La Fântâna Alba geme pământul, plâng lumânările si inimile romanilor. O tristeţe strigătoare sângerează inimi şi după 85 de ani de la odiosul masacru de la 1 aprilie 1941

1 aprilie 2026 р. | Categorie: Bucovina

La Fântâna Alba geme pământul, plâng lumânările si inimile romanilor. O tristeţe strigătoare sângerează inimi şi după 85 de ani de la odiosul masacru de la 1 aprilie 1941

La Fântâna Albă geme pământul și lăcrimează cu lacrimile celor îngropați de vii.  În Poiana Varniţei rătăcesc cruci, cresc lacrimi şi durere. Lăcrimează fiicele şi fiii răstigniţi pe Crucea Golgotei Neamului Românesc. O tristeţe strigătoare sângerează inimi şi după 85 de ani de la odiosul masacru de la 1 aprilie 1941.

La 1 aprilie 1941, în Poiana de la Varniţa a sângerat pământul şi a plâns cerul cu lacrimile Mântuitorului, mitralierele grănicerilor ruşi secerând vieţile oamenilor fără apărare, cei care au încercat să fugă în pădurea din apropiere au fost ajunşi din urmă şi sfârtecaţi de săbiile călăilor bolşevici. Slugoii noului regim barbar au adus lipoveni din localitate, care au săpat câteva gropi comune, aruncându-i în ele. Pe cei răniţi, în sufletul cărora încă pulsa viaţa, după mărturiile supravieţuitorilor, lipovenii îi omorau cu hârleţele, iar grănicerii îi împungeau cu baionetele. Câteva zile a „umblat” iarba şi pământul, s-au auzit strigătele de disperare ale tinerilor şi bătrânilor, copiilor  îngropaţi de vii. Marea tragedie a românilor înrobiţi a început cu masacrul din ianuarie-februarie de la Lunca şi 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă, continuând cu deportările, interogările, împuşcările, puterea sovietică răfuindu-se crunt cu „duşmanii poporului”.

Despre masacrul de la Fântâna Albă, supravieţuitorii şi rudele acestora vorbesc şi astăzi în şoaptă, cu  sufletul în lacrimi

Printre rudele îndoliate, inimile cărora lăcrimează încă, l-am întâlnit în Cimitirul Românesc din Poiana Plângerii pe  Vasile Morar, din Cupca.

„A fost o provocare mare. Au lucrat agenţii sovietici, care s-au gândit să se răzbune pe români: „Vreţi România, vreţi rege, vă arătăm noi România, rege!”. Era un director, Furnica din Cupca şi scria cereri oamenilor în rusă, ca să le dea drumul în Ţară. La  30 martie românii s-au dus cu ele în raion, la Hliboca (Adâncata), iar acolo le tot spuneau mâine-poimâine. Oamenii s-au enervat, au rupt porţile la Comisariatul militar, au distrus bustul de ghips al lui Stalin din curte, s-au întors  acasă, apoi a doua zi s-au dus iarăşi în raion. Văzând că nu sunt primiţi şi nici ascultaţi,  s-au adunat, hotărâţi să pornească spre România.  Un grup de câteva sute de români bucovineni de pe Valea Siretului – Suceveni, Pătrăuţi, Cupca, Corceşti, Carapciu etc., după ce au fost înştiinţaţi că sovieticii permit trecerea graniţei în România, purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase -  cruci şi prapuri, ridicate din biserici,  scandând: „Trăiască România! Trăiască regele!”, s-au îndreptat, la 1 aprilie 1941, spre noua frontieră, instalată de sovietici,  în speranţă să trăiască liberi în Patria lor. Grănicerii şi agenţii secreţi i-au condus până aici, pe toloacă, în poiana Varniţei, apoi cei călări au început să taie cu săbiile în prapuri şi cruci.

