29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Părinți și copii

13 mai 2014 р. | Categorie: Social

Cu fiecare zi se simțea din ce în ce tot mai obosit și mai înstrăinat. Singurătatea o simțea deosebit de apăsătoare, mai ales, după pierderea soției. Rămânând singur,  toate lucrurile dragi si scumpe cândva pentru el au început să-i devină indiferente. Dacă cândva se simțea în centrul tuturor evenimentelor, în prezent i se părea că e o piesă uzată și neutilă. Acestea și lipsa prietenilor  îi amărau zilele și așa destul de întunecate. Și dacă la toate acestea mai adăugăm și indiferența, pe care o simte din partea copiilor, vă puteți da seama în ce stare sufletească se afla.  Când cineva încerca să-l îmbărbăteze, spunându-i că așa e viața, toți bătrânii au problemele lor și nu trebuie totul privit numai în culori sumbre, el le reproșa:

-Voi știți ce știți, eu știu ce știu eu. Și  dacă mă și vizitează, o fac în treacăt, veșnic grăbiți  undeva, vorbesc numai de bani. Ce am eu în suflet, nu-i interesează. Nu aștept mămăliga lor și nici nu doresc stele de pe cer. Vreau doar să-i văd, să aflu cum trăiesc, ce planuri au și să țin nepoții în brațe. Să simt că trăiesc cu dânșii și ei cu mine.

Nu caut să întorc legile naturii și nici cele creștine. Recunosc, înțeleg și susțin învățătura biblică care spune: ”Omul (bărbatul) va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de soția sa și ei vor fi un singur trup ” (Geneza 2:24), dar de ce nu se respectă și partea a doua a acestei legi? ”cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, care ți-au dat viață și vei fi fericit”. Părinții nu vor altceva de la copii, decât o mică atenție, o picătură de susținere sufletească ce ar contribui la menținerea scânteii dătătoare de bucurii în sufletele lor. Doar practica ne învață și e bine știut că generația care-și desconsideră predecesorii, dezrădăcinându-se de trecut, e predispusă dispariției.

M-am născut într-o familie în care trăiau  străbunicii, bunica și părinții. Toți își aveau ocupațiile lor, mâncau la o masă și se împăcau, în felul lor, cu situația. În astfel de  condiții complicate, fără răbdare, respect și rușine, viața era imposibilă. Vorba lui Dragoș Tochiță :”Nu-i suman, nu-i pălărie – nu-i respect, nu-i omenie”. În felul său el își da seama că bătrânii nu-s chiar mare cadou pe capul familiei. Bătrânețea vine pe capul omului cu multe greutăți și probleme. Nu întâmplător poporul român își cântă această perioadă a vieții cu o deosebită melancolie și tristeţe:

...bătrânețe haine grele... ;

...plânge mama pe ceaslov

și-n barbă plânge tata... ;

...dar de când am îmbătrânit

greu e dealul de suit... ;

...întoarce, Doamne, roata înapoi... ;

...tinerel dacă m-ași face... ;

...pe sub fereastra casei mele...

Dar câte și câte...

Astăzi tinerii vor numai aparte, părinții rămân cu bătrânețile lor, bunicii nu mai au cui spune povești. De educația celor mici se ocupă televizorul și strada. Să fie aceasta încă o rădăcină a educației sovietice? Doar nu în zadar  ni se bagă pe gât, că generația bătrână cu concepția ei e o rămășiță a ideologiei burgheze în putrefacție sau poate politica noastră de astăzi, cu plângerile ei permanente cum că pensionarii sunt o povară  pentru bugetul țării. De ce oare acești patrioți sau patrihoți nu recunosc că  bătrânii pensionari prin munca lor grea și istovitoare și-au câștigat nenorocita aceasta de pensie. Poate și asta-i face pe tineri să creadă că fără bătrâni s-ar simți  ca în sânul lui Avraam.

Vrând să scape de atâtea gânduri, se scoală încet și iese afară. În ogradă rămâne impresionat de frumusețile ce-l înconjoară, parcă niciodată n-a văzut așa ceva. Întră în grajd, își vede animalele, le mângâia cu privirea și iese cu un greu apăsător pe suflet. Se duce în grădină, netezește altoii și simte : parcă fiecare ar vrea ceva să-i spună. Își desprinde cu greu privirea de la pomi și se întoarce în ogradă. Se uită lung la casă. Îi pare deosebit de frumoasă și nu-i vine să creadă că e construită cu mâinile proprii. Câtă muncă și răbdare. Simțindu-se nespus de obosit, intră în casă. Își aduce albumurile cu fotografii și se așează în pat. Cu o poftă nespusă începe să le răsfoiască și să vorbească cu fiecare fotografie în parte:

”Aici aveam patru ani, când pe tata l-au arestat și l-au dus în Celeabinsk, Rusia, unde-și petrece ”pedeapsa” timp de șapte ani. Se întoarce din pușcărie complect alt om. Mama este scoasă din casă cu trei copii în brațe. Ca să nu murim de foame (1947), eu, ca cel mai mare, sunt dat bunicii în alt sat.

Într-o zi ne ducem cu bunica la strâns spice de pe un lan treierat. Suntem prinși de primar. Bunica-i dusă la primărie, eu – la directorul școlii. Directorul anunță careu și eu sunt scos în fața elevilor pentru muștrare. Directorul spune :” Ești elev și nu-i frumos să te atingi de avutul obștesc. Noi trebuie să-l păzim.” Și gata. Nu-mi venea să cred că voi scăpa așa ușor. Abia mult mai târziu am aflat, că acel director era de prin părțile Basarabiei, se numea Racu, și a fost pedepsit de sovietici ca ”element dăunător poporului”.

„Aceștea sunt colegii mei de studii: Petrