O lacrimă de dor pe sceptrul Bucovinei, o lacrimă încă neplânsă în inima românității din acest colţ mioritic înstrăinat de ţară. ILIE MOTRESCU – POETUL ASASINAT – 85 de ani de la naștere

18 august 2026 р. | Categorie: Cultură

O lacrimă de dor pe sceptrul Bucovinei, o lacrimă încă neplânsă în inima românității din acest colţ mioritic înstrăinat de ţară. ILIE MOTRESCU – POETUL ASASINAT – 85 de ani de la naștere

Deşi nu l-am cunoscut în timpul vieţii pe fostul nostru coleg de condei, ziaristul şi poetul martir Ilie Motrescu din Crasna, care până la tragica-i moarte a activat o perioadă de doi ani la „Zorile Bucovinei”- 1967-1969, pentru noi, jurnaliştii acestei vechi şi populare publicaţii, poetul martir a rămas un reper, un model cum să-ţi iubeşti Ţara, Limba, Neamul, cum să stai neclintit în bătaia furtunii şi să te lupţi cu nedreptăţile, când în primejdie ţi-i graiul strămoşesc.  Ne străduim să  perpetuăm idealurile sacre pentru care a luptat, s-a sacrificat tinereţea şi viaţa Ilie Motrescu.

La 18 august, poetul Ilie Motrescu ar fi împlinit 85 de ani, dacă  „vânătorul pizmaş” nu-şi încerca ţeava. Oricum, spiritul lui a rămas o lacrimă de dor pe sceptrul Bucovinei, o lacrimă încă neplânsă în inima românității din acest colţ mioritic înstrăinat de ţară.

Astfel, la 18 august 2026, când s-au împlinit 85 de ani de la nașterea marelui poet bucovinean, Societatea Regională ”Golgota”, președinte Eleonora Schipor, ziarul ”Zorile Bucovinei”, redactor-șef pentru varianta electronică,Felicia Nichita-Toma,  în parteneriat cu Societatea ”M. Eminescu”, președinte Vasile Bâcu, și celelalte societăți național-culturale din Cernăuți i-au omagiat memoria la sediul Palatului Național al Românilor din Cernăuți.

Osârduitoarea scriitoare și publicistă Eleonora Schipor, președinta Societății „Golgota”, cea pe care regretatul nostru coleg și scriitor Dumitru Covalciuc o numea, cu aleasă prețuire, „cronicarul” familiei Motrescu, s-a oprit cu pietate nu doar asupra personalității poetului, ci și asupra importantei sale opere, pe care a valorificat-o și a readus-o în lumina tiparului. De-a lungul anilor, prin răbdare, dăruire și neostenită trudă, ea a scos la lumină și cărți consacrate celorlalți frați ai familiei Motrescu, așezând astfel, filă cu filă, în patrimoniul memoriei bucovinene, destinul unei familii de o aleasă noblețe spirituală.

Ne-am adunat la sediul Societății ”M. Eminescu”, într-o mare și caldă familie, așa cum obișnuiam cu ani în urmă, la sediul ziarului „Zorile Bucovinei”, acolo unde prietenia și cuvântul rostit din inimă aveau întotdeauna loc de cinste. Fiecare dintre cei care au luat cuvântul a venit cu propria-i lacrimă de dor, cu o amintire, cu o reverență în fața unei personalități care nu s-a lăsat uitată.

Vladimir Cibotaru și Gheorghe Isac i-au fost nu doar colegi de breaslă, ci și prieteni apropiați. Din vistieria anilor tinereții au scos la lumină amintiri dragi, chipuri și întâmplări de odinioară, evocând cu emoție curajul, verticalitatea, spiritul principial, erudiția, omenia și demnitatea poetului.

Au vorbit despre un om care și-a purtat conștiința cu fruntea sus și despre un poet a cărui poezie pare, privită prin tragica lumină a destinului său, o tainică prevestire a propriei plecări, poetul Vasile Bâcu, președintele Societății ”M. Eminescu”, publicista Maria Toacă, președinta Societății Doamnele Române, poetul Nicolae Șapcă, președintele Societății Scriitorilor Români din Cernăuți, jurnalistul Vasile Carlașciuc, Vasile Rauț, președintele Societății ”Golgota” a românilor din Ucraina, bibliotecara Rodica Zegrea, Aurica Broasca, Elena Vântu-Tărâțeanu, directoarea Muzeului ”M. Eminescu”, conștientizand că, în versurile sale simple, dar profunde, limpezi, încărcate de neliniști și adevăruri, poetul și-a presimțit parcă tragicul sfârșit, lăsând în urmă nu doar o operă, ci și o urmă vie în memoria Bucovinei istorice. Din versurile poetului, dar și personale, au citit prof. de română Iuliana Airinei din Buda Mare, tânăra Marta Belici,fosta membră a Cinaclului literar ”Lămâița” , condus de Eleonora Schipor, Dumitru Olexiuc, etc.

Astăzi, când timpul a așternut peste acei ani vălul său de tăcere, versurile lui continuă să respire. Ele se întorc spre noi ca o șoaptă dintr-o Bucovină de altădată, păstrând în cuvântul lor simplu și profund ceva din sufletul omului, din durerea și demnitatea lui, din frumusețea unei lumi pe care poezia a știut să o salveze de la uitare.

  La 26 iulie 1969 poetul român martir din Crasna este asasinat în pădurea Crasnei de către agenții sovietici, la indicația fostului KGB - Direcția operativă Cernăuți. Corpul neînsuflețit a fost purtat în portbagajul unei mașini până la Cernăuți și a fost aruncat în Prut. Pescuit  peste trei zile,  este îngropat pe ascuns în Cimitirul central din Cernăuți. După aproape două luni de căutări insistente din partea rudelor, colegilor și prietenilor este deshumat, identificat și adus în comuna natală unde este înmormântat creștinește.

În scurta-i viață, de numai 27 de ani, a scris, a compus, a selectat și a adunat (căci se profila și ca un posibil colecționar) multe lucruri de valoare pentru spiritualitatea neamului nostru. În 1960 a publicat, în primul an de studenție, cele mai reușite poezii ce le scrisese până atunci, 27 la număr într-o culegere dedicată fraților săi mai mici, gemeni, Grigore și Nicolae și intitulată Cântarea Carpaților... (D. Oprișan, „Zorile Bucovinei” – 18 august 2001), azi o raritate, ca și toate edițiile din scrisul său. Și abia după 32 de ani de la tragica-i dispariție a apărut, în primăvara anului 2001, când ar fi împlinit 60 de ani, cartea de versuri și proză „Hora vieții”,  alcătuită de Ion Țâbuleac, fost coleg și prieten al poetului. Este una dintre cele mai reprezentative imagini ale scrisului său.

Prea era frumos şi talentat ca să nu atragă  ca un magnet invidia, ura.  „Pentru că mi-s falnic/ şi înalt ca uliul/ mă ţintesc vrăjmaşii/ şi mă cer pizmaşii./ Pentru că mi-i zborul/ neatins ca slava/ vânătorul pizmaş/ îşi încarcă ţeava”, scria vizionar poetul. A rămas să dăinuiască în inimile conaţionalilor ca un simbol jertfelnic al destinului tragic al românului înstrăinat de ţară, al demnităţii şi nesupunerii,  ca un simbol al luptei pentru românism. 

Unii spun că aşa au fost vremurile şi, din păcate, ele încă persistă. Nu ştim ce ne aşteaptă mâine. Le simţim când pierdem o şcoală, când la alte şcoli cu limba română de predare sunt reduse considerabil orele de română. Nu suntem omorâţi de gloanţe, ci de legi. Se trage în limba română. 

Felicia Nichita-Toma, redactorul-șef al publicației online ”Zorile Bucovinei”, administratoarea portalului, a specificat că poetul Ilie Motrescu a fost una din „cele mai valoroase figuri din poezia bucovineană”, „Poet al  adâncurilor labişiene”, cum l-a definit Mihai Cimpoi, care  „se desprinde din ceţurile legendei cu o figură înveşmântată în hlamida de neoromantic de alt Nicolae Labiş care şi-a scris poezia adâncurilor pe o paralelă înstrăinată a ţinutului carpatic”, şi-a trăit fatalul sfârşit, prevestindu-şi  prin poezie tragicul destin. De când i se „prelinse steaua căzătoare”, de când a „cutezat spre larg cu-o zdreanţă de credinţă legată de catarg”, fiindu-i „aştrii călăuză şi valurile drum” s-au perindat 57 de ani. Or,  zborul Poetului, „falnic şi înalt ca uliul”, rămâne neatins ca şi gloria-i prin versurile-i strălucite ce conţin „însemnele marii poezii”.

Comemorat ani în şir la sediul ziarului „ZORILE BUCOVINEI” , unde a activat din primăvara anului 1967 până la 26 iulie 1969, când i s-a stins steaua vieţii, străpunsă de slugoii unui regim totalitar barbar, pe care munteanul cu suflet de dac, Ilie MOTRESCU, coborâtor din „semeţia dacă”, nu a putut să-l suporte în genunchi,  şi după 57 de ani de la dispariţie tragica sa moarte e învăluită încă parţial în taină.  

Sub muntele bătrân şi-mpădurit

molizii grei se prăbuşesc în mit,

străbunii mei se prăbuşesc şi ei

Şi-aşa convin din coame de Carpaţi

se-ntunecă genunea de bărbaţi

Scoborâtori din semeţia dacă

se luptă-aici cu moartea şi se-mpacă.

Până aici veniră să se-nfrunte

virtuţile romane cu cremenea de munte;

molizii tari şi brazii aici s-au prăbuşit

peste mânia turcului pocit.

Cu braţul vlăguit de grele arme

sub muntele acesta Ştefan doarme…

Sub muntele acesta neamul meu

răsare-ntre Pământ şi Dumnezeu.

(„Semn”, Ilie MOTRESCU)

Știm că toţi fraţii Motrescu -  Vasile, Ştefan, Grigore, Nicolae, sora Maria, au negat confirmările autorităţilor de atunci,  agenților  KGB, călăilor care i-au curmat viaţa,  cum că Ilie s-aînecat, înotând în valurile Prutului,afirmând  că s-au găsit martori oculari care au mărturisit că Ilie Motrescu, urmărit mai mult timp de colegul de redacţie, ideologul Mihai Brofman, susţinut de primarul din Crasna, Ilcenko, de preşedintele kolhozului, procurorul adjunct al regiunii, Karol Ianoş, miliţianul din Crasna şi alţii, a fost răpit şi dus în pădurea din cătunul Slatina, torturat şi omorât în chinuri înfiorătoare, fiindcă nu a decedat după ce călăii ruşi l-au împuşcat, l-au zdrobit cu patul armelor, apoi  corpu-i  neînsufleţit şi însângerat a fost pus în portbagajul unui automobil, transportat la Cernăuţi şi aruncat în apele Prutului. În drum maşina s-a înfundat în noroi şi un căruţaş, la solicitarea ucigaşilor, a scos-o, în acest timp, capacul portbagajului s-a deschis şi omul a văzut cadavrul lui Ilie Motrescu. Căruţaşul a fost încarcerat, iar pădurarul, care a văzut omorul consăteanului, a fost ucis. Găsit peste trei zile, Ilie a fost pescuit din apele Prutului, îngropat pe ascuns în Cimitirul central din Cernăuți. După aproape două luni de căutări insistente din partea rudelor, colegilor și prietenilor este deshumat, identificat și adus în comuna natală, unde este înmormântat după obiceiul tradițional ca mire, cu bocitoare, în sunet de buciume, plânsete și fluiere, sfâșiind văzduhurile și inimile celor din preajmă (era necăsătorit), a evocat tragicul sfârșit al colegului de breaslă jurnalista Felicia Nichita-Toma a subliniat că Ilie Motrescu nu a fost doar un mare patriot al neamului său și un poet de excepție, ci și un om de o rară demnitate, cu o coloană vertebrală morală neîndoită, care nu și-a negociat niciodată principiile și convingerile.

În evocarea sa, a rămas însă și umbra grea a sfârșitului tragic al poetului. Nichita-Toma a atras atenția asupra faptului că, în asemenea destine frânte de vremuri potrivnice, vinovăția nu se oprește întotdeauna la cei care au executat ordinul. În jurul marilor tragedii se poate ascunde și complicitatea celor apropiați — a unor cunoscuți, colegi sau chiar prieteni — mai ales atunci când talentul, verticalitatea și frumusețea unui om trezesc invidii, teamă ori resentimente.

Cu atât mai tulburătoare rămâne împrejurarea descoperirii trupului lui Ilie Motrescu, în condiții cumplite, în cimitir, într-o groapă în care fuseseră aruncați feți avortați. Cei care l-au găsit și cei care cunoșteau, în detaliu, împrejurările morții sale purtau, fără îndoială, o parte din tăcerea apăsătoare care a învăluit această tragedie. Iar întrebarea dacă, dincolo de mâna represiunii sovietice, au existat și alte mâini care au contribuit la tragicul său sfârșit rămâne una dintre rănile încă nevindecate ale memoriei.

Nu se pot da uitării nici momentele dramatice înfiorătoare din timpul deshumării poetului, îngropat într-o ladă cu feţi avortaţi într-un pârâu din Cimitirul din Cernăuţi, amicii însoţindu-i apoi  corpul neînsufleţit, schingiuit în torturi cristice de organele de atunci a noii stăpâniri şi pe jumătate putrezit, în drum spre Crasna, unde înmormântarea i s-a transformat într-o adevărată nuntă ca în „Mioriţa”.

Felicia Nichita-Toma, Zorile Bucovinei, Cernăuți