29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CELE MAI GRELE, CELE MAI ÎNĂLŢĂTOARE CRUCI…

16 septembrie 2014 р. | Categorie: Social

Creştinii, mai cu seamă cei din seminţia românească, sunt tari în credinţa că Dumnezeu rânduieşte pentru fiecare crucea potrivită, dar la cele mai năprasnice încercări îi pune pe oamenii puternici, şi numai lor le este menit să poarte cele mai grele cruci. Cu vreo două decenii în urmă, când românii din ţinutul nostru începeau să se trezească la o viaţă mai demnă, simţeam aievea cum aproape toţi ne-am luat crucea potrivită, pornind pe drumul mântuirii, cu credinţa fermă că nu avem rost mai important în urcuşul nostru spre o altă Golgotă, greu de imaginat în acea perioadă de avânt naţional. Cei care păşeau înainte, în fruntea primei societăţi româneşti – pentru cultura românească „Mihai Eminescu” (încă nu aveam atâtea formaţiuni naţional-culturale), ne invitau, am în vedere ziarişti de la „Zorile Bucovinei”, prin satele populate de români, dar ucrainizate în perioada sovietică. Înspre Corovia, Molodia, Valea Cosminului, Ceahor, Colincăuţi etc. se îndreptau acţiunile culturale şi atenţia majoră a elitei intelectualilor noştri. Dar a rămas să evocăm ca o frumoasă poveste efervescenta perioadă de pelerinaj la vetrele ce-au suferit cel mai mult din cauza deznaţionalizării. De câţiva ani aceste localităţi au fost cu desăvârşire abandonate, iar lista neagră a satelor ce-şi pierd identitatea, în primul rând prin scoaterea limbii române din şcoli, se măreşte. Liderii noştri au uitat cărarea spre ele, mult mai scurte şi mai uşoare fiindu-le drumurile spre marele centre din Patria istorică România, unde obişnuiesc să ne deplângă soarta. Bineînţeles, pe acolo nu e nevoie să-i însoţim şi noi, cronicarii evenimentelor de respiraţie românească. Doar de la cei doi preşedinţi ai Societăţilor „Golgota” – una înregistrată ca a românilor din Ucraina, condusă de Octavian Bivolaru, şi cea a românilor din regiunea Cernăuţi, condusă de docentul Ilie Popescu, – primim invitaţii la evenimente scăldate în lacrimile memoriei, prin sate unde românii încă nu s-au lepădat de istoria şi trecutul lor, în orice caz, măcar atunci când vine cineva să le răscolească mocnitele dureri.

Ilie Popescu şi-a sărbătorit anul acesta, în iulie, „vârsta împlinirilor”, jubileul de 75 de ani. Amintesc acest moment pentru a sublinia că nu e omul cel mai puternic din comunitatea noastră, ca să poarte cea mai grea cruce. Ca orice pensionar de rând, deşi a fost cadru universitar şi are titlul de docent, duce o existenţă austeră. Însă din pensia de 2.800 grivne, destul de modestă, dacă o raportăm la devalorizarea bancnotei ucrainene, pune în fiecare lună câte o mie deoparte, adunând bani pentru înălţarea unor semne comemorative, fie şi modeste cruci, în localităţile care până acum nu şi-au onorat datoria faţă de victimele regimului totalitar sovietic, nu şi-au întors acasă martirii, înveşnicindu-le numele pe o cruce. De se face asemenea gesturi creştineşti, care, după cum afirmă dl Ilie Popescu, nu sunt mari sacrificii pentru el? Copiii şi-a aranjat viaţa, nu duc lipsuri materiale, el se mulţumeşte cu puţin, nu umblă flămând, dezbrăcat. Dar motivul principal este cel evocat în cartea sa „Steaua vieţii”: în prima, cumplita iarnă trăită în exil mamă-sa, ca să-şi salveze copiii de la îngheţ, a adus o cruce de lemn, găsită răsturnată în cimitir. Acea mare cruce de lemn ce i-a salvat de la moarte, l-a lăsat pe copilul trecut prin infernul deportărilor pentru totdeauna cu sentimentul că are o datorie faţă de toţi mucenicii români fără de morminte şi fără de cruci la căpătâi.

