SUB NIMBUL SUFERINŢELOR DIN TRECUT, HORECEA RESPIRĂ ASTĂZI ROMÂNEŞTE

Şi simte, şi plânge, şi se bucură în aceeaşi limbă şi credinţă strămoşească… O comunitate românească de la periferia Cernăuţiului tot mai descrescută numeric, dar nu şi în demnitate, unită în lamura cuvântului duhovnicesc rostuit româneşte de părintele Pavel în cele două sfinte lăcaşe de închinare, menţine memoria unui trecut sângeros şi mărturiseşte continuitatea dragostei de neam. Se spune că suferinţa te poate distruge, şi te poate edifica. În faţa situaţiilor limită, unii cad învinşi, iar alţii devin mai puternici. Oamenii de la Horecea, care au mai rămas români în suflet, la port şi la vorbă, ţin de cohorta celor tari cu duhul, investiţi cu harul de a-şi converti sacrificiile în lumină.

Cu zece ani în urmă, într-o duminică de la sfârşit de Brumărel, cu soare fierbinte de des-dimineaţă, păşeam pe un covor de frunze spre Sfântul lor locaş Înălţarea Domnului, cea mai veche biserică din lemn din Cernăuţi, păstrată din perioada medievală a Statului Moldovenesc. Atunci, la 24 octombrie 2004, horecenii au trăit bucuria de a se ruga în biserica renovată, înzestrată cu icoane şi catapeteasmă din partea Statului Român – toate de veritabilă valoare artistică. Scumpa lor relicvă (monument de arhitectură din sec. XVII), vandalizată de sovietici, jefuită de icoane foarte preţioase şi alte odoare bisericeşti, a renăscut atunci ca Pasărea Phoenix, lucrarea datorându-se iniţiativei şi eforturilor organizatorice a doi tineri – Nicolae Costaş şi Mihai Piven, susţinuţi de oamenii locului şi guvernul României.

Locaşul reînviat din propria-i cenuşă după ce le-a servit câteva secole horecenilor, astăzi strânge enoriaşii în cimitir doar în momentele triste, la înmormântări, slujbele de duminică şi mari sărbători fiind oficiate de părintele Pavel, în principal, în mai noua Biserică Înălţarea Domnului, ctitorită cu puţin înainte de ocuparea ţinutului. Sâmbăta trecută, însă, dangătele clopotelor au revărsat în jur bucurie, enoriaşii părintelui Pavel şi oaspeţi din satele vecine fiind chemaţi la o slujbă deosebită – de pomenire a horecenilor martirizaţi în primii ani de ocupaţie sovietică, şi de mulţumire Domnului pentru că s-a reuşit înălţarea unei cruci-monument întru înveşnicirea numelor lor. De-acum strămoşii din morminte îşi pot dormi liniştit somnul, căci toate neamurile lor, risipite prin siberii, au fost readuse lângă ei, la materna glie. De obicei, la evenimente de mare respiraţie duhovnicească, aşa ca cel de la Horecea, unde sfinţirea Crucii în memoria martirilor a fost oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu Înaltpreasfinţia sa, Mitropolitul Meletie, şi arhimandritul Veniamin, enoriaşii aştern covoare de la poartă până la uşa bisericii. Însă peste drumul pătimirilor mucenicilor horeceni a fost aşternut un covor „ţesut” de iscusite gospodine şi mâinile firave ale copiilor din flori vii, mărturisire că jertfele din trecut stau la temelia unei permanente renaşteri. Aşa ca acum zece ani, şi-a însufleţit conaţionalii la înveşnicirea unor nume scumpe, adunate în icoana durerii comune, Nicolae Costaş, cel care a început la vârsta-i tânără lucrarea de zidire a memoriei, iar acum e tată a doi copilaşi frumoşi, moştenitorii şi continuatorii idealurilor sale. Printre coriştii, dirijaţi de tânărul Dumitru Găină, care înălţau imnuri de proslăvire eroilor, limbii române, Bucovinei, finalizate măreţ cu „Deşteaptă-te române!” se afla şi susţinătorul său de acum zece ani, Mihai Piven, tatăl a trei copilaşi-moştenitori. Astfel, nu există dovadă mai bună că Horecea românească are viitor şi că peste ani cineva va recita la fel de inimos şi pătimaş, ca Ştefan Caulea, poezii învăţate cu vreo şapte decenii în urmă, pe când era elev în clasa a doua la români.

Nu pentru fală, nu pentru laude, au stăruit să înalţe horecenii această măreaţă cruce. Aşa a şi spus în scurtul său cuvânt Nicolae Costaş: Ceea ce am făcut noi e foarte puţin faţă de chinurile îndurate de românii noştri. Mă tem doar să nu fi omis pe cineva în lista martirilor înscrişi pe cruce, unde i-am inclus şi pe români din Ostriţa, Horecea Mănăstirii, ataşaţi de noi prin suferinţe comune”.

Mulţumirile părintelui Pavel s-au îndreptat spre Înaltpreasfinţia Sa Meletie, care a stăruit să săvârşească ceremonialul sfinţirii Crucii cu harul Duhului Sfânt în limba română, către Excelenţa Sa Eleonora Moldovan, Consulul General al României la Cernăuţi, care a relevat că „prin binecuvântarea preoţilor şi rugăciunile aduse, această Cruce devine Înălţătoare, amintindu-ne de lacrimile şi sângele vărsat de înaintaşii noştri, de istorie şi de adevărul că dăinuirea neamului se face prin suferinţă”. De mulţumiri s-au învrednicit copilaşii de la Şcoala nr. 13 şi gospodinele care au pregătit masa de pomenire. Un cuvânt aparte de recunoştinţă i-a fost adresat senatorului român Viorel Badea, prezent la Cernăuţi în virtutea proiectului „Cine uită nu merită”. Îndeosebi, păstorul duhovnicesc al horecenilor a remarcat ajutorul primit din România atât la restaurarea istoricului locaş din cimitirul local, cât şi a bisericilor în care a slujit mai înainte – din localităţile Buda Mare şi Pasat, raionul Herţa. Dl senator Viorel Badea şi-a exprimat bucuria de a fi prezent printre aceşti păstrători de memorie şi a se ruga împreună cu ei pentru victimele trecutului odios şi un viitor prosper al celor care-şi merită o soartă mai bună: „Ce-am fi fost noi, dacă n-ar fi fost ei? Am fi reuşit să ne păstrăm identitatea, credinţa, pe care Bunul Dumnezeu ne-a transmis-o prin ei până astăzi?! Ar fi copiii noştri astăzi îmbrăcaţi în costume naţionale, ca să înalţe imnuri pentru mântuirea noastră şi amintirea jertfelor?! E important să mărturisim jertfa lor, pentru că astfel ne construim viitorul. Nu vreau să plec de aici fără să amintesc de numele colegilor mei de atunci, care au contribuit la aducerea ajutoarelor pentru restaurarea acestei biserici – Antonie Popescu, Iustinian Focşa, Cristian Urse…”. Aplecându-şi fruntea în faţa venerabilului Grigore Voronca, unicul supravieţuitor al exilului prezent la manifestare, dl senator l-a încredinţat că „suferinţele lui sunt piatra de temelie pentru credinţa noastră”.

Poftit la cuvânt, badea Grigore, cum îl numesc cu drag horecenii, a fost zgârcit în cuvinte şi darnic în lacrimi. Şi-a deschis sufletul, mărturisindu-mi durerea cu puţin timp înainte, povestindu-mi despre noaptea groaznică când zece familii din Horecea au fost deportate, printre care şi părinţii săi, Simion şi Eugenia Voronca, împreună cu patru copii. El avea şapte ani, sora mai mică Ştefania – patru ani, fratele Florea, care-i şi astăzi în viaţa – 19 ani. S-au întors toţi copiii, alături de mama lor, în anul groaznic al foametei, lăsând osemintele tatălui în pământul blestemat al Siberiei. Acum numele lui e pe Crucea comună, dar şi alături de soţia sa care a avut norocul să păşească iarba verde de acasă. Prin grija fiilor supravieţuitori, Simion Voronca îşi are cruce şi mormântul simbolic lângă sfântul locaş, în care s-a închinat în tinereţe. Destinul lui badea Grigore e prea cutremurător să încapă în rândurile acestei cronici, precum şi dramele urmaşilor altor deportaţi întâlniţi sâmbătă în cimitirul din Horecea. Aurel Calangiu o pomeneşte pe mama sa Florica, născută la Mahala. Avea numai 17 ani când s-a căsătorit la Horecea, cu Gheorghe Găină. N-au gustat nici două luni din fericirea căsniciei, bărbatul fiindu-i omorât la frontieră. A fost deportată cu socri şi fratele ei Mihai Săraiman. Într-un unic suspin se întâlnesc durerile verişorilor Viorel Clim şi Floarea Găină, bunicii lor, Veronica şi Ion, fiind ridicaţi de la baştină împreună cu patru copii, printre care Ilie (tatăl Floarei) şi mama lui Viorel. După şapte ani de chin în Siberia, s-au întors cu toţii acasă, fiind unica familie care nu şi-a lăsat oseminte în gheţarii Siberiei. Pedeapsa le-a fost aplicată pe baza încercării de a evada în România a aceluiaşi Gheorghe Găină, împuşcat la strâmbul hotar. Iată cum se împletesc într-o cunună de spini tragediile câtorva familii.

Din Ostriţa Herţei, două surori – Florica Toderean şi Elena Bodnaraş îi au pe Crucea horecenilor pe mătuşa Eugenia Florea cu soţul ei Nistor, măcelăriţi la Lunca. Atunci, după genocidul din noaptea de 7 februarie, ei au fost aruncaţi într-o groapă comună cu câţiva tineri de la Horecea. Peste mulţi ani Elena a aflat de la o femeie de la Lunca despre chinurile îndurate de mătuşă-sa Eugenia înainte de a-şi elibera sufletul. S-a târât rănită până la o şură de paie, iar călăii au urmărit-o după dâra de sânge şi au măcelărit-o cu baionetele.

Aceste şi încă multe tragedii nemărturisite aşteaptă să fie înscrise în Evanghelia suferinţelor neamului, pentru a nu fi nicicând uitate, căci, după cum ne-a unit chemarea acestor zile, cei care uită nu merită. Sau poate merită să fie pomeniţi în rugăciuni şi cei cu memoria scurtă, pentru a-i trezi din rătăcire? Şi dacă tot am amintit de mesajul distinsului senator ce ne-a mobilizat la benefica lucrare de îngrijire a mormintelor înaintaşilor noştri din vechiul cimitir din Cernăuţi, nu putem trece cu vederea prezenţa la sărbătoarea de la Horecea a liderilor Asociaţiei „Comunitatea românilor din Ucraina” – deputatul Radei Supreme a Ucrainei Ion Popescu şi dna Aurica Bojescu. Cu numai o zi înainte, ar fi fost frumos să-i vedem alături de alţi lideri ai societăţilor româneşti care au lucrat cu mătura, sapa şi coasa în mâini – în curtea şi Casa lui Aron Pumnul, pe aleea ce duce spre Capela Mitropolitană. Dar nu i-am zărit, crezând că sunt plecaţi mai departe, când, de fapt, erau pe aproape.

Maria TOACĂ