CÂND AU NĂVĂLIT RUŞII ERA JALE MARE

„În 1940, când au năvălit în Voloca ruşii era jale mare, foarte mult tineret a fost dus la moarte în neagră străinătate. Nu aveam nici 15 ani, prăşeam la Gheorghe al Ioanei, mai la deal de calea ferată. Eram vreo 8 prăşitori, iar trenul venea plin cu tineri de la Cuciur, care răcneau în gura mare. Când se apropia de noi, Gheorghe al Ioanei ne-a spus să ne aşezăm jos, să nu ne vadă sovieticii, ca să nu ne ia şi pe noi. Românii noştri umblau fugari, căci erau păziţi şi prinşi de „striboci”, activişti localnici, care au trecut în serviciul călăilor sovietici. Vecinul Mitruţă al Ghenţei a fost arcănit şi dus la  muncă silnică pe ţărmurile lacului Onega, unde a îndurat nevoi, foame şi sărăcie. Munceau din greu înfometaţi, căci li se da doar 200 de grame de pâine pe zi,  neagră ca pământul. De foamete, mâncau mâţe şi câini pieriţi. Mitruţă s-a întors de 36 de kg, numai piele şi oase, îl bătea vântul. Lumea din sat se mira cum de se mai ţinea pe picioare şi cum a ajuns acasă. Aveau o fiică şi după foamea ce-a tras-o acolo, n-o lăsa să mănânce îndeajuns, ca să le rămână şi pentru mâine, iar Ghenţa o hrănea pe ascuns, căci avea de unde.

 Pe Nicolae Manoilă l-au „vânat” şi l-au dus în neagră străinătate, de unde nu s-a mai întors. Era un tânăr frumos, vesel şi foarte viteaz. Nu stătea ascuns ca alţii, ci-i plăcea să le demonstreze „eliberatorilor” că-i Român şi-şi iubeşte Neamul. Într-o seară, l-am auzit strigând că-i român, a chiuit de două ori, că apoi a fost lovit cu cruzime de 4 „striboci” şi a fost dus pe veci, încât nimeni n-a mai aflat de el”, îşi aminteşte cu durere în suflet, nereuşind să-şi stăpânească lacrimile, nonagenara Ileana ONOFREICIUC din Voloca, raionul Hliboca (Adâncata).

Născută în 1925, Ileana era fiica cea mai mare, adică a doua după Varvara, decedată de micuţă, a soţilor Toader şi Sanda Onofreiciuc, care au mai avut încă doi copii – pe Vasile şi Ionică. Ultimul nu avea nici 20 de ani, când  a fost luat în armata rusă, dus tocmai în fundul Rusiei, unde a fost omorât şi unde au rămas să-i zacă pentru totdeauna osemintele chinuite.

„Aveam 14 ani trecuţi şi părinţii tare se mai temeau să nu mi se întâmple ceva rău. Stăteam ascunsă  într-un cotlon să nu mă prindă „stribocii”. O rugam pe mama să mă lase afară să respir aer, iar ea îşi interzicea, căci ştia ce mă paşte. Într-o zi, n-am rezistat şi am ieşit din ascunziş. Cum numai am ieşit din casă, am fost înşfăcată de un „striboc” şi târâtă cu forţa după el. Mama răcnea din urmă şi-l ruga să-mi dea drumul, iar activistul satanist parcă nici nu auzea. Oamenii necăjiţi şi sleiţi de foame cărau cu căruţele piatră pe drum. Eram desculță şi-mi râneam picioarele. Plângeam şi-l imploram pe „striboc” să nu mă târâie prin pietre că-mi sângerează picioarele şi nu pot călca de durere, iar el ţipa la mine: „Lasă că-ţi jupuim pielea şi-ţi facem opinci şi nu-i simţi pietrele”.

M-a dus la cantora cea veche, unde era sediul lor, şi m-au închis acolo. Mama, care venea în urma noastră, a văzut şi m-a eliberat, spunându-mi să fug acasă, dar să nu mă duc pe drum, ca să nu mă prindă din nou, ci pe gârlă. Iar acolo, şi în spate, şi în faţă, aud numai împuşcături. Nu eram departe de casă, însă de frică, am intrat în curtea unui gospodar, am bătut la uşă, dar nu mi-a deschis nimeni. Merg la altă casă, la fel totul era încuiat - lumea se temea şi se ascundea de bandiţii sovietici. Am sărit gardul la magazin şi m-am târât pe genunchi, ca să nu fiu observată. Când, în sfârşit, am ajuns acasă, îmi părea că-s în rai de bucurie că nu m-au prins din nou, căci tare îmi era frică de ei.  Atunci am aflat de la tata, care tot umbla fugar împreună cu fratele Ionică şi venise o fugă să ia ceva de-ale gurii,  că mama s-a dus în locul meu la muncă la construcţia aeroportului din Şipineţ. Aveam carne de porc, căci tăiase tata în ajun animalul. În acele zile înfiorătoare porcii covițau în tot satul, căci oamenii, ca să nu-i ia la stat, îi tăiau şi îndoseau carnea. I-am spus tatei să aştepte puţin şi imediat fierb carnea şi fac măligă. Uşa era încuiată, însă trebuia să fac foc şi fumul ieşea prin hogeag şi astfel satrapii ştiau că gospodarii stau ascunşi în casă. Tata mi-a spus să-i dau măcar un clocot c-o ia crudă şi s-a dus afară să păzească, iar eu repejor am pregătit de mâncare. Însă părintele nici nu s-a atins de ea, a luat doar pentru fratele Ionică, care tot stătea pe undeva ascuns. Tare avea grijă să nu mă prindă „stribocii”.

Mama a lucrat la Şipineţ aproape două săptămâni şi când i s-au terminat merindele a venit acasă să-şi mai ia de mâncare. M-a trimis la râşniţă să râşnesc de un cuptor de pâine. I-am spus că nu mai am putere să râşnesc atât de mult, iar i-a mi-a zis să râşnesc cum pot şi să nu stau în casă, ca să nu mă prindă călăii stalinişti.

Mă temeam grozav de căpetenia „stribocilor”, evreul Bubin al lui Dubinschi din Cuciur, care „vâna” tineretul. Iarna, în timpul sărbătorilor, dormeam într-o căpiţă de snopi de grâu, când au prins-o şi au luat-o pe Varvara lui Bârnă, m-au trezit răcnetele ei. Era un ger de peste 20 de grade şi îngheţasem de-a binelea, încât tremuram ca trestia în vânt. Am venit atunci, cu toată frica,  acasă să mă încălzesc.

Tata apoi l-a rugat pe Iluţă a Ghiogoaie, flăcău tânăr, care era tot „striboc”, să mă apere de criminalul Bubin, care împuşca oamenii fără ca aceştia să fie vinovaţi. Astfel m-a luat sub protecţia sa acest consătean şi am scăpat de Satana”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)