Împovărați de umbrele tristeții aduse de amintirea poetului martir Ilie Motrici care a sfârșit din viață la numai 28 de ani răpus de stăruința de a fi român dar și de plânsetul copiilor din Crasna care și-ar dori ca seara, pe cuptor, fie și la lumina plăpândă a lămpii dacă vor fi întreruperi de curent electric din cauza războiului cu rușii, să poată citi în limba lor povești și legende despre Ștefan cel Mare și alți eroi ai neamului românesc, cei trei mușchetari însoțiți de ștrengăriță și-au continuat drumul spre satul Carapciu unde se găsește după cum ne-a spus însoțitoarea noastră Eleonora Schipor, singurul liceu românesc din nordul Bucovinei care poartă numele geniului culturii române, Mihai Eminescu și locul unde a venit la viață un alt mare om de cultură al românilor, poetul Vasile Levițchi, care a lăsat în urmă o operă bogată care cuprinde poezie, publicistică și nenumărate traduceri de mare valoare culturală. Și el martir al ocupației bolșevice care i-a pus nenumărate piedici atât în cariera de pedagog cât și în cea cea de gazetar și scriitor, poetul păstrând toată viața demnitatea națională și dragostea pentru poporul său și limba română cărora și-a dedicat viața .

Călătorind cu mașina pe ulițele prăfuite și pline de gropi cum le-au lăsat bolșevicii cărora nu le-a păsat de Bucovina, vorbeam între noi că acest frumos plai este bogat în martiri ai neamului românesc, că ocupanții, fie ei austrieci sau ruși nu au reușit să îngenuncheze limba română și spiritul românesc, că mereu s-au născut oameni cu credință în valorile neamului care își cereau doar drepturile firești, acelea de a-și păstra limba și identitatea națională, biserica și credința, de a avea dreptul ca fiii lor să învețe carte în școli românești, de a avea cărți scrise în limba română, să aibă dreptul să citească poveștile nemuritoare ale lui Ion Creangă, romanele lui Sadoveanu sau poeziile lui Eminescu, Alecsandri și altor barzi ai românilor în limba în care au fost scrise, cum nu este alta pe lume și asta pentru că e limba lor, cea în care i-au născut părinți și în care voiesc să moară fără a fi obligați s-o uite și să-și schimonosească gura stâlcind vorbele în alte graiuri. Pentru că numic nu este mai scump decât limba primită de la strămoși, ea este moștenirea cea mai sacră ce trebuie păstrată și lăsată moștenire urmașilor, ca și ei la rândul lor s-o lase urmașilor lor, pentru că numai astfel un popor se poate mântui. Oameni ca Ciprian Porumbescu, Ilie Motrescu, Vasile Levițchi și mulți ca ei n-au făcut decât să ceară și să apere un drept sfânt, o moștenire primită de la părinți, dreptul de a vorbi, a învăța carte și de a muri români. Ei nu au cerut pământ sau case, nu au pretins aur sau averi, nu au contestat nici hotarele nedrepte, singura lor rugăminte era să fie lăsați să trăiască așa cum s-au născut, să aibă și ei dreptul la viață la fel cum au toate neamurile din lume și respectând regimul de ocupație austriac, rus sau oricare ar fi el, să fie la rândul lor respectați. Numai că bolșevicii nu au ținut cont de dorința lor de libertate și cunoaștem cu toții atrocitățile comise, masivele deportări în Siberia, miile de români care au murit, crimele anume săvârșite asupra etnicilor români, bisericile românești închise și transformate în grajduri pentru animale sau magazii, iar oamenii de cultură erau urmăriți pentru că îndrăzneau să scrie românește.

