19 septembrie 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ZIUA DE LA CARE AU ÎNCEPUT NENOROCIRILE NOASTRE FĂRĂ DE SFÂRŞIT

28 iunie 2014 р. | Categorie: Golgota neamului

Educată în şcoala sovietică, am însuşit temeinic că ziua de 28 iunie este una dintre cele mai luminoase şi mai fericite din viaţa locuitorilor regiunii Cernăuţi şi vecinilor basarabeni, implicit a românilor – parte componentă din marea şi unita familie sovietică. Unde mai pui că şi poeţii autohtoni (se putea oare altfel?!) îi intonau osanale, cântând la lira plaiului eliberat. Şi dacă „predicile” învăţătorilor ne mai treceau pe lângă ureche, apoi poezia, cântecul cu patos ideologico-patriotic, pătrundeau adânc în sufletele fragile de copil, formându-ne scheletul de viitori constructori ai comunismului. Din fericire, mai treceam printr-o şcoală – cea de-acasă, a buneilor şi părinţilor, care ne insuflau adevărul unei istorii suferite de ei. N-o făceau intenţionat, programat, nu aveau ore speciale şi nici idee de educaţie naţională. Ceea ce auzeam acasă venea spre sufletele noastre firesc, aşa ca nevoia de aer curat, ca o ploaie liniştită peste arşiţa lui Cireşar. Auzeam, de cele mai multe ori întâmplător, lucruri despre care nu se scria în manuale de istorie. Ni le povesteau oameni mai în vârstă care, fără să-şi dea seama, evocau între ei timpurile când erau buni gospodari, cu un căluţ şi căruţă în curte, iar lecţiile la şcoală începeau cu „Tatăl Nostru” şi imnul României.

Tata se făcea pământiu la faţă când declamam solemn poeziile date de învăţător să le memorizăm acasă. Nu-i putea suferi pe cei veneraţi în versurile din manualele mele şcolare, mai ales pe ruşi, socotind că toate nevoile i se trag de la ei. Nu avea importanţă că cel care i-a turnat fratele la securitate (chipurile, se pregătea să treacă frontiera), n-a fost rus, ci un oarecare Cojocaru de prin părţile Noua Suliţei, că cel care-l pândea zi şi noapte să-l trimită la Donbas era chiar un văr de-al mamei sale, că „stribocii” din cauza cărora avea să moară de foame se trăgeau tot din viţa românească. Pentru el ruşii erau vinovaţi, căci odată cu stăpânirea lor socialistă/comunistă începuse acel dezmăţ moral în mijlocul românilor – trădările, prigonirile oamenilor cumsecade, deportările, jafurile, înălţarea pârâtorilor pe piedestalul cinstei… Nici mai înainte pădurea noastră nu era fără uscături, însă atâta desfrâu, necredinţă, batjocură faţă de cei care nu-şi vindeau sufletele nu se pomeniseră până atunci.

De fapt, în memoria consătenilor mei din Lehucenii Boianului se păstraseră tipurile mai multor feluri de ruşi. În primul război mondial, linia frontului a trecut prin satul nostru. Bărbaţii au fost mânaţi la bătălie, în armata austriacă, pentru gloria imperiului şi a împăratului. Intrând pe teritoriul Bucovinei, muscalii au protejat populaţia paşnică din epicentrul luptelor, încărcându-i pe bătrâni, femei, copii în eşaloane ce ţineau drumul spre Volga, în ţinuturile Astrahan, Samara. Deşi evacuările au fost făcute în numele vieţii, românii din satele ridicate forţat nu se lăsau scoşi din case, preferând moartea în locul salvării pe aiurea. Îmi povestea bunica cum părinţii ei au lăsat gospodăria plină cu de toate, neavând timp să ia măcar o pernă, cum a ajuns până la Volga, cum le aduceau rusoaicele ulcele cu lapte, cum s-a întors găsind în locul casei buruieni până la cer…

Am evocat sumar acest episod pentru a pune în evidenţă deosebirea dintre ruşii din primul şi cei din al doilea război mondial. Peste dealuri de satul nostru, prin care trece şoseaua de însemnătate internaţională (adică din cele mai vechi timpuri e situat în calea tuturor răutăţilor), se află un cătun de ucraineni, Slobozia. În 1914, satul lor a fost ferit de bătaia tunurilor, locuitorii având mână liberă să care din gospodăriile românilor evacuaţi toate bunurile ce nu reuşiseră să le jefuiască soldaţii ruşi. Ba chiar şi ogoarele şi le-au întins până sub caselor oamenilor năpăstuiţi de război. Îmi povestea tata că la 28 iunie 1940 câţiva ţărani din Slobozia au venit de-a dreptul prin câmp, ieşind cu steaguri roşii la drumul mare din satul nostru, care parcă îşi dormea somnul cel de veci. Nu se vedea ţipenie de om, numai cei din Slobozia, scandau cu bucurie: „Au venit ai noştri!”. Degrabă, însă, au întors vorba altfel: „Aceştia nu-s ai noştri”, căci bucuria li s-a preschimbat în scârbă, şi ei gustând din amarul deportărilor alături de români. Aceiaşi soartă au avut-o şi unii evrei din Herţa, care s-au grăbit să-i întâmpine cu flori şi colaci pe „eliberatori”, iar drept răsplată au murit de foame în Siberia.