Gospodarul Mihai Ţugui din Cupca mergea în fruntea coloanei, cu crucea în mână, alături de Ion Alerguş şi alţi oameni ce purtau prapuri şi cruci, mi-a povestit directorul Furnică. Un călăreţ rus  a dat cu sabia în cruce, iar Mihai, fiind zdravăn, l-a lovit cu crucea-n cap. Grănicerul a căzut, iar ceilalţi militari ruşi, când au văzut, l-au sfârtecat cu sabia şi i-au împrăștiat românului cupcean maţele pe cruce. Apoi au început să tragă cu mitralierele în mulţime. Cei vii au luat-o care şi încotro, iar soldaţii călări îi ajungeau şi îi coseau cu săbiile ca pe iepuri.

În mulţimea ce se îndrepta spre frontieră se afla şi Vasile Slănină al lui Toader din Cupca, fratele mamei, cu încă doi vecini. Când au văzut că românii din fruntea coloanei sunt seceraţi de gloanţe, au fugit în pădure şi s-au ascuns. Unchiul Vasile şi vecinii au avut noroc că au ajuns acasă teferi şi mama l-a ascuns pe fratele ei în fân, în pod la şură. Iar tata şi-a legat capul cu un ştergar şi da fânul în pod. Grănicerii s-au apropiat şi l-au întrebat  în care parte au luat-o fugarii, iar tata le-a arătat spre o pădurice din apropiere.

Cei care au supravieţuit măcelului au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu săbiile. Cei răniţi şi cei morţi sau muribunzi – tineri în floarea vieţii, bătrâni, femei, copii, sugari –  au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cele câteva gropi comune,  săpate de lipoveni, unde au fost îngropaţi, unii fiind încă în viaţă. Supravieţuitorii au fost arestaţi de NKVD-işti şi, după torturi nemaipomenite, au fost duşi în cimitirul evreiesc din oraş şi aruncaţi într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. Apoi au început ororile, deportările etnicilor români, consideraţi  „duşmani şi trădători ai poporului”.

Domnica Panţâr din Camenca povesteşte că  „bunelul  Gheorghe Lazurca, avea 6 copii -  5 băieţi şi o fată. Cu cei din Camenca, Priscăreni, Suceveni (plânge),  au luat cruci din Biserică de la Camenca. Cei care erau la coadă au fugit şi tata Vasile Lazurca a reuşit să fugă şi să se ascundă, însă călăii sovietici au aflat. Au fost deportaţi bunica Veronica, băieţii şi fiica - Lazăr, Victor, Ion,Ilie, ultimii doi nu s-au întors.

„Veneau de la Suceveni pe jos şi strigau: „Trăiască regele Mihai!”. „Întoarceți-vă înapoi!, erau somaţi. Iar mulţimea înainta. Au început să tragă în mame, în copii, tata Dragoş Opaiţ din s. Carapciu, s-a băgat într-un şanţ şi s-a rostogolit şi gloanţele zburau deasupra. Gloanţele grănicerilor sovietici i-au ciuruit mantaua şi spatele. A fugit şi s-a ascuns la o bătrână din Camenca, unde a stat 4 zile fără mâncare şi apă, într-o şură, în paie, apoi s-a întors acasă. La 1 iunie au venit noaptea, i-au ridicat pe mama şi tata lui şi pe el şi i-au dus în Siberia, unde tata lui a şi murit. De foame rodeau opinci. Când apărea primăvara iarba, păşteau. Când tata lui a murit, i-au făcut un sicriu din scânduri putrede. Pe majoritatea îi aruncau în gropi goi şi dădeau peste ei lut. Mama Casandra şi Dragoş s-au întors, însă, de frică, mult timp n-au povestit nimic din cele suferite, îşi amintesc fiicele lui Dragoş şi nepoata Maricica Sucevan, Ana Schiverniciuc, din Iordăneşti, Domnica Bostan din Carapciu.

