28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ÎN CER NU POŢI ZBURA, ÎN PĂMÂNT NU POŢI INTRA

22 august 2014 р. | Categorie: Bucovina

Născută în 1931, Veronica era cea mai mică în familia lui Nicolae şi Zamfirei Moroz, care locuiau la Lehuceni pe vale, nu departe de gara feroviară din Boian. Când s-a ridicat fetişcană, sora, cu zece ani mai mare, era deja căsătorită şi trăia în cotul Hucăului, iar fratele Traian învăţa la un liceu din Iaşi. „Eu de mititică am vrut să fiu învăţătoare”, spune cu duioşie femeia împovărată de ani, însă dorinţa nu i se potrivea de fel cu planurile părinţilor în privinţa viitorului ei. Mai ales mamă-sa nici în ruptul capului nu vroia să audă de şcoală. Pe fiul Traian îl lăsase la Iaşi pentru că a pus cuvântul fina lor, Agripina Malin, care trăia în casa de peste drum. Ea avea permis de călătorie gratuită cu trenul şi, când era nevoie, îl ducea pe băiat la Iaşi, la liceu.

Veronica a făcut două clase primare la români, apoi au năvălit ruşii, anul cât a învăţat la şcoala lor scăzându-i din dragostea de carte. „Parcă aud şi acum huruitul tancurilor pe drum. Au intrat exact ca nu demult în Crimeea – hur-hur, hur, băgând frica de moarte în oamenii noştri”, îşi aminteşte venerabila doamnă. Începutul războiului l-a adus acasă pe fratele Traian. În vacanţa de vară el îi pregătea pe câţiva băieţi din sat pentru examenele de admitere la Liceul „Aron Pumnul”. Veronica se furişa pe sub geam şi asculta lecţiile lui, căci ardea de dorinţa să intre la Şcoala normală de fete din Cernăuţi, unde învăţau patru copile din Boian. Mamă-sa sta cu ochii pe fiică, păzind ca nu cumva s-o primească Traian în casă. Convinsă că nu va susţine examenele, Zamfira şi-a însoţit fiica la Cernăuţi, lăsând-o în gazdă la o evreică, ce locuia aproape de închisoare. Nu departe se afla şi şcoala. Gazda i-a făcut un culcuş pe podea şi i-a spus ţărăncii să vină peste o săptămână să-şi ia fiica acasă. Concursul era mare, mai mult de zece pe un loc. „Mama plângea că rămâne fără nici un ajutor. Se întreţinea cu ţesutul pânzei şi covoarelor, avea nevoie de mâinile mele. Dar, aflând că din trei sute de fete vor fi primite numai 25, s-a liniştit. Aproape toate erau din familii de domni, numai eu m-am prezentat la examene desculţ, în cătrincioară şi cămaşă de cânepă, brodată cu puişori pe la mâneci. După o săptămână, tot într-o zi de duminică, curtea şcolii s-a umplut de lume. Toţi aşteptau cu emoţie rezultatele. A ieşit un bărbat înalt, preotul Aramă, dând citire listei şi anunţând că cei care nu şi-au auzit numele se pot întoarce acasă. Pe mine, în loc de Moroz, m-a citit Morar. Mama mă trăgea de mână, bucuroasă că n-am intrat. Aveam numai 11 ani, dar curajul îmi era de zece ori mai mare. Mi-am făcut loc prin mulţime până la uşa unde erau afişate listele. M-am găsit a douăsprezecelea pe lista celor promovaţi. Am alergat la poartă strigând în gura mare: „Mămucă, eu am reuşit!”. Ce avea să facă sărmana. De la oraş mi-a cumpărat gherghef pentru orele de muncă, din sat, de la învăţătorul Gheorghe Gâza, a găsit o vioară mai ieftină pentru lecţiile de muzică. Venea în fiecare duminică la cămin la mine, săturându-ne amândouă de plâns. Mă întreba de ce plâng, mi-i atât de greu să învăţ? Dar eu plângeam de mila ei, ştiind că tata suferă de dureri la picioare şi tot greul apăsă pe umerii sărmanei mame”.

Anul de învăţământ 1944 a fost mai scurt. Ruşii se întorceau pe tancurile lor, huruind îngrozitor, iar şcoala se afla în alertă de evacuare în Ardeal, la Roşia Montana. Pe Veronica trebuia s-o ia cu căruţa acasă unchiul Gheorghe Cojocaru, care avea o fiică studentă la şcoala comercială. Era tare supărată că învăţătura, pentru care s-a luptat atâta cu părinţii, i s-a terminat abia începută. Întâmplarea cea mai stranie din acele zile agitate a fost vizita tatălui ei. Timp de un an de zile, părintele n-a vizitat-o niciodată la cămin. Când colo, la numai două zile până ca fiica să-i vină acasă, a insistat să pornească pe jos la Cernăuţi. „Aşa am vrut, să vin să te văd”, a răspuns tata la nedumerirea copilei.

