Praznicul Intrării Domnului în Ierusalim apare oglindit în condacul care se cântă în această zi: „Pe scaun, în cer, și pe mânz pe pământ, fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, laudă de la îngeri ai primit și cântare de la tinerii cei ce strigau Ție: Binecuvântat ești, Cel ce vii să chemi pe Adam!”

În tradiția poporului român, sărbătoarea Floriilor este precedată de „Moșii de Florii”. În această zi, româncele fac plăcinte pe care le dau de pomană oamenilor sărmani, în amintirea celor trecuți la Domnul. În trecut se dădeau de pomană nu doar plăcinte, ci și o ulcică de miere, însoțite de un colac și o lumânare, de „o lumină”. Gospodinele împletesc o pâinișoară specială numită „florii”. Și ele, „floriile”, sunt sortite să fie date de pomană pentru sufletele celor adormiți. De o sărbătoare sfântă trebuie să se bucure orice suflet, atât cel ce viețuiește în trup, cât și cel care a pășit în lumea de apoi.

Prin Banat, pâinea coaptă și împletită în această sfântă zi este făcută din aluat de grâu. Ea are, de obicei, forma unei cununi sau a unei cruci. Țăranul român credea că grâul este sfânt fiindcă poartă, zugrăvit pe el, chipul Domnlui nostru Iisus Hristos.

Prin unele ținuturi românești această duminică mai este denumită și „a Floriilor” sau „a Vlăstărilor” fiindcă norodul îl întâmpină pe Domnul la intrarea în Ierusalim, purtând în mâini ramuri de finic, dar și dintr-un alt motiv: în majoritatea bisericilor preoții sfințesc sălcii. Și ar mai fi o explicație: din bătrâni se zice că din această zi încep florile și pomii să înmugurească și să-și deschidă florile.

Echivalentul românesc al ramurilor de finic sunt mâțișorii de salcie. O legendă ne spune că, aflând că Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce, Maica Sa, adânc îndurerată, porni în căutarea Lui. În drumul său, ajunse la malul unei ape învolburate, străjuite de o salcie. Maica Domnului îi porunci să se facă punte peste ape, iar salcia se supuse. Trecând cu bine peste ea, Preasfânta Născătoare de Dumnzeu o binecuvântă ca niciodată să nu se poată face cărbuni din ea și să fie dusă în dar, an de an, de Florii la biserică. Când se întorc acasă, țăranii ating cu rămurelele de salcie vitele din ogradă, dar și pruncii din familie ca „să înflorească precum mâțișoarele”. Apoi le așază la icoană sau deasupra ușii de la intrare. Odată sfințite de preot, mâțișoarele capătă puterea de a tămădui feluritele boli: frigurile, gâlcile, durerile de grumaz. Nu doar omul este păzit de rele: sfințenia rămurelelor de salcie ocrotește casa și roadele pământului de tunet, grindină sau fulger.

De Florii mulți români duc, în dar, flori la biserică, proaspăt culese. Etnologul Ion Ghinoiu consideră Floriile o personificare a florilor și vede în ramura de salcie, care este sfințită astăzi, „un simbol al castității și renașterii anuale a vegetației”.

Creștinii se desfată, mâncând, de Florii, pește. Mai de demult prin satele din Muntenia se făcea „scrânciob” sau „dulap”, un fel de leagăn, spre bucuria copiilor de orice vârstă. El dura, în fiecare duminică, de la Florii până la Înălțarea Domnului. Prin Oltenia copiii colindă satele purtând în mânuțe ramuri verzi de salcie.

Țăranul român credea că ziua Floriilor va arăta ca într-o oglindă chipul, însorit sau posomorât, al primei zile de Paști.

Text: Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român

Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea Domnului în Ierusalim”, meșter Savu Moga, datare 1872, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român

Departamentul pentru Românii de Pretutindeni