VEŞNICIA NOASTRĂ – ÎNTRE VIAŢĂ ŞI MOARTE

Încă nu şi-a dat cu totul duhul, dar agonizează rău VEŞNICIA NOASTRĂ, dacă includem în înţelesul acestor două cuvinte tot ce avem mai scump – tradiţiile, cultura, trecutul istoric, limba maternă… Patria istorică, România ne ajută să nu le pierdem ireversibil prin diferite mijloace, inclusiv demararea unor proiecte culturale transfrontaliere. Însă e foarte greu să-i salveze ceva sau cineva pe cei ce singuri moartea-şi vreau. În această privinţă îmi stăruie în memorie un vers al poetului Rilke: „Pe-acei ce-şi vor ei singuri pierzarea toţi îi lasă/ şi taţii lor se leapădă de ei,/ şi mamele îi izgonesc de-acasă”.

De noi, românii care ne-am pomenit peste noapte, într-o zi neagră din istorie, „în afara graniţelor”, ajungând să ni se mai spună „de pretutindeni”, nu s-a lepădat Mama, deşi avem destule păcate. Despre cele mai grele s-a vorbit duminica trecută la conferinţa culturală, organizată la Cernăuţi în cadrul proiectului „Bucovina unită prin limba şi tradiţiile ei” (manager dl Gheorghe Hreniuc), implementat de Forumul bucovinenilor de pretutindeni, cu sprijinul financiar al MAE prin Departamentul Politici pentru Relaţii cu Românii de Pretutindeni. Fără îndoială, asemenea proiecte, la care participă generaţia tânără, sunt foarte necesare pentru dăinuirea datinilor, păstrarea rădăcinilor, mai ales dacă ţinem cont de faptul că avem nevoie de modele vii ale autenticităţii tradiţiilor şi portului naţional. Îmi amintesc de festivaluri-concurs ale tinerelor talente, organizate cu ani în urmă la Cernăuţi şi jurizate de specialişti competenţi din România. Cele mai mari şi serioase obiecţii se refereau la autenticitatea costumelor şi repertoriului, care nu corespundea zonei reprezentate de interpreţi. Şi aceasta se întâmpla şi continuă să persiste astăzi numai din cauză că n-are cine să-i înveţe pe copiii noştri, să le impună şi să le ceară anumite rigori faţă de arta populară. Nu vreau să spun că cei care îi învaţă n-au vocaţie, talent sau dragoste pentru adevăratele noastre valori. Însă şi ei le cunosc după ureche, din ce au auzit, au văzut la televizor… Doar cu tineretul nostru lucrează foarte puţini profesori de muzică, maeştri în coregrafie instruiţi în România sau Republica Moldova. Şi chiar dacă sunt pe alocuri asemenea specialişti, ei au o programă unică pentru toate şcolile din Ucraina, pe care trebuie s-o respecte neabătut.

La această problemă ignorată (nici nu ştiu pe cine am putea da vina pentru dezastrul din domeniul respectiv) voi reveni mai aprofundat în continuare. Pentru început voi face câteva referiri la discuţiile provocate de subiectul conferinţei. De fapt, provocarea de la care a pornit „plângerea” după „ce-am avut şi ce-am pierdut” aparţine reprezentantului Consulatului General al României la Cernăuţi, ministrul consilier dl Ionel Ivan, care a amintit de revenirea în actualitate a cuvintelor blagiene „Veşnicia s-a născut la sat”. Totodată şi-a exprimat încrederea optimistă că „În ceea ce priveşte limba română, un element care ne uneşte, într-o proporţie mai mare ea s-a păstrat şi-şi are rădăcinile în continuare în mediul rural. Sperăm că odată ce Ucraina a intrat pe drumul ireversibil al aderării la Uniunea Europeană, limba română o să intre pe un făgaş de normalitate, aşa cum se cuvine, şi în mediul urban, şi în şcolile din regiunea Cernăuţi…”.

Replica scriitorului Dumitru Covalciuc a fost că în zona noastră constatăm cu regret că „Veşnicia a început să moară la sat, telefonul mobil şi Internetul substituind frumoasele tradiţii. Ţăranul nu mai este ţăran, nu lucrează pământul. Din tradiţii se mai păstrează datinile viguroase ale sărbătorilor de iarnă şi ritualurile de înmormântare. A dispărut spectacolul fascinant al nunţilor cu vornicei, oaspeţii de plictiseală încep să joace-n cărţi la un colţ de masă”. Cu mare regret a vorbit D. Covalciuc despre „sărăcirea” folclorului. Astăzi se mai întâlnesc doar versificatori populari, nu mai sunt informatori de la care cu zeci de ani în urmă a înregistrat mii de piese folclorice. Menţionând ca parte pozitivă păstrarea în spaţiul românesc din nordul Bucovinei a vreo 30-35 de piese coregrafice autentice şi a sărbătorii hramurilor, a adresat un apel către primari şi preoţi să-i mobilizeze pe săteni, în special pe cei tineri, la revigorarea tradiţiilor de odinioară, privind strânsurile la hramul satelor.

Pe aceeaşi notă tânguioasă după pierderea obiceiurilor, îndeosebi a meşteşugurilor populare şi îndeletnicirilor ţărăneşti, a vorbit şi consăteanul său din Oprişeni, Pintilie Bileţchi, fost profesor de istorie. Ţinând să accentueze că nu suferă de nostalgie după modul de viaţă din trecut, a sesizat că elevii de astăzi nu ştiu ce înseamnă cu adevărat o şezătoare, că fetele nu se pricep la lucrul de mână – să coase, să toarcă din fuior, să ţese…

Foarte frumos a vorbit acest om de la vatra unde tradiţiile româneşti încă sunt la ele acasă. Totuşi, mă gândesc că nu acesta e pericolul cel mai mare şi că fetelor de astăzi nu le trebuie să ştie a ţinea fusul în mână, a broda cămaşa pentru soacră sau a scărmăna pene. Cu câţiva ani în urmă am avut prilejul să asist la activităţi extraşcolare în instituţii de învăţământ cu limba română de predare din raioanele Storojineţ, Hliboca, Noua Suliţă şi am observat că „şezătorile” sunt cele mai îndrăgite spectacole în programul artistic al elevilor. Desigur, nu le iau în serios, e doar o reprezentaţie teatralizată, fapt firesc în ziua de astăzi. Important este ca tinerii să cunoască trecutul buneilor, modul lor de trai, fie ca şi pe o poveste, un film, un spectacol… Aici îl voi lua de ajutor, pentru a-mi promova ideea, pe participantul la conferinţă, artistul plastic din Suceava dl Mircea Dăneasa: „Îmi este milă de cum se chinuiesc aceşti oameni pentru a-şi păstra costumul popular. Nu este vorba de o simplu păstrare a tradiţiei culturale şi costumului naţional. În costumele populare pe care nu le mai aveţi în autenticitatea lor (le putem găsi pe Columna lui Traian de la Roma) este reflectată tradiţia strămoşilor noştri pornind de la geto-daci, este originea genetică şi culturală a poporului român”.

Iată de ce-i atât de important să nu ne lăsăm pradă „stilizărilor”, la preţ de mii de dolari, despre care a vorbit profesorul şcolar şi rapsodul Nicolae Mintencu din Voloca. Tradiţiile, portul, ritualurile pot fi revigorate prin spectacole, sărbători câmpeneşti, hramuri, schimburi şi proiecte culturale cu formaţii artistice din România. Însă, dacă lăsăm de izbelişte Limba Maternă, dacă o lăsăm să moară în şcoli, instituţii preşcolare, dar înaintea tuturor în casele noastre, nu ne mai ajută nici o tradiţie. Anul acesta majoritatea şcolilor cu limba română de predare, mai la toate disciplinele, au primit manuale în limba ucraineană. Trei profesori de muzică – Gheorghe Amari din Şuceveni, Viorica Rusu din Oprişeni şi Serghei Reabco din Dinăuţi – au confirmat că nu dispun de manuale în limba română la obiectul lor.