Cu această durere în suflet călătoream pe ulițele întunecate de nouri până ce am ajuns cum ne-am propus la Liceul Mihai Eminescu din Carapciu, sat situat pe valea Siretului. La capătul călătoriei ne-au întâmpinat directorul acestui liceu, dl Gheorghe Fratovcean și directoarea adjunctă doamna Alina Levciuc, care ne-au condus prin sălile de clasă dar mai ales pe holurile largi pe pereții cărora erau adevărate expoziții cu oameni de seamă români și ucraineni, o inițiativă de invidiat, pentru care profesorul Ioan Ițco, părintele Galeriei Oamenilor de seamă i-a salutat și le-a mulțumit iar pictorul Radu Bercea i-a felicitat din toată inima pentru calitatea picturilor realizate mai ales de copii. Parcurgând tablourile expuse, cele mai multe zugrăvite de elevii școlii, am reușit să ne îmbogățim bagajul cultural de cunoștințe cu nume ale unor poeți, prozatori și gazetari ucraineni și români, mai ales din generația tânără, de care până la această frumoasă vizită n-am aflat. Am fost profund de impresionați de modul în care au fost organizate expozițiile, cum se aflau laolaltă pe aceiași pereți oameni de cultură români și ucraineni, încă o dovadă grăitoare a prieteniei româno-ucrainene pentru care militează și mușchetarii ajunși în vizită la acest liceu. Un punct important al vizitei a fost biblioteca liceului, la fel de mică cum era cea din Crasna și ea la fel de săracă în cărți românești pe care poți să le numeri pe degete, deși liceul este de limbă română. Am fost totuși plăcut impresionați de expoziția făcută în memoria poetului local Vasile Levițchi, cu cărți pe care acesta le-a scris, tablouri și alte obiecte de valoare pentru o personalitate atât de aleasă care face cinste școlii și satului în care s-a născut. Am vizitat și o cameră cu exponate muzeale adunate din sat și alte localități cu care conducerea liceului își propune să organizeze un muzeu dedicat tradițiilor românești, o cameră urmând să fie dedicată poetului satului, Vasile Levițchi. Purtând numele bardului poeziei române era firesc să dăm peste tot ochii de tablouri cu geniul românilor pictate mai ales de elevii școlii dar și de pictori consacrați, iar la loc de cinste se află un bust uriaș al poetului care privește cu îngăduință dar și cu dragoste părintească elevii care pășesc prin fața lui pentru a merge la sălile de clasă. Poetul este fericit că acești copii de români bucovinei îi por citi poeziile în limba în care le-a scris, limbă pe care atât de mult a iubit-o

Copleșiți de cele vizitate, cei trei mușchetari și frumoasa ștrengăriță care i-a însoțit în această excursie impresionantă pentru care trebuie să-i mulțumim distinsei profesoare Eleonora Schipor, scriitor, gazetar și cu o bogată activitate în mai multe asociații culturale din nordul și sudul Bucovinei, și-a luat rămas bun de la gazde și a pornit din nou la drum. Tristețea a continuat să-i însoțească străbătând mai departe ulițele obosite de tenebrele vremii și trecerea timpului fiind cu toții afectați de lipsa de înțelegere a autorităților statului român față de nevoile fraților din Bucovina de Nord care nu vor decât să aibă școli unde copiii lor să învețe românește iar bibliotecile din satele locuite de români să aibă cărți în limba română, cel puțin câteva cărți de povești pentru copii dacă de altele nu se poate. Dacă cu ceva timp în urmă atât statul român cât și unele asociații și oameni de afaceri din România s-au implicat în construirea sau restaurarea unor școli și alte programe comune cu autoritățile ucrainene din regiune, din informațiile primite am aflat cu deosebită durere că în ultimii ani fondurile bănești care veneau din România au fost substanțial reduse ceea ce a creat grave probleme învățământului în limba română din Ucraina.

Cu promisiunea că lucrurile se vor îndrepta și vor lua o altă cale mai ales dacă se va termina războiul nemilos pornit de ruși, iar Ucraina va adera la Uniunea Europeană, ca împreună, în marea familie europeană, cele două țări vecine, surori, să se implice cu forțe unite și cu sprijin de la frații lor europeni la un proces de modernizare a Bucovinei de nord care să fie adusă la nivel european, atât prin schimbări în infrastructură și în nivelul de trai a populației indiferent de religie, sex sau apartenență etnică, cât și prin crearea de condiții la nivel european pentru etnicii români din regiune pentru păstrarea identității naționale, similare celor acordate de statul român etnicilor ucraineni din România. Toate acestea se vor realiza în contextul conlucrări româno-ucrainene, între statul român și statul ucrainean, cum s-a făcut și până acum.

Cu aceste gânduri cei 3 mușchetari și șugubeața ștrengăriță și-au continuat drumul prin satele din împrejurimi, dornici să cunoască oameni și să se desfete cu frumusețea locurilor pe care cu greu le puteam vizita în perioada ocupației bolșevice din cauza interdicțiilor puse de autoritățile din acea vreme. Peste tot ne-am încântat privirile cu case construite în stil bucovinean, cele mai multe cu grădini din care năvălea până în drum mirosul de flori de tot felul, altele bogate în livezi cu pomi fructiferi care, după ce și-au dăruit rodul, au început să-și scuture coroanele de frunzele îngălbenite de răsuflarea aspră a toamnei, iar ici-colo pe marginea drumului, câte un mesteacăn răzleț își etala mândru arginții în ceață. Nu lipseau pădurile de fagi și de stejar care apăreau la tot pasul, multe din ele încă tinere, cele dinaintea lor fiind de mult tăiate . Găsind intrarea spre biblioteca din satul Prisăcăreni, le-am dat binețe, și ne-am îndreptat bucuroși spre locul primitor unde am fost și în ultima excursie făcută în nordul Bucovinei sub îndrumarea distinsei noastre gazde, profesoara Eleonora Schipor, un talentat scriitor și jurnalist din această regiune.

Andrei Breabăn, scriitor