Dintre exponenţii de frunte ai intelectualităţii româneşti a Cernăuţiului s-au salvat doar cei care au reuşit să prindă ultimul tren. Într-un târziu ruginiu de toamnă, în 2010, la Cernăuţi a venit cu o expoziţie de excepţie pictorul Constantin Flondor din Timişoara, care până atunci a trăit şi a creat sub obsesia imposibilei întoarceri. Pictorul înnobilat de laurii recunoaşterii în universul artei din România, dar şi din alte ţări, a revenit în oraşul de unde a plecat un copil de 7 ani, părinţii reuşind să prindă ultimul tren, din mersul căruia se vedeau tancurile sovietice intrând în Cernăuţi. Precizăm că acel „epocal” tanc al lui Nikitin, care a trecut primul pe podul de peste Prut, stă şi astăzi pe piedestal, aproape de clădirea somptuoasă a gării, înnegurând aura ctitoriei lui Alexandru cel Bun. De ce ne-am mira că tancurile ruseşti, după ce au ocupat Crimeea, huruie acum prin Doneţk şi Lugansk?!

Cei care au reuşit în numai câteva ore să se refugieze (în după amiaza zilei de 27 iunie autorităţile româneşti din Cernăuţi încă nu primiseră ordinul de evacuare, iar a doua zi pe la orele 14 trupele sovietice aveau să treacă Prutul şi să intre în oraş) au părăsit case şi averi, dar şi-au salvat viaţa. Fugind în mare panică, oamenii încuiau uşile şi luau cheile, cu speranţa că degrabă vor reveni în pacea căminelor lor. Pentru unii, însă, lucrurile lăsate erau mai scumpe decât propria viaţă. Iată doar un fragment din mărturisirile profesorului Teodor Bălan, directorul Arhivei istorice din Cernăuţi, din care străbate disperarea provocată de neputinţa de a salva materialul arhivistic tezaurizat în această instituţie: „Cu lacrimi în ochi am părăsit biroul arhivei, aruncând o ultimă privire la imensa avere naţională pe care din cauza împrejurărilor şi a anumitor greşeli neiertate comise de autorităţile noastre am fost silit s-o las în seama duşmanului". Incomensurabile au fost pierderile istoricului Ion Nistor. Ultimatumul lui Molotov l-a găsit la Conferinţa Interuniversitară din Bucureşti, la care participa în calitate de rector al Universităţii din Cernăuţi: „Prin ocuparea Cernăuţilor de către armata roşie am suferit o mare pierdere personală. Locuinţa mea din Cernăuţi cu o bibliotecă de mai multe mii de volume privitoare la istoria românilor a rămas în mâinile năvălitorilor". Revenind la Cernăuţi, peste un an, savantul şi-a găsit locuinţa devastată şi biblioteca risipită. Dar înainte îl aşteptau suferinţe şi mai straşnice: pierderea universităţii, a publicaţiilor sale dragi „Junimea Literară", „Glasul Bucovinei", „Codrul Cosminului", dimpreună cu tipografia, editura şi librăria din fosta capitală a Bucovinei.

Mai multe fire invizibile destrămate din ghemul durerii, trecute clandestin pe sub pământ (sau prin văzduh), îl leagă pe scriitorul Radu Mareş, stabilit la Cluj, de nordul Bucovinei. În zona centrală a Cernăuţiului mai există pentru el casa părintească. Până în 1990 a trecut de câteva ori cu mamă-sa pe acolo. Când ajungea la poartă, ea îşi dădea fiul la o parte, ca să lăcrimeze câteva minute în intimitate. Era un fel de pelerinaj al ei, aşa cum merg arabii la Mecca. Când lacrimile treceau la un plâns în hohote, fiul o probozea, amintindu-i că se află pe teritoriul URSS şi nu mai are nimic aici. De când mama i-a plecat în veşnicie, a fost el de vreo două ori să lăcrimeze prin apropierea casei, găsindu-şi reculegerea la mormântul bunicului matern din Cuciurul Mare. Prin anii 90 şi-a văzut casa parcă părăsită, cu ferestrele goale, cu o poartă căzută pe clanţe şi uzura timpurilor în tencuielile fisurate. Numai zada plantată în curte de taică-său, cu puţin timp după naşterea lui Radu, se menţinea făloasă, crescând parcă până la cer. Odată şi-a făcut o poză sub zada de-o seamă cu el, iar cu vreo cinci ani în urmă, când a trecut iarăşi pe acolo, a văzut un gard formidabil de jur împrejur, poartă cu sonerie, termopane, gazon, un câine lup în curte şi cameră de luat vederi într-un colţ.

