Românii de la Roșa înalță rugăciuni la CRUCEA RĂSTIGNIRII NEAMULUI - Atâta timp cât în biserică rugăciunile se înalţă cu binecuvântarea cerească în credinţă românească înseamnă că n-am murit cu totul.

12 octombrie 2025 р. | Categorie: Bucovina

Atâta timp cât în biserică rugăciunile se înalţă cu binecuvântarea cerească în credinţă românească înseamnă că n-am murit cu totul. Românii de la Roșa înalță rugăciuni la CRUCEA RĂSTIGNIRII  NEAMULUI

Trecuţi prin ciurul şi sita şcolii de rezistenţă a mai multor cârmuiri, românii bucovineni nu s-au turcit, nici germanizat, nici rusificat, însă mai continuă să sufere consecinţele ruşinosului pact Ribbentrop-Molotov ce a despărțit inima Bucovinei în două, separând-o de Ţară şi pe românii băştinaşi de fraţi şi părinţi, deportându-i în neagră străinătate şi nimicindu-i prin foamete, muncă silnică şi geruri aprige, ca să li se piardă urmele. O mărturie elocventă ne sunt crucile şi monumentele simbol, înălţate spre neuitare în amintirea celor victimizaţi, care nu şi-au trădat  Neamul, Limba Maternă, ci, în pofida timpurilor nefaste, au avut îndrăzneala să-şi păstreze nealterate rădăcinile şi să rămână români.

O comunitate de vrednici români din suburbia cernăuţeană Roşa, tot mai descrescută numeric, dar unită în lacrima limbii române prin cuvântul duhovnicesc al preotului Ioan Blaga, păstrează perpetuu memoria sângerosului nostru trecut, mărturisind continuitatea iubirii faţă de cele Sfinte ale neamului. Or, oamenii dragi pe care-i pomenesc la serviciile divine în faţa altarului, îi comemorează la monumentele funerare în memoria celor victimizaţi de regimul barbar sovietic, au trăit şi au murit cu limba română pe buze, s-au sacrificat  pentru  Ţară, pentru neamul românesc.

De altfel, suburbia Roşa, cea mai veche aşezare românească, mai veche chiar decât Cernăuţiul, atestată documentar de peste 800 de ani, de când cetatea Ţeţina a fost demolată, iar din materialul de construcţie au fost înălţate  casele locuitorilor, Biserica le este scut şi apărare întru păstrarea limbii române, întru  dăinuirea credinţei şi neamului.

La Roşa, tradiţiile sunt foarte vechi. Pe timpul lui Alexandru cel Bun, când Cernăuţiul  încă nu exista, aici se afla unitatea administrativă ocolul Ţeţina. E bine că fiinţa noastră românească mai continuă la Roşa, deşi cu multe pierderi şi sacrificii, în special în ultimii ani. Şi cu toate că trăim timpuri tulbure, mulţi români de la Roşa îşi păstrează rădăcinile, nu se înstrăinează de neamul românesc

Cu părere de rău, în şcolile noastre cu limba română de predare nu se studiază istoria românilor. Tot mai puţini tineri cunosc tragediile trecutului nostru. Spre regret, Roşa, care este mai veche  decât Cernăuţiul, nu are încă  o istorie a localităţii. Regretatul nostru coleg, scriitorul Dumitru Covalciuc a muncit mult în arhive, studiind documentele referitoare la istoria suburbiei, dar a plecat la ceruri şi n-a reuşit să finalizeze lucrarea, să editeze monografia suburbiei Roşa.

Atâta timp cât în biserică rugăciunile se înalţă cu binecuvântarea cerească în credinţă românească înseamnă că n-am murit cu totul.

Mereu sângerânde, rănile trecutului nu ne lasă să uităm, dar nici să iertăm! Sunt încă vii rănile trecutului, care sângerează cu ororile dureroaselor amintiri. Noi, românii, am avut aceeaşi soartă  precum ucrainenii în prezent. Am suferit mult,trecând prin acelaşi calvar al deportărilor şi altor atrocităţi instaurate pe pământul nostru de un regim barbar, totalitar. Despre „raiul” adus de „eliberatorii” ruşi în 1940-1941, 1944…, despre infernul în care au murit atâţia români fără nici o vină, s-au scris atâtea cărţi. Însă lacrimile durerii, suferinţele, dacă ar fi adunate, n-ar încăpea în ele, ar inunda lumea întreagă. E dureros de trist ce se întâmplă în prezent în Ucraina. La fel am suferit şi noi, românii, băştinaşi de veacuri pe aceste meleaguri stefaniene şi încă suferim, încă ni se mai face o nedreptate, când ni se închide o şcoală, când se reduc orele la română, suntem văduviţi încetul cu încetul şi de Suflet - Limba Română, graiul stră-strămoşilor noştri.