Moare Fântâna Albă – un blestem de la Dumnezeu

Dincolo de orice perdea ce ascunde urmele unei crime, unei fărdelegi, oricum pătrunde o rază de lumină,  fiecare primindu-şi răsplata după faptă. Am vizitat nu demult legendara şi pitoreasca localitate Fântâna Albă, populată de ruşi lipoveni,  desprinsă parcă  din paradisul istoriei,  cu biserici somptuoase, fost centru spiritual al credincioşilor de rit vechi, în care clocotea viaţa, cu turle  şi altare frumoase  spărgând nori, vestită în întreaga lume şi inundată cândva de pelerini. Azi moare, a devenit aproape pustie, părăsită de oameni şi de Dumnezeu. Când priveşti zidurile dărăpănate şi reci ce se demolează,  sfintele altare aproape ruinate, te înfioră tristeţea din jur, ducându-te cu gândul că e un blestem de la Dumnezeu.

În Poiana Plângeri de lângă Fântâna Albă azi freamătă brazii, pădurea crescută pe osemintele eroilor, înfloresc lăcrimioarele, crescute din rănile urmaşilor celor masacraţi.

Venim în fiecare an la Varniţa, lângă Fântâna Albă, sacru mormânt, veșnic altar de jertfă al neamului, în acest loc sfinţit prin sângele martirilor români, care, iubindu-şi Graiul, Ţara mai presus de orice, s-au sacrificat  pentru Neam şi libertate, dorind să scape de jugul unui regim totalitar asupritor, să trăiască liberi alături de fraţi, de care au fost separaţi printr-o frontieră trasată peste noapte, printr-un gard de sârmă ghimpată, instalat pe viu în inima şi sufletele lor. Venim aici, la altarul de jertfă al neamului, de unde sorbim libertatea visată. De aici ne cresc parcă mai viguroase aripile dorului spre Ţara noastră, a părinţilor şi străbuneilor, mai puternică, mai însufleţită şi mai curată se înalţă în inimile noastre iubirea de Grai, de Străbuni. De la ei învăţăm ce înseamnă mândrie de neam, cutezanţă, sacrificiu în numele idealului naţional.

De aici, unde sub crucile rătăcite prin pădure zac osemintele martirilor români, seceraţi la 1 aprilie 1941 de mitralierele grănicerilor sovietici doar pentru singura vină că au dorit să trăiască liberi în Patria lor, ar trebui să înceapă lecţia de istorie în toate şcolile din ţinut. Aici, la Fântâna Albă, unde şi-a găsit tragicul sfârşit în anonimat floarea tineretului din satele de pe Valea Siretului, pădurea crescând din osemintele românilor îngropaţi de viu, ar trebui să venim nu doar la 1 aprilie, după un strop de tărie sufletească, de demnitate, de patriotism.

Nu se ştie nici până azi numărul exact al românilor masacraţi în poiana Varniţei, majoritatea dintre ei aşa şi zac în anonimat, nici nu suntem siguri să se afle vreodată

Ceea ce e în putinţa şi de datoria noastră e să venim, să ne închinăm şi să-i pomenim.

Am venit şi în acest an la Varniţa, sacru mormânt, veşnic altar de jertfă al neamului, împreună cu diplomații de la Consulatul General al României la Cernăuți, durerea bucovinenilor români, care şi-au pierdut rudele în măcelul de la Fântâna Albă, fiind atenuată şi de data aceasta de rugăciunile  preacucernicilor Ion Gorda şi Vasile Covalciuc, protopopii raioanelor Hliboca şi Storojineţ, cei mai mari duhovnici ai Bucovinei care slujesc cu evlavie și demnitate Credința și Neamul, de un sobor de feţe bisericeşti din ţinut, care au înălţat o rugă liturgică în Catedrala martirilor.

 Or, nu ne simţim atât de părăsiţi şi înstrăinaţi, când durerile ne sunt împărtăşite de fraţii din Ţară. Şi de data aceasta i-am avut alături de durerile noastre pe distinşii diplomaţi români – dna Irina-Loredana Stănculescu, Consulul General al României la Cernăuţi, dl consul general de carieră Toma-Cristian Dacica, oaspeţi dragi din Ţară - Cristina Dumitrescu, senator, președintele comisiei pentru românii de pretutindeni din Senatul României, Stepan Geamănul, senator de diaspora, senatorul Laurențiu Plăieșu, visepreședinte al Senatului, Vasile Adăscăliței, președintele Asociației Prietenii Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța, scriitorul Constantin Horbobanu,,dna Maria Calancea, președinta Asociației ”Arboroasa” din Suceava, cu soțul,  avocatul Vlad Lehaci, etc.

