La 9 august 1601, în apropiere de Turda, se stingea viața lui Mihai Viteazul, voievodul care, la cumpăna dintre veacuri, a înscris pentru întâia dată în istorie ideea unirii politice a Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei. Astăzi, la 425 de ani de la moartea sa, numele lui continuă să rămână una dintre cele mai puternice mărturii ale idealului de unitate al românilor.

În vremuri tulburi, când țările române se aflau între marile puteri ale Europei și amenințarea otomană, Mihai Viteazul a urcat pe tronul Țării Românești, în 1593. Avea să fie nu doar un domnitor și un mare comandant de oști, ci și un om de stat care a înțeles că puterea și libertatea românilor puteau fi apărate numai prin curaj, strategie și unitate.

A dus lupte grele împotriva Imperiului Otoman, a încheiat alianțe și a purtat negocieri diplomatice, devenind una dintre figurile importante ale luptei pentru apărarea creștinătății în Europa de Sud-Est. Vitejia și izbânzile sale au ajuns până la Roma, unde Papa Clement al VIII-lea l-a numit „cavaler al lui Hristos și apărător al creștinătății”.

Dar peste toate izbânzile militare și diplomatice avea să se înalțe un fapt care va rămâne pentru totdeauna în memoria românilor.

Unirea de la 1600
Ultima biruință
Capul voievodului, păstrat la Mănăstirea Dealu
„Sufletul lui trăiește în sufletele unui neam întreg”

În anul 1600, Mihai Viteazul a intrat în Moldova și a reușit să aducă, pentru scurtă vreme, cele trei țări românești sub aceeași autoritate.

Țara Românească, Transilvania și Moldova se aflau atunci pentru întâia dată sub sceptrul aceluiași voievod.

A fost o unire vremelnică, născută din împrejurările politice și militare ale epocii, dar semnificația ei avea să depășească cu mult durata stăpânirii lui Mihai Viteazul. Peste veacuri, imaginea voievodului de la 1600 avea să devină simbolul unei aspirații care va renaște și se va împlini, în alte împrejurări istorice, la 1918.

De aceea, Mihai Viteazul nu aparține doar unei epoci. El aparține memoriei întregului neam românesc.

La 3 august 1601, Mihai Viteazul a luptat alături de trupele generalului Giorgio Basta în bătălia de la Guruslău. Armata condusă de cei doi a obținut victoria asupra forțelor lui Sigismund Báthory.

Era însă ultima biruință a voievodului.

Doar șase zile mai târziu, la 9 august 1601, în tabăra sa de lângă Turda, Mihai Viteazul era ucis.

Rivalitățile politice și militare care îl despărțiseră de Basta au ajuns la deznodământul tragic. Înconjurat de mercenari, voievodul a încercat să se apere, dar a fost doborât și decapitat.

Cronica veche a păstrat pentru posteritate imaginea cutremurătoare a sfârșitului său:

„Și căzu trupul lui frumos ca un copaci, pentru că nu știuse, nici să împrilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează...”

Și poate că nimic nu este mai tulburător în destinul lui Mihai Viteazul decât această prăpastie dintre măreția faptelor sale și cruzimea sfârșitului.

A căzut omul, dar nu și ideea.

Trupul lui Mihai Viteazul a fost îngropat în apropierea locului unde a fost ucis, în zona Turdei. Astăzi, memoria acelui loc este vegheată de obeliscul ridicat în 1977, înalt de 1.601 centimetri – o înălțime care amintește chiar anul morții sale.

Capul voievodului, despărțit cu cruzime de trup, a fost dus la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște, unde se păstrează și astăzi.

Deasupra mormântului său, marele ban Radu Buzescu a așezat o mărturie care pare să răsune peste veacuri:

„Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.

Un cap despărțit de trup, dar un nume pe care veacurile nu l-au putut despărți de istoria românilor.

La Mănăstirea Dealu, memoria voievodului este însoțită și astăzi de cuvintele lui Nicolae Iorga, înscrise pe placa de marmură:

„Aici se odihneşte ceea ce crima şi impietatea au lăsat din trupul cel sfânt al lui Mihai Voievod cel Viteaz, iar sufletul lui trăieşte în sufletele unui neam întreg...”

Poate că aceasta este cea mai adevărată definiție a lui Mihai Viteazul.

Nu monumentele îl țin viu. Nu doar cronicile, lespezile sau cărțile de istorie. Ci memoria unui neam care, generație după generație, a privit către figura lui ca spre un simbol al curajului, al jertfei și al unității.

În 2020, Parlamentul României l-a declarat pe Mihai Viteazul „martir și erou al națiunii române”, iar ziua de 27 mai a fost instituită drept Ziua Națională Mihai Viteazul, în amintirea momentului în care cele trei țări române s-au aflat, pentru prima dată, sub aceeași conducere.

La 425 de ani de la moartea sa, Mihai Viteazul rămâne mai mult decât o figură a trecutului.

Rămâne o conștiință a istoriei.

A fost un domnitor care a visat cu sabia în mână, a biruit cu vitejia și a murit prin trădare. A avut parte de o unire scurtă, dar de o nemurire lungă.

Mihai Viteazul a murit la Turda, în 1601. Dar ideea pentru care a luptat nu a murit odată cu el.

Ea a trecut din cronică în cronică, din veac în veac, din suflet în suflet, până când istoria însăși avea să-i dea, peste trei veacuri, un alt răspuns.

Și poate de aceea, după 425 de ani, numele lui Mihai Viteazul nu se rostește doar ca o amintire.

Felicia Nichita-Toma cu referire la Basilica ro