La Roşa, veche vatră românească -  mărturie sunt pietrele cetăţii Ţeţina, cea mai frumoasă parte  din trupul Cernăuţiului, unde rănile trecutului sângerează dureros, cel mai temeinic ocrotitor şi perpetuator al fiinţei naţionale este Credinţa strămoşească ortodoxă - Biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli Gavriil şi Mihail, care-i ajută pe românii din această frumoasă parte de Ţară să-şi păstreze  ce e al lor de la Dumnezeu, să se roage în limba strămoşilor, în limba română. Doar dangătele clopotelor acestui impunător locaş de cult îi mai susţine pe români  în procesul înstrăinării odraslele de limba mamei.

Pentru a păstra vie memoria martirilor, aceşti moştenitori ai identităţii naţionale, cu peste 30 de ani în urmă, în octombrie 1992, au înălţat spre veşnică amintire un monument simbolic al eroilor neamului, crucificaţi pe crucea Golgotei de un regim barbar şi asupritor. De atunci şi până azi la altarul de jertfă al neamului nu se sting lumânările.

Eroii sunt comemoraţi în fiecare toamnă în octombrie, când Acoperământul Maicii Domnului se aşterne cu durerile trecutului, românii din Roşa și-au înălțat un nou monument care păstrează vie memoria  românilor martirizaţi în 1940-1945 din Roşa, Roşa Stânca şi Ţeţina, decedaţi în neagră străinătate în lagărele morţii de pe ţărmurile lacului Onega, înălţat și  prin osârdia generoasei şi evlavioasei dne Stela Cerchez-Leontie, cu sprijinul soţului Mihai Bordian.

90 de martiri, care s-au întors acasă doar prin numele gravate în piatra de pe cruce, au parte de o frumoasă şi înălţătoare slujbă de pomenire,

Printre acei care nu-şi tăinuiesc lacrimile, ci îşi trăiesc cu sufletul durerile, alinându-şi amarul cu amintirile trecutului şi susţinându-şi consătenii e şi organizatoarea manifestărilor consacrate memoriei eroilor-martiri, profesoara Maria Timcu, preşedinta filialei din Roşa a Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina, unchiul după tată al căreia, Gheorghe Timcu, a fost „vânat” de călăii stalinişti şi dus în Finlanda la munci silnice, de unde i s-a întors la vatră doar numele, înscris cu sânge pe Crucea Suferinţelor.

Purtători ai durerilor trecutului, care nu-şi uită rudele crucificate pe Crucea Golgotei Neamului Românesc, Ana Strejac, fiica lui Iordache Moraru, împuşcat de grănicerii sovietici în 1941, dorind să se unească cu rudele din România, nepoata  lui ,Maria Cojocaru, nepoţii Nicolae şi Diana Strejac, strănepoţelul Vasilică,  Eufrosina Vitrescu ,fratele căreia, Mihai Cerchez, a fost, de asemenea, cosit de gloanţele ruşilor la frontieră, iar mezinul Constantin, încarcerat într-o închisoare din Harkiv, Cristina Vasileniuc şi Elena Jucican, ţin mereu aprinsă candela în memoria celor dispăruţi fără vină.

Am moştenit un lucru sfânt de la părinţi şi trebuie să-l păstrăm în adevăr şi credinţă pentru urmaşi, să ne amintim că ceea ce este sfânt se păstrează prin sacrificiu, prin jertfa depusă de înaintaşii noştri a venit lumină, dăinuim ca neam, iar tinerii sunt cei care trebuie să păstreze vie această lumină.

Cine ştie câţi martiri români îşi trăiesc nemurirea, răstigniţi pe Crucea Suferinţelor Neamului în îngheţurile siberiene, în stepele kazahe, în legările morţii  de pe ţărmurile lacului Onega? Doar într-o singură groapă comună din Karelia, în 1945,  după cum afirma regretatul nostru coleg, istoricul şi cercetătorul Dumitru Covalciuc, au fost descoperite vreo 2 mii de cadavre. Iar din suburbia cernăuţeană Roşa numai la Onega şi-au găsit sfârşitul tragic, decedând de foamete şi ger, peste 110 bărbaţi. Românii  din Roşa omagiază martirii înscrişi doar pe o pagină neagră a istoriei neamului românesc, Cartea Durerii urmează să fie încă completată cu noi nume ale eroilor dispăruţi. Dumnezeu i-a ales doar pe acei neînfricaţi, care au putut duce această cruce a suferinţelor. Memoria lor e o lumânare veşnic arzând ce urmează să lumineze din generaţie în generaţie.

Felicia Nichita-Toma, „Zorile Bucovinei”, Cernăuți