De altfel, la evenimentele dramatice, la măcelul românilor de la 1 aprilie 1941, când grănicerii sovietici au deschis foc spre coloana de oameni paşnici ce se îndrepta către frontieră pentru a trece și a trăi liberi în Ţara lor, dar și la tragediile războiului declanșat de același cotropitor rus, s-au referit Excelența Sa, consulul general Irina-Loredana Stănculescu, senatorul Cristina Dumitrescu, Ruslan Osypenko, șeful ARM Cernăuți, Ion Muntean, deputat în Consiliul Regional Cernăuți, Vasile Bâcu, președintele Societății ”M. Eminescu”, dna Aurica Bojescu, secretara Uniunii interregionale a românilor din Ucraina, istoricul Vasile Adăscăliței din Dorohoi, etc.

O rugă către cel de sus în memoria celor masacrați au înălțat și preoții de la biserica autocefală ucraineană.

E mai uşor să ne ducem crucea Golgotei mai departe, când simţim umărul Patriei noastre istorice, România, ce ne susţine în clipe grele, ştiind că nu suntem singuri în greutăţi şi durere. Prin piosul omagiu, adus cu speranţa că nu suntem lăsaţi singuri în faţa incertitudinilor,dna Irina-Loredana Stănculescua, oaspeții sin țară, au sensibilizat că istoria este o oglindă vie a trecutului în care ni se reflectă viitorul, iar evenimentele tragice de la Fântâna Albă au devenit pentru noi, românii, un Ierusalim, de care nu trebuie să uităm nicicând şi despre care trebuie să ştie toţi românii de pretutindeni pentru a cinsti memoria martirilor. Acum 85 de ani sute şi sute de români au dorit să treacă graniţa impusă de Stalin pentru a trece spre libertate. Armata sovietică i-a secerat şi i-a omorât pe aceşti români, care-şi căutau libertatea. Nu trebuie să uităm nicicând acest eveniment tragic pentru poporul român, care a continuat cu deportări spre Siberia, Kazahstan etc. Evenimentele de la Fântâna Albă sunt o tragedie pe care nu trebuie s-o uităm nicicând și care se repetă acum în Ucraina, în războiul nedeclarat de același invadator rus.

Evocând sacrificiul celor ce au căzut pentru libertate şi adevăr, dna Irina-Loredana Stănculescu, Consulul General al României la Cernăuţi, dna senator Cristina Dumitrescu, au conştientizat că masacrul de la Fântâna Albă e o lecţie, pe care ne-o dă istoria, fără acest sacrificiu nu există lumină, adevăr, şi trebuie să fim mândri de înaintaşii noştri, să le cinstim memoria şi să nu-i uităm.

O lecţie de istorie şi de demnitate naţională ar trebui să fie evenimentele dramatice de la Fântâna Albă atât pentru elevii şcolilor cu limba română de predare, cât şi pentru ucraineni, care acum sunt și ei în pielea românilor, suferă și ei, or, istoria din 1941 se repetă acum în Ucraina, când cotropitorul distruge și omoară, tragedii evocate de șeful AMR Ruslan Osypenko, deşi, spre regret, ele sunt o lecţie lipsă din manualele de istorie, cu atât mai mult a românilor, căci, după cum ştim, la Fântâna Albă au fost masacraţi  români bucovineni, care au dorit să treacă graniţa în Ţara lor, în mesajele relevante atât demnitarii români, cât și cei ucraineni au specificat că de datoria noastră e să nu uităm, să mărturisim tinerei generații ce s-a întâmplat şi să facem loc în istoria noastră comună acestui episod dramatic, care se repetă acum în Ucraina.

Adevărul pe care îl cunoaştem şi îl trăim de fiecare dată când călcăm pământul în care zac osemintele românilor masacraţi la Fântâna Albă

În martie 1941, NKVD a lansat zvonuri, conform cărora sovieticii le-ar fi permis românilor  din teritoriul „eliberat” trecerea graniței în România. Astfel, la 1 aprilie 1941, un grup  de  români din mai multe sate de pe Valea Siretului - Suceveni, Carapciu, Cupca, Pătrăuţi,  Corceşti, etc., purtând în față un steag alb, icoane, prapuri și cruci, ridicate din Biserică din Suceveni, a format o coloană pașnică de sute de persoane, și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română, instalată peste noapte în inima Bucovinei. În poiana Varnița, la circa 2 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească, însă românii, arzând de dorinţa libertăţii şi-au continuat calea spre Patria lor. Grănicerii sovietici au deschis foc, secerând sute de români nevinovaţi.

Cei ce au supravieţuit au fost urmăriți de ostaşii călări și spintecați cu săbiile. Răniții- bărbaţi tineri, femei, bătrâni şi copiii, sugari  -  au fost legați de cozile cailor și târâți până la cele câteva  gropi comune săpate de lipoveni, unde au fost  aruncaţi şi îngropaţi, unii fiind încă în viață. Câteva zile, spun martorii, „a umblat” pământul şi s-au auzit gemete îngrozitoare, până toți muribunzii, în chinuri cristice, şi-au dat duhul. Cei ce au fost prinşi de NKVD-işti au fost întemniţaţi în închisoarea din Cernăuţi, torturaţi şi împuşcaţi, apoi aruncaţi într-o groapă comună în Cimitirul evreiesc din Cernăuţi, peste care s-a turnat şi s-a stins var.

Fântâna Albă -  Khatyn-ul neamului românesc, unde, printre ramurile copacilor rămaşi se mai aud suspinele românilor

După masacrul de la Fântâna Albă a început stârpirea neamului românesc din Bucovina înstrăinată, represiunile în Siberia, Kazahstan, „vânatul” bărbaţilor la munci silnice  în lagărele morţii de pe ţărmurile lacului Onega…, la puţini, foarte puţini, zâmbindu-le norocul să mai sărute prispa casei părinteşti. Şi-au lăsat căsuţele plângând, murind de foamete în neagră străinătate, fără cruci şi lumânări la căpătâi.

Despre masacrul de la Fântâna Albă, dar şi despre deportări nu s-a vorbit mult timp, familia îşi amintea doar în şoaptă, căci era interzis cu moartea de către noua putere sovietică, abia după 1991 s-a permis oficierea parastaselor în memoria românilor martirizaţi de „eliberatorii” comunişti. Atunci, în poiana de la Varniţa, Fântâna Albă, a fost înălţată, din iniţiativa Societăţii „Arboroasa”, preşedinte regretatul scriitor, ziarist şi istoric Dumitru Covalciuc,  prima cruce, pe locul unde au fost descoperite gropile comune, unde, pe osemintele martirilor măcelăriţi fără vină a crescut o oaste de brazi ce a fost tăiată cu câţiva ani în urmă, tot fără milă, precum au fost  cosiţi de gloanţe românii băştinaşi, înstrăinați de Ţară.

De atunci, din 1991, la Fântâna Albă -  Khatyn-ul neamului românesc, unde, printre ramurile copacilor rămaşi se mai aud suspinele românilor şi nu a „bucovinenilor” omorâţi mişeleşte de un regim criminal, se oficiază servicii divine în memoria celor care şi-au jertfit viaţa pentru Libertate, pentru Neam, celor osândiţi la viaţă prin moarte, parastase organizate de părintele Ion Gorda, paroh al Bisericii cu hramul ”Sfântul Ierarh Nicolai” din Voloca, protopop de Hliboca.

Ce-i drept, în ultimii ani, comemorarea martirilor români la 1 aprilie  la Fântâna Albă, poartă mai mult un caracter de paradă, de sărbătoare, de modă, decât un ecou al durerii. Doar puţinii supravieţuitori şi martori oculari, îi deplâng sincer, iar serviciile divine, oficiate de preacucernicii părinţi ne amintesc  că lacrima durerii  încă sângerează.

Felicia Nichita-Toma, Zorile Bucovinei, Cernăuți