Conştientizând la maturitate că îşi datorează supravieţuirea forţei divine, trimise de Sus mamei sale, a înălţat până acum cinci cruci (la Lunca, Hliboca, Privorochia, Dimca, Broscăuţii Vechi), ajungând duminică, 14 septembrie, la Stroeşti, un sat cu oameni gospodari, bine aşezaţi, din raionul Noua Suliţă. Ca o binecuvântare cerească, putem primi coincidenţa sfinţirii Crucii în memoria martirilor din Stroieşti cu sărbătoarea Înălţarea Sfintei Cruci, ţinută după calendarul ortodox în România. Satul n-a ales special această duminică, paşii organizatorilor fiind îndrumaţi de vrerea şi mijlocirea puterii divine. La Stroeşti în acea zi au fost trei nunţi şi o cununie, bucuria tineretului culminând cu victoria echipei locale de fotbal în competiţiile pentru cupa raionului Noua Suliţă. Totuşi, în lumina bucuriilor, s-a găsit loc şi pentru umbra neagră a tragediilor trecutului, apropiată de Ilie Popescu, prin răscolirea memoriei sătenilor şi chemarea de a-i înveşnici pe martirii satului pe o cruce. Primarul Marian Cucureac şi deputaţii consiliului local i-au acceptat ofranda, la început, de 4 mii, apoi încă de 2 mii de grivne, cât au necesitat lucrările meşterului, repartizând cel mai frumos loc dintre Biserica Sf. Ilie şi primărie. Această datorie se cerea demult împlinită la Stroeşti, dacă luăm în consideraţie faptul că în cinstea veteranilor de război, a celor căzuţi în cea de-a doua conflagraţie mondială, s-au înălţat două monumente. Dar nu zădarnic se spune că cei din urmă vor fi primii. A bătut şi la Stroeşti ceasul plinătăţii de unire în dragoste cu suferinţele celor mai destoinici fii ai satului, trecuţi prin răstignire.

Până coriştii colectivului popular „Dragoş Vodă” îşi potriveau costumele naţionale, până preotul Vasile Eremia şi-a încheiat datoriile duhovniceşti în Biserică, am stat sub umbra falnicilor brazi, depănând ghemul durerii cu câteva femei îmbrăcate în negru, preocupate de aranjarea mesei de pomenire. Erau moştenitoarele celor înscrişi pe cruce, multe fiind descendente directe, purtând aceleaşi nume. Două cumnate, Vera Şevciuc şi Nadejda Pavel au purtat în suflet Golgota a zece membri ai familiei Şevciuc, de-acum având ca loc sfânt şi această cruce. Dumitru şi Vasâlca Şevciuc au fost deportaţi în noaptea de 13 iunie 1942 în Siberia cu opt copii. Zece suflete dintr-o singură casă! Lăsând toate bunurile la cheremul călăilor, Vasâlca a reuşit să strige la o vecină: „Să ai grijă să nu mi se piardă catrinţa”, atât de mult ţinea la portul naţional!

Printre consătenii care şi-au câştigat gloria eternă, deportaţi în 1941 în Siberia, mai sunt şase din familia Eftemi şi cinci din familia Nichitin. Valentina Eftemi din Noua Suliţă s-a născut în regiunea Tumen – locul de exil al bunicilor Alexandru şi Alexandra, al tatălui ei Erast, mătuşilor Elena şi Parachiva şi celui mai mic din familie – unchiul Ilie. Despre bunel ştie doar că a fost despărţit de ceilalţi, şi-a găsit sfârşitul în 1942, într-un lagăr al morţii din Vorkuta. Un supravieţuitor le-a povestit că moartea i s-a tras din cauza gerului şi muncii istovitoare la construcţia căii ferate. Ea a venit la baştina tatălui în 1966, învăţând aici şi limba maternă a părintelui, copilăria căruia a trecut prin malaxoarele exilului. La început le-au adăpostit neamurile, sora mai mare a lui Erast, care a scăpat de deportare, răscumpărând de la stat cuibul familiei năpăstuite. Verişoara Valentinei, Elena Cocervei, ştie de la mamă-sa că toate suferinţele au început din cauză că bunelul a fost primar la Stroeşti, şi a participat la un congres în România. Fiul său Ilie, întorcându-se din exil, a încercat să intre la Universitatea din Cernăuţi, dar n-a fost primit, deoarece purta stigmatul de „duşman al poporului”. Deştept şi miruit cu talent artistic, el a intrat la şcoala de cultură, fiind coleg cu profesorul de istorie originar din Voloca, Gheorghe Onofreiciuc. Fiind prezent la manifestare, în calitatea-i de membru al corului „Dragoş Vodă”, dl Gh. Onofreiciuc a evocat momente din anii studenţiei, punându-ne la dispoziţiei o fotografie a lui Ilie Eftemi. Nu putem şti ce melodie cântă tânărul din imagine, însă privirile ne spun că una foarte tristă, sfâşietoare. Ilie a fost trei ani primar la Stroeşti, dar nu s-a putut acomoda printre ai săi, s-a întors în Siberia, la pământul ce l-a înghiţit pe taică-său, rămânând să doarmă şi el acolo. Când au fost ridicaţi soţii Eftemi cu patru copii, neamurile nici n-au ştiut, găsind a doua zi casa devastată.

