Unificatorul de Țară, Alexandru Ioan Cuza, a trecut pentru ultima dată prin Cernăuți, dar în sicriu, când după moartea sa, la 15 mai 1873, la Heildelberg, Germania, unde s-a prăpădit printre străini, corpul său era adus, cu trenul, la Ruginoasa
15 mai 2026 р. | Categorie: Actualități
Unificatorul de Țară, Alexandru Ioan Cuza, a trecut pentru ultima dată prin Cernăuți, dar în sicriu, când după moartea sa, la 15 mai 1873, la Heildelberg, Germania, unde s-a prăpădit printre străini, corpul său era adus, cu trenul, la Ruginoasa
Trădarea lui Alexandru Ioan Cuza și părăsirea țarii: „Cum a fost trădat Mihai Viteazul, așa m-ați trădat și voi pe mine”
După ce a fost înlăturat prin forță, prin lovitura de stat de la 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost trimis (13 februarie 1866) sub pază militară, în mare secret, dincolo de graniță, pe traseul București – Ploiești – Predeal. Memoriile lui Th. C. Văcărescu, însărcinat cu misiunea de a-l scoate din țară, fost ofițer de stat major și aghiotant domnesc (1863 – 1864), numit de Locotenența domnească prefect al județului Prahova, oferă informații despre ultimele ore petrecute pe pământul natal de Domnul Unirii, care contribuise decisiv la punerea bazelor statului național român modern.
,,În cupeul în care se afla domnitorul Cuza, având alături pe căpitanul Costiescu, erau pe capră credinciosul său servitor și vechi intendent al Palatului, Gabriel și Stan Popescu, care din momentul ridicării din Palat nu se dezlipise de Cuza, pe care, cu toată greutatea momentană a împrejurărilor, îl făcea să petreacă cu observații sincere și naive…
– «Nene Popăscule, – zicea Cuza , cu accentul său moldovenesc – dar ceea ce ați făcut d-voastră e grav, foarte grav!
– Așa e Măria Ta – răspundea Popăscu – dar n-avem ce face, căci așa voia poporul.
– Dar – urmă Cuza – eu în cealaltă noapte n-am văzut decât ofițeri și soldați, n-am văzut popor. Am văzut pe Lecca căruia, eu, din locotenent, i-am dat două grade, acel de căpitan și de maior și aveam atâta încredere într-însul, încât i-am dat comanda vânătorilor, cel mai frumos batalion format de mine. Apoi am văzut călare și înconjurând Palatul cu trupele sale pe colonelul Haralamb, pe care îl știam om de onoare și nu l-aș fi crezut niciodată capabil de asemenea faptă. În sfârșit, am văzut pe colonelul Kretzulescu (Dimitrie – n.n.), pe care îl socoteam prieten devotat mie. Ia spune-mi Popăscule, fratele său, Nicolae Kretzulescu, presidentul guvernului meu știut-a el ceva despre această conspirație?
– De! Măria Ta – răspunde Popescu – nu știu, dar cred că nu se poate să nu fi știut ceva, de vreme ce n-a luat nicio măsură spre a zădărnici lucrul.
– Ciudate lucruri, nene Popăscule, și care vor uimi lumea, când se va vedea și cum s-au petrecut».
Se cuvine, dimpotrivă, adevărului istoric – continuă Th. C. Văcărescu – rectificarea că N. Kretzulescu, șeful ultimului guvern al lui Cuza, fusese arestat în noaptea de 11 februarie, ca și ceilalți miniștri ai lui Cuza…
La Predeal se petrecu iarăși o scenă pe care mi-o relată comisarul I. Fălcăianu la întoarcerea sa la Câmpina.
Pe când se făceau formalitățile, arătate mai sus, vodă Cuza ceru să se adune vânătorii spre a-și lua rămas bun de la dânșii; ei se înșirară în fața biroului vamal, a cărui ușă rămase deschisă, așa încât se putea vedea înăuntru o cadră populară, reprezentând scena asasinării lui Mihai Viteazul în tabăra de la Turda. Atunci printr-una din acele inspirațiuni ale momentului, de care știa să se folosească adesea fostul domnitor, arătând imaginea, zise soldaților: «Vedeți voi, cum a fost trădat acest domn, așa m-ați trădat și voi. Să dee Dumnezeu ca într-o zi să spălați această pată de pe steagul vostru cu sângele vrăjmașilor țării. Rămâneți sănătoși!».
Postare preluată de pe pagina distinsului istoric militar, Alesandru Duțu. Pe larg: Apud ,,Magazin istoric”, iunie 1993, p. 14-15. Evenimentul Istoric
După abdicarea din 11 februarie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a plecat, împreună cu blânda Elena Doamna și cu cei doi fii ai săi și ai Mariei Obrenovici, în exil. Băieții, Alexandru și Dimitrie, l-au însoțit pe domn la Paris, Florența, Viena și Wiesbaden, familia stabilindu-se în cele din urmă la Heidelberg.
Elena Cuza a povestit mai târziu: “În apropiere de Heidelberg trecând printr-un tunel, Cuza răci și se îmbolnăvi. Și cum era puțin astmatic, pe dată ce sosirăm la hotel, vroii să-i fac tratamentul pe care-l știam eu. Dar prințul Obolenski, care se afla acolo, ne recomandă un medic, care, după părerea mea, ignora sau se făcea că ignorează boala. Prescripțiile lui nu mi se părea de loc eficace și eu îi spuneam lui Cuza să schimbăm doctorul, căci nu e bun de nimic. Îi aplicai șervete ude cu apă rece pe piept și pe ceafă. După puțin timp Cuza muri”.
Primul domn al Principatelor Unite a încetat din viață pe 15 mai 1873 într-un hotel din Heidelberg, ştirea a dost publicată după două-trei zile în presa de la București, iar Monitorul Oficial a confirmat informația printr-un anunț tipărit pe 24 mai .
Când după moartea sa, la 15 mai 1873, la Heildelberg, în Germania, unde s-a prăpădit printre străini, corpul său era adus în sicriu, cu trenul, la Ruginoasa, pentru funeralii, trecând prin Cernăuți, Mihail Kogălniceanu, în discursul său, afirma: „Nu greşelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele mari. Acestea sunt nepieitoare (…) şi cât va avea ţara aceasta o istorie (…) cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”. Între reformele sale mari, menite să modernizeze ţara se află secularizarea averilor mănăstireşti şi împroprietărirea ţăranilor, legea rurală, legea electorală, legea comunală, legea consiliilor judeţene, legea instrucţiei publice, garantarea libertăţilor cetăţeneşti, inamovibilitatea magistraţilor, admisibilitatea în funcţii publice şi aşa mai departe. Chestiunea secularizării averilor mânăstireşti, de la călugări greci, ale căror abuzuri „trecuseră toate marginile” i-au creat mare bătaie de cap. Prin înaltul decret domnesc, numărul 13795, din octombrie 1860, domnitorul Alexandru Ioan I, Cuza după ce înzestrase ţara cu „şcoli de arte frumoase, conservatorii de muzică, spitale”, întemeiază Universitatea din Iaşi.
Felicia Nichita Toma, Zorile Bucovinei cu referire la Evenimentul istoric , Wikipedia