Luni, Veronica s-a întors de la şcoală, găsind căruţa încărcată cu fel de fel de lucruri şi calul înhămat de plecare. Finul lor, Gheorghe Malin, lucra la căile ferate şi avea rezervat în tren un loc pentru evacuare. Ochii copilei de 13 ani a fixat ca o cameră de filmat agitaţia plecării: „Mamei îi cădea totul din mână. Nu putea trage cămaşa pe ea, se chinuia să-şi încingă cătrinţa… Nici n-am avut când ne gândi ce să luăm cu noi. Eu răcneam că nu vreau să plec, dar mama asculta cu sfinţenie de tata, nu-i ieşea din cuvânt. În timpul revoluţiei din 1917, tata s-a aflat pe front, prin Rusia. Nu ne-a povestit ce-a văzut acolo, dar se temea straşnic de ruşi. L-a rugat pe finul nostru să ne ia cu familia lui. Ne-a dus la gară – pe mine cu mama şi un băieţel orfan din Storojineţ care trăia cu noi. Îl chema Leonte, iar noi îl numeam Ionel. Mamă-sa murise, lăsându-şi bărbatul cu cinci băieţi. Cel mai mare avea 12 ani şi a rămas cu tatăl lor, ceilalţi au fost luaţi la orfelinat, iar mai apoi daţi în îngrijire în câteva familii din Boian. Am lăsat lucrurile la vagonul de bagaje, iar noi ne-am aciuiat într-un vagon descoperit – eu în braţe la mama, iar Ionel în braţe la mine. Era marţi seară, 23 martie 1944, când trenul a şuierat plecarea noastră. Mi se părea atunci că visez ceva rău. Trenul s-a pornit, iar tata a rămas, să vină mai târziu cu alţi lucrători de la căile ferate”.

Mulţumit că a reuşit să-şi salveze soţia şi copila (fiul Traian era la şcoală în România), Nicolae s-a întors la gospodărie unde-l aşteptau animalele flămânde – vacă, juncă, oi, porţi… Nu mai era atât de sigur că va lua şi el calea pribegiei. Cum putea să le lase pe toată baltă? Ultimul tren în care au urcat ceferiştii a fost atacat la Sadagura. O parte din ei au reuşit să treacă Prutul. Nicolae Moroz s-a întors supărat acasă. De câteva ori a mers până pe malul Prutului, întorcându-se de fiecare dată cu inima frântă. Stătea mai mult ascuns în podul de la grajd. Nu avea nici o ştire despre soţie şi cei doi copii. Se mai găseau guri rele care-l întrebau în bătaie de joc: „Ce, te-a lepădat Zamfira ta?”. Alţii îi spuneau că le-au văzut pe nevastă-sa şi pe Veronica moarte într-un şanţ, după ce trenul lor a fost bombardat de americani. Bietul om se simţea vinovat că, în loc să le salveze, le-a trimis la moarte. După câteva luni de chinuri în singurătate, şi-a dat sufletul, eliberându-se de toate durerile.

Iar soţia şi fiica lui luptau pentru supravieţuire în alt capăt de ţară, într-o comună din Hunedoara. Se adăpostiseră într-un canton, împreună cu soţii Agripina şi Gheorghe Malin, care aveau trei fete. Se înghesuiau opt suflete într-o încăpere. Veronica derulează pelicula acelui film de groază: „Până la căderea zăpezii, am dus-o cu chiu cu vai, căci ne împrăştiam care şi-ncotro. Mama încărca vagoane la gară, băieţelul nostru de suflet păştea mieii la un localnic, eu lucram la linia ferată… Odată cu venirea iernii nu mai puteam trăi toţi unul peste altul. Mama m-a dat să dădăcesc un copil micuţ la şeful gării, iar ea ţesea la o vecină. Ţesea şi bocea întruna. Stăpâna casei la început o jelea, dar pe urmă a luat-o din scurt, certând-o că degeaba varsă atâtea lacrimi, căci în cer nu poţi zbura şi-n pământ nu poţi intra. N-o să uit nicicând aceste cuvinte”.

Cam în timpul când Nicolae îşi dădea ultima suflare acasă, Zamfira a avut o bucurie în acel infern. După multe căutări l-a găsit pe fiul Traian, care se oprise la Brad. Aproape să nu-l recunoască de slab ce era, dar s-a bucurat că l-a văzut viu, în carne şi oase. Veronica se ruga s-o lase să-şi continue învăţătura la Roşia Montana, unde se stabilise şcoala normală de fete din Cernăuţi. Dar mamă-sa, văzând că bărbatul nu vine, îşi puse-n gând să se întoarcă acasă. Exact peste un an, la 23 martie, au coborât la gara din Boian, aruncând în grabă puţinele lucruri. Veronică-i îi răsună şi azi bocetele mamei sale când a aflat că bărbatul zace în cimitir. Tulburată de durere, ea striga că „aici nu-i Boianul!”. Ar fi vrut să nu mai coboare, s-o ducă acel tren cât mai departe…

Au găsit gospodăria într-o stare de plâns. O femeie ce trăgea de moarte îşi ducea ultimele zile în murdăria de nedescris din casă. În sat bântuia tifosul, oamenii mureau ca muştele, se temeau de medici, se ascundeau să nu fie luaţi la spital. Avea şi un temei teama lor, căci cine nimerea la spital avea doar un singur drum – spre cimitir.

Maria TOACĂ

În imagini: Veronica în anii tinereţii, în mijlocul profesorilor din Boian, participanţi la activitatea artistică; în prezent – cu preotul şi enoriaşele Bisericii Adormirea Maicii Domnului