Ţineau cu trup şi suflet românii din Stroeşti la simbolurile naţionale şi la limba lor, în pofida faptului că, până la 1940, au gemut mai mult de-un secol sub jugul rusesc. Bunăoară, patru sunt înscrişi pe cruce ca „întemniţaţi pe motive politice” – Patraş Nichitin, Nazarie Scripnic, Vasile Şevciuc, Nazarie Ţugui. Vasile Şevciuc a fost condamnat la 10 ani doar pentru că avea un tricolor în casă. La ceremonia de sfinţire a crucii n-a fluturat simbolul pentru care a făcut puşcărie acest român, n-am observat nici alte steaguri. Au fluturat doar însemnele credinţii, purtate din biserică de câţiva copii de şcoală. Preotul, susţinut de cântările evlavioase ale dascălului Ion şi cu implicarea la momente potrivite a dirijorului corului „Dragoş Vodă”, Dumitru Caulea, a ţinut slujba cuvenită, simplitatea şi rigoarea dând ceremonialului o profundă încărcătură emoţională. Luând în consideraţie faptul că în şcoala locală numărul elevilor e mic (câte opt-nouă copii în clasă) şi că ei nu sunt instruiţi în limba maternă, cu excepţia orele de limba şi literatura română, prezenţa băieţilor cu prapore (Gheorghe Dârda, Igor Bâşca, Vlad Enachi) din clasa a noua, precum şi a celor din grupul vocal „Moştenitorii” (Saşa Luchian, Cristian Nichitin, Vadim Arseni, Valeriu Andruseac ş.a.) din clasa a şaptea, m-a impresionat plăcut. Pe lângă ei am observat o tânără mamă cu o pruncuţă în braţe, Jana Dovghei. N-are rude deportate, dar este membră a filialei „Golgota” şi a venit cu fetiţa Diana, cu mama ei Elena Cucureac, să împărtăşească durerea consătenilor. Aici e cazul să invoc o altă durere, o Golgotă a prezentului, din cauza căreia generaţiile viitoare vor trebui să pună cruci pentru limba şi istoria noastră. Când Jana a absolvit şcoala, predarea se făcea în română. În limba română şi-a făcut studiile şi la Colegiul Pedagogic din Cernăuţi, apoi a absolvit facultatea de matematică la UNC „Yuri Fedkovyci, în grupa românească. Jana lucrează ca asistent la catedră, la aceeaşi facultate, a reuşit să obţină titlul de candidat în ştiinţe, doctorantura făcând-o la Kyiv în limba ucraineană.

Conştientizez că-mi vin toate una peste alta, însă nu pot ocoli acest subiect anume în contextul comemorării martirilor din Stroeşti. Mai ales că toţi care au luat cuvântul – Vasile Bâcu, preşedintele Societăţii „Mihai Eminescu”, şi Octavian Voronca, membru al prezidiului aceleiaşi societăţi, scriitorul Vasile Tărâţeanu, preşedintele Fundaţiei de Binefacere „Casa Limbii Române”, profesoara Ludmila Rotaru, stroeşteancă get-beget, au pus accentul pe nepermiterea repetării tragediilor evocate. „Am suferit mult şi mulţi, am fost daţi din mână în mână”, a aprofundat vrednicul gospodar Ştefan Gligor, preşedintele asociaţiei agricole „Spicul de Aur”, declarând că de rând cu modesta contribuţie adusă la înălţarea crucii (2000 grivne, n.a.), asociaţia, la prezentarea chitanţei de plată, poate recupera în măsură deplină cheltuielile, astfel încât acest însemn al durerii să aparţină pe bună dreptate satului. E o iniţiativă lăudabilă, spune Ilie Popescu, dar care, după părerea sa, putea veni mai înainte. Oricum, el are în plan înălţarea crucilor şi în alte localităţi, banii recuperaţi urmând să fie de mare folos pentru acest scop nobil. Doar, înaintea tuturor stă dorinţa de a scoate din uitare pe răstigniţii întru credinţă românească, moment aprofundat de reprezentantul Consulatului General al României la Cernăuţi, dl Edmond Neagoe. „Golgota noastră a fost fără de sfârşit, dar ca replică am adus spiritualitatea. E merituos că ridicaţi noi dovezi care înseamnă dragoste, neuitare a istoriei, dau un nume la tot ce s-a întâmplat în trecut, ca să fie dragoste şi înţelegere între semenii noştri”, a relevat dumnealui.

Manifestarea, strâns legată şi de frământările acestor zile, a avut destule semne de dragoste pentru înălţătoarea, mântuitoarea cruce ce va ţine neadormită memoria sătenilor. S-au manifestat aceste semne în lacrimile venerabilului veteran al muncii Florea Nichitin, care a pătimit în minele din Donbas, ale lui Mihai Şevciuc, moştenitorul familiei deportate, în pagina evocatoare rămasă de la Grigore Rotaru, citită de soţia sa Ludmila, în promisiunea lui Valeriu Dovganiuc de a scrie nu numai despre calvarul unchiului său, Alexandru Eftemi. Le-am intuit în gustul bucatelor gătite de gospodinele Maria Chelba, Maria Eftemi, Maria Berta, Vera Nichitin, Eudochia Eftemi, Vera Catan, Nadejda Pogan, Nadejda Pavel, Vera Şevciuc, profesoara Alina Friţ, membră a filialei „Glgota”, şi alte inimoase femei. Vera Pogan pomeneşte în aceste zile trecerea a 50 de ani de la moartea în minele din Donbas a socrului ei Mihai, unde a fost mânat cu forţa. „Sau poate mânat de nevoi”, suspină amar nora care nici nu l-a cunoscut. Mânaţi şi mâncaţi de nevoi, românii de odinioară şi-a apărat identitatea, insuflându-ne puterea hristică în faţa încercărilor de astăzi.

Maria TOACĂ