„Dacă noi vom tăcea, pietrele vor striga", scria bucovineanul N. Tcaciuc-Albu, refugiat la Sibiu în vara anului 1940. Şi de atunci, de mai bine de şapte decenii, pietrele „strigă", cu tăcerea şi răbdarea, celor care au lăsat averi materiale şi un neasemuit tezaur spiritual unor veniţi de pe aiurea. Când pretutindeni în spaţiul sovietic erau numai ruine, „eliberatorii” au găsit la Cernăuţi un adevărat paradis. Bunăoară, acum câţiva ani, au citit într-un ziar de limba ucraineană amintirile unei veterane de război, stabilite la Cernăuţi în decembrie 1944. Nonagenara Valentina Dovjinska i-a povestit corespondentului de la ziarul „Molodyi Bukovyneţ” că în acea perioadă în oraş erau mai multe apartamente libere decât locuitori. La comisariatul militar i s-a propus să-şi aleagă o locuinţă după bunul ei plac. Împreună cu soţul au intrat în câteva case pustii, oprindu-se într-un apartament cu trei camere, care avea o curte spaţioasă cu livadă. N-au ostenit prea mult nici în căutarea mobilei. „Am aflat că nu departe a locuit o familie care a plecat, lăsând în casă toate lucrurile. Am găsit acolo un pat de fier, o masă mare şi scaune foarte frumoase", recunoaşte veterana, fără nici o mustrare de conştiinţă, fără să se întrebe de ce stăpânii acelor apartamente au plecat în grabă mare, lăsând toate bunurile străinilor care îi călcau din urmă!..

Ar putea să ne răspundă urmaşii sutelor de refugiaţi din Cernăuţi, care revin uneori să arunce o privire înrourată spre casele părăsite de rudele lor. Dar să deschidem cartea Aniţei Nandriş-Cudla „20 de ani în Siberia" la momentul acelei stări de tensiune, panică şi haos, iscate la aşa-zisa plecare: „Prin luna iunie, tot în anul acela (1940 — n. n.), pe la sfârşitul lunei, s-au retras românii de pe teritoriul Basarabiei şi a Bucovinei. Organizaţiile şi lumia ceia mai învăţată au ştiut mai din timp de lucru ista, dar cu vro două sau trei zile înainte a ştiut toată lumia. S-a făcut o zarvă, o răscoală în sat, de nu ştia lumea de care să se prindă... La început a părut şagă, dar când s-a văzut că arde focul cu hârtii înaintea primăriei şi s-a ridicat postul de jandarmi, a stat lumea mâhnită şi pe gânduri. Se întrebau unii pe alţii, oare ce are să fie şi la ce are să ducă asta. Unii stau mâhniţi, numai strângeau din umeri şi nu răspundeau nimic. Alţii, mai bărbătoşi, ziceau: da vie orişicine a veni, ce-mi pasă mie, eu tot am să-mi văd de coasă şi de sapă, că nu-s domn să scriu la masă. Şi dacă or veni moscalii, mi-or lua condeiu şi mi-or da sapa?".

Amarnic s-au înşelat naivii care credeau că vor avea de suferit din partea noii puteri numai „domnii” învăţaţi, cu posturi înalte… Deportările, distrugerea gospodarilor au continuat până la începutul anilor 50, şi chiar după moartea lui Stalin.  Iată doar una din tragediile ce ilustrează continuitatea nenorocirilor începute de la 28 iunie 1940, despre care mi-a povestit octogenara Veronica Lazăr din Boian: „Fratele mamei mele, unchiul Gheorghe Cojocaru, de unsprezece ori a fost nun mare în satul nostru, ceea ce dovedeşte că era stimat de toată lumea. În 1951, când începuse strămutarea celor mai buni gospodari în regiunea Herson, familia lui a fost deportată în Siberia, la Irkutsk. Unchiul a luat instrumentele de muncă – un topor, un ferăstrău… Nu i s-a permis să ia nimic de mâncare. Mătuşa a pus câteva fasole în traistă, dar şi acele le-au împrăştiat călăii. I-au scos din casă cu trei băieţi mici, cel mai mare avea 12 ani. După un amar de drum, când trenul încetinise viteza unchiul le-a dat drumul prin geamul îngust de la vagon celor doi fii – Ştefan şi Ionel, poruncindu-le să se întoarcă acasă. Nu ştia unde sunt duşi, era sigur că o să-i omoare pe toţi, de aceea a încercat să-şi salveze măcar băieţii mai mari. După câteva luni de drum, copiii au ajuns la Boian, dar nu s-au apropiat de casă. Au stat ascunşi la nişte oameni de peste Prut, până autorităţile au dat de ei şi i-au transportat înapoi la părinţi, în Irkutsk. După şapte ani s-au întors cu toţii acasă. Fratele lor mai mic, Nicolae, e mort, iar Ştefan şi Ion sunt în viaţă şi pot să vă povestească mai multe despre chinurile îndurate”.

Să povestim, să pomenim în tăcere, să şoptim în rugăciuni, să strigăm până la cer… Numai să nu uităm, numai să nu trădăm suferinţele martirilor noştri.

Maria TOACĂ