Numai 20% de libertate

„E o problemă care mă doare. Nu avem o carte în limba maternă la lecţiile de muzică. Mai demult predam după manuale din Moldova. Programa se schimbă din doi în doi ani, nimeni nu pune deget pe deget pentru o educaţie cultural-naţională. Ar trebui şi părinţii, dacă se simt români într-un sat pur românesc, să tragă clopotele, să ceară. Ai noştri, care ţin puterea în mână fac totul ca să uităm de limba română. Programa la muzică e în ucraineană, adică trebuie să-i învăţăm pe copii numai cântece ucrainene. Mi se şopteşte la ureche că aveţi dreptul să-i învăţaţi câte un cântec românesc, dar de unde să-l iau. Îi învăţ ceea ce ştiu, ce am auzit de la alţii”, şi-a revărsat amarul Gheorghe Amari. El a venit îmbrăcat în costum popular din pânză ţesută de mamă-sa, brodat cu negru cum se purta cu sute de ani în urmă la Suceveni. Ne-a cântat melodii româneşti la fluier, clarinet şi saxofon, aşa cum îi învaţă şi pe elevii de la filiala şcolii raionale de muzică deja de 22 de ani. Iar Serghei Reabco, conducătorul colectivelor de dansatori din Dinăuţi are numai 22 de ani de viaţă, reuşind în numai patru ani să le cultive pasiunea dansului la 183 de tineri. El a recunoscut că nu este iniţiat în arta autentică românească, pentru că a absolvit secţia de muzică de la Universitatea din Cernăuţi: „Odată, la un concert, s-a apropiat un domn din România şi mi-a obiectat că costumele dansatorilor noştri nu corespund zonei. Noi nu avem modele din secolele trecute, după care să ne conducem, n-am găsit pe nimeni care să ne spună cum anume trebuie să fie costumele noastre. Am cumpărat costume de 2-3 mii de grivne, le-am mai înfrumuseţat, am căutat modele pe Internet. În privinţa programei la lecţiile de muzică nu avem dreptul să intervenim cu ale noastre. Ar trebui să se facă manuale speciale pentru şcolile naţionale, dar cine să-şi asume această datorie şi s-o ducă la capăt”. Viorica Rusu, profesoara din Oprişeni, are tot 22 de ani (ce coincidenţă la toţi trei!), dar de activitate pedagogică. Dna Viorica susţine că i se permite 20% de libertate la lecţiile de muzică, pe care le foloseşte pentru cântecul popular românesc. Pentru clasele I-IV are manuale în română, editate în Ucraina, iar în clasele mari se descurcă cu propria-i ingeniozitate, muncind suplimentar cu două ansambluri – „Tălăncuţa” şi „Crenguţă verde de brad”. Astfel pune în trăistuţă tot ce au copii mai bun în suflet, dorind pentru ei organizarea unei tabere de activitate culturală, în care să înveţe ceea ce nu le poate cultiva în şcoală. Un model de autenticitate ne-a demonstrat oaspetele din Moldoviţa, solista Felicia Oblezniuc, dar şi Cristina Velicico din Oprişeni.

Profitând de prezenţa Olenei Verega, adjuncta guvernatorului regiunii, profesorii au cerut să li se răspundă de ce sunt obligaţi să completeze cataloagele în limba ucraineană, precum şi la alte întrebări acute. Răspunsul a fost că, potrivit Constituţiei Ucrainei, drepturile la folosirea limbii materne în învăţământ nu le sunt îngrădite, iar dacă există încălcări trebuie să le adreseze departamentului de profil, căci actuala putere este interesată ca toate etniile din ţinut să se simtă bine. Aş fi curioasă să aflu câţi profesori au făcut până acum demersuri în scris şi ce răspunsuri au primit.

Maria TOACĂ

Imagini de autor şi Nicolae Hauca