a lăsat așteptat. Orchestra a început să cânte la un alt nivel, iar pregătirea pentru Festivalul „Ziua Roadei” a devenit o adevărată misiune. Ediția din acel an a rămas în memoria comunității ca una dintre cele mai frumoase sărbători culturale organizate la Voloca.

Au fost invitați artiști și participanți din Republica Moldova și din alte locuri. Peste 250 de participanți din comunitatea Voloca au urcat pe scenă, iar în jurul lor s-au adunat sute de elevi, profesori și părinți, care au pregătit târgul, decorurile și întregul univers al festivalului.

Atunci „Ziua Roadei” a făcut un pas firesc spre devenirea sa ca festival internațional. A fost o sărbătoare în care Voloca nu doar a primit oaspeți, ci și-a arătat sufletul.

Festivalul a fost întrerupt, ulterior, din cauza pandemiei, a războiului și a altor împrejurări. Dar ceea ce este cu adevărat iubit nu moare. Anii au trecut, însă oamenii au continuat să aștepte cu nerăbdare revenirea acestei sărbători. Pentru Vitalie Onofreiciuc, cultura nu este un ornament al vieții comunitare. Este însăși memoria ei.

De aceea, împreună cu Primăria, a sprijinit și confecționarea costumelor pentru Ansamblul de dans ”Mărțișor”, investind personal o parte importantă din costurile acestora.

În anul 2019, împreună cu Valentin Penteleiciuc, a fondat ONG-ul „Comoara Bucovinei”, prin intermediul căruia a participat la numeroase proiecte de finanțare și a contribuit la atragerea de tehnică și resurse pentru cultură.

În anul 2025, prin societatea „Armonia”, a fost câștigat un proiect de finanțare din partea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, în cadrul căruia au fost confecționate 65 de costume brodate pentru Corul de copii „Armonia”. Și aici, Vitalie Onofreiciuc a contribuit personal pentru ca aceste costume să fie realizate la un nivel cât mai înalt.

În anul 2026, o altă dorință i-a încolțit în suflet: aceea de a readuce dansul la nivelul pe care îl merită tradiția Volocii.

Odată cu începutul războiului, coregraful comunității, Ion Cohan, a fost eliberat din funcție din motive de sănătate, iar activitatea de dans a încetat în mare parte. Pentru Vitalie, aceasta nu putea fi o situație definitivă. Așa că a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a aduce la Voloca un coregraf din renumitul ansamblu național „Joc” din Republica Moldova, cu dorința de a ridica din nou nivelul dansului popular în comunitate. Și iată că, din nou, copiii au început să danseze. De la cei din clasa întâi până la cei aflați în pragul absolvirii, generații întregi se apropie de dans, de tradiție, de disciplină și de frumusețea unei arte care nu se învață doar cu pașii, ci și cu sufletul. Dansul îi formează fizic, dar și spiritual.

În spatele tuturor acestor inițiative se află ani de muncă, de drumuri, de timp sacrificat, de bani investiți, de idei apărate și, uneori, de oameni care au trebuit convinși să creadă. Vitalie Onofreiciuc știe că nu este ușor să faci cultură. Știe și că, de multe ori, cultura nu este suficient de prețuită. Dar păstrează în inimă un adevăr rostit de vecinul său, Ion Paulencu, Artist Emerit al Republicii Moldova: „Poporul fără cultură este o turmă.” Poate tocmai de aceea nu a ales calea comodă. A ales să investească în oameni, în copii, în muzică, în costume, în instrumente, în festivaluri, în dans, în tradiții și în toate acele lucruri care nu pot fi măsurate întotdeauna în bani, dar fără de care un sat își poate pierde sufletul.

Privind în urmă, Vitalie Onofreiciuc nu vorbește despre ceea ce a făcut ca despre niște merite personale. Vorbește despre Voloca. Despre oamenii ei. Despre copii. Despre muzică. Despre Dumnezeu. Și spune că toate aceste lucruri le-a făcut și continuă să le facă din tot sufletul, din tot cugetul și din toată inima. Pentru că iubește Voloca și oamenii ei, iubește cultura și spațiul spiritual în care s-au format generații de bucovineni. În filosofia sa de viață există un gând simplu și profund: cea mai mare fericire este să dăruiești. Să dăruiești fără să aștepți răsplată. Să dăruiești timp. Să dăruiești muncă. Să dăruiești posibilități. Să dăruiești copiilor ceea ce ai primit de la părinți și bunici. Să dăruiești comunității o parte din suflet.

Iar atunci când muzica se ridică spre cer, când vioara plânge și râde în același timp, când orchestra cântă, când copiii dansează și când oamenii se prind într-o horă, se împlinește poate cea mai frumoasă metaforă a lui Vitalie Onofreiciuc: muzica este armonia dintre Cer și Pământ.

Povestea lui Vitalie Onofreiciuc nu este, așadar, doar povestea unui violonist, a unui antreprenor, a unui susținător al culturii sau a unui om implicat în viața comunității. Este povestea unui om care a înțeles că o cultură se poate pierde într-o singură generație dacă nimeni nu se ridică să o apere, dar poate renaște atunci când un singur suflet găsește puterea de a spune: „Nu vom lăsa să se stingă.”

Și pentru speranța că, atâta vreme cât vor exista asemenea oameni ca Vitalie Onofreiciuc, care vor ști să iubească, să păstreze și să dăruiască, muzica Volocii nu va tăcea niciodată. Iar mesajul acestei misiuni poate fi rostit simplu, asemenea unei rugăciuni: să aducem lui Dumnezeu mulțumire pentru roadă, să aducem armonie pe pământ și să lăsăm în urma noastră lumină și fericire.

Diana Toma, Zorile Bucovinei, 22 august, 2026