PRIN LEGĂMÂNT DE SUFLET ŞI PRIN LEGE, DOMNEŞTE LIMBA ROMÂNĂ LA MAHALA

Sacrul legământ, dragostea şi respectul pentru tot ce respiră româneşte, dar mai ales pentru graiul matern şi portul naţional, au dominat întotdeauna în inimile oamenilor care-şi zic cu mândrie măhăleni, budeni, ostriceni, pruteni –uniţi cu toţii în teritoriul unei singure primării. Dar prin lege, limba română a fost declarată oficială pe teritoriul a patru sate ce fac parte din Consiliul sătesc Mahala, duminica trecută, la adunarea generală a comunităţii. Astfel, în raionul Noua Suliţă, încă o localitate a urmat exemplul locuitorilor din satul Tărăsăuţi, care primii în regiunea Cernăuţi s-au grăbit să reacţioneze la Legea cu privirea la principiile de bază ale politicii limbilor în Ucraina, demonstrând, de rând cu sentimentele naţionale, şi faptul că sunt cetăţeni conştienţi şi îndeplinesc legile statului.

Nici despre locuitorii de pe teritoriul primăriei Mahala nu putem spune că sunt certaţi cu legile sau că fac parte din tabăra celor fricoşi care se tem şi de umbra lor. Doar numai ei, din toţi românii din acest ţinut supus vitregiilor istoriei, şi-au adus acasă consătenii masacraţi în timp ce vroiau să treacă Prutul, numai în cimitirul lor este Aleea eroilor-martiri, şi numai ei au avut curajul să apere şi să păstreze în toate timpurile, în Biserica Sfânta Treime, ca pe o icoană sfântă, un tabloul cu chipul lui Ştefan cel Mare. Numai la Mahala, în centru, a fost amenajat un scuar cu bustul unei simple femei cu destin de mucenică, Aniţa Nandriş, şi numai aici drapelul satului luminează cu cele trei culori cântate atât de înălţător de Ciprian Porumbescu.

Având un trecut care îi atribuie localităţii statutul de sat-martir şi personalităţi de renume în istoria şi cultura românească, ar fi fost nefiresc ca la Mahala să nu se adopte decizia de a declara limba română, alături de cea de stat, drept limbă oficială în teritoriu respectiv.

La manifestarea de comemorare a victimelor măcelului de la Lunca, din iarna anului 1941, primăreasa Elena Nandriş mi-a spus că limba română pentru consătenii ei întotdeauna a fost prima şi unica – în familie, biserică, casa de cultură. Măhălenii şi-au apărat destoinic româna maternă ca limbă de predare în şcoală… Sesiunile şi şedinţele deputaţilor locali se desfăşoară în limba română, chiar şi în cazurile când participă reprezentanţi de la raion. Astfel, se explică faptul că deputaţii Consiliului sătesc nu s-au grăbit să beneficieze de litera legii care oferă facilităţi limbii române. Şi, totuşi, există anumite nuanţe. Chiar şi la Mahala, unde situaţia în privinţa limbii materne este mai bună decât în satele vecine, oamenii consideră că au nevoie de această lege, la care pot apela în orice moment, dacă cineva le va cere să „vorbească omeneşte” sau să deschidă o clasă ucraineană.

Mai întâi această problemă a fost discutată la sesiunea deputaţilor locali, iar duminica trecută decizia referitor la limba română a fost votată de participanţii la adunarea satelor din componenţa Consiliului sătesc, convocată cu prilejul dării de seamă a primăresei Elena Nandriş, de la care am şi aflat această veste. La adunare au participat vreo 700 de oameni şi toţi într-un glas au scandat: „Suntem români şi româna este limba satelor noastre!”. La sfatul sătenilor a mai fost abordată o problemă foarte importantă: s-a cerut ca deputaţii să facă toate demersurile necesare pentru ca Şcoala Medie din Mahala să poarte numele lui Grigore Nandriş, savant cu renume european. Acest deziderat se află de mai mult timp pe ordinea de zi a preocupărilor oamenilor de bună credinţă din localitate. Placa ce urmează să fie instalată pe faţada clădirii şcolii deja există, fiind demonstrată în ziua dezvelirii bustului Aniţei Nandriş. Dar oamenii locului înţeleg că pot să se aleagă numai cu vorbe şi placa poate să adune praful prin unghere uitate dacă dorinţa lor nu se va oficializa la toate nivelele, aşa cum cere legea.

Păţiţi şi pricepuţi, românii noştri, mai cu seamă cei cu posturi de conducere, ştiu să respecte zelos legile statului, sunt chiar mai docili, mai supuşi decât alte etnii conlocuitoare. De aceea mi se pare straniu că legea cu privire la limbile vorbite în Ucraina i-a lăsat pe cei mai mulţi nepăsători. Nu vi se pare, dragi cititori, că suntem ca acea pasăre nebună dintr-un vechi cântec popular, care fuge de apa bună, iar „unde vede-o apă rea, ea o tulbură şi-o bea”?

Maria TOACĂ