De la Nistru, până la Tisa, în fiecare cuvânt, istoria ne spune că suntem un popor cu suflet și credință, unit prin limbă - cea mai mare Comoară a unui neam, un foc ce arde mereu în vatra sufletului fiecărui român care își iubește Tara și Graiul. lexei Mateevici –

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfântâ,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Alexei Mateevici, preot și poet, pe câmpul de luptă, la Mărășești, cu inima încărcată de dor ca floarea de polei, a scris versuri sublime ce sunt un imn al iubirii, al neamului, o lumină în vremuri de restriște.

De la Nistru, până la Tisa, în fiecare cuvânt, istoria ne spune că suntem un popor cu suflet și credință, unit prin limbă - cea mai mare Comoară a unui neam, s-o îmbrățișăm, să-i dăm strălucire, să o cultivăm cu dragoste și mândrie, căci în ea se află viitorul nostru, Comoara neperitoare și prețioasa ce dăinuie peste veacuri,

Scrisă în tranșeele de la Mărășești, în Primul Război Mondial, poezia " Limba noastra" ,care ,în câteva luni a făcut ocolul României, e un omagiu adus Limbii Române de către poetul Alexei Mateevici.

Între păzitorii eterni ai graiului străbun, preotul-poet Alexei Mateevici se impune ca un titan al literaturii române, lăsând o moștenire culturală inegalabilă. Prin întreaga sa operă, el devine un simbol al identității naționale, iar poezia sa „Limba noastră” este un imn dedicat limbii române, scris în contextul efervescenței naționale din Basarabia, în 1917.

„Limba noastră” este mai mult decât o simplă poezie; este o declarație de dragoste și respect față de limba maternă, scrisă ca răspuns la cei care contestau bogăția și frumusețea acesteia. Versurile sale, pline de metafore și imagini sugestive, transformă limba română într-o comoară prețioasă, un „șirag de piatră rară” care ne leagă de strămoși și de identitatea noastră națională.

Poeziile sale, scrise în ultimele luni de viață, sunt o mărturie a dedicării sale față de poporul său și față de valorile naționale, lăsând în urmă o moștenire literară care va dăinui peste timp.

Poezia „Limba noastră” a devenit, ulterior, Imnul de Stat al Republicii Moldova, simbolizând nu doar dragostea pentru limbă, ci și unitatea și demnitatea națională. Mesajul său este clar: limba română este „foc ce arde”, „cântec”, „graiul pâinii” și „vechi izvoade”, ”limba vechilor cazanii”, toate acestea subliniind legătura profundă dintre limbă, natură și spiritualitatea poporului român.

Astăzi, la mulți ani de la nașterea sa, ne amintim de Alexei Mateevici ca de un far călăuzitor în păstrarea și promovarea limbii române. Poezia sa rămâne un apel emoționant la demnitate și la prețuirea tezaurului lingvistic, un îndemn de a cultiva și a șlefui limba, pentru ca aceasta să strălucească precum pietrele prețioase.

În final, să nu uităm că limba română este viața noastră, sufletul nostru, iar prin ea ne păstrăm identitatea națională. Să celebrăm împreună bogăția și frumusețea limbii noastre, să ne unim în jurul valorilor care ne definesc ca popor și să ne îndreptăm spre un viitor frumos, construit pe temelia respectului și iubirii față de graiul străbun.

” Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată, / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată… /

Autorul versurilor Imnului Naţional al Republicii Moldova s-a născut în comuna Căinari, fostul judeţ Tighina. Copilăria şi-a petrecut-o în satul Zaim, unde părinţii s-au mutat cu traiul în anul 1893. Acolo micul Alexe învaţă trei clase. După absolvirea Şcolii Spirituale de Băieţi, îşi face studiile (1902–1910) la Seminarul Teologic din Chişinău. În anii 1910–1914 își continuă studiile la Academia Teologică „Petru Movilă” din Kiev. La 30 iunie i se înmânează diploma de candidat în teologie, revine la Chişinău, locuieşte împreună cu soţia, mama şi sora.

În anii de război, după revoluţia din februarie 1917, activitatea poetică a lui Mateevici izbucneşte ca un vulcan, începând cu celebra operă „Limba noastră”. La 20 aprilie 1917, de pe front, într-o epistolă către familie poetul scrie: „Şi mai mult simt o oarecare năvală de voinicie şi de puteri creatoare. Ceva a trezit mintea mea, gata deja să adoarmă. Parcă nu-mi aduc aminte ca vreodată scrisul să-mi fi curs de sub condei cu atâta uşurinţă ca acum” .
În pofida greutăţilor sufleteşti pe timp de război, în situaţiile imprevizibile din vara anului 1917, Alexe Mateevici, cu jertfire de sine, îşi îndeplineşte obligaţiunile de preot militar, găsind timp şi pentru a scrie pe timp de luptă poezii valoroase, care i-au înveşnicit numele ca poet.

Visul ,pentru care luptase - Unirea Basarabiei cu România, avea să se înfăptuiască la câteva luni, după moartea poetului.

Poezia " Limba noastra " este o oda închinată limbii române și dăinuirii în timp a poporului român, în spațiu carpato-danubian, sau, cum spunea poetul , " de la Nistru pan' la Tisa"

Limba Română e viața noastră, e sufletul nostru cu oglinzi fermecate, în lumina cărora se vede cum s-a născut și a crescut de-a lungul timpului chipul cel mândru al Țării, al poporului și limbii române.

Prin limba română ne-am păstrat ființa națională cu mari jertfe de-a lungul timpului.

Pentru noi,limba română este Comoară cea mai de preț care poarta însemnele trecutului, iar cuvintele limbii, frumoase și armonioase, sunt " un șirag de piatră rară/ Pe moșie revarsata".

Deci ,limba română este " limba sfântă a vechilor cazanii",cărți bisericești, ",graiul painii" a țăranului ," roi de fulgere", în vremuri de restriște, " foc ce arde", " vechi izvoade", limba documentelor istorice ce atestă existența poporului român.

Indemnul poetului, adresat întregii națiuni, este de a cultiva și șlefui limba, până va avea strălucirea pietrelor prețioase.

Limba e o adevărată Comoară ce ne oferă posibilități nelimitate să ne unim, să găsim compromisuri și să ne construim împreună viitorul așa cum ni-l dorim :mărețși frumos!.
Limba ne oferă posibilitatea să devenim popor unit. Or, Limba română, Comoară Neamului, va dăinui veșnic pe acest pământ străbun.

Felicia Nichita-Toma, Zorile Bucovinei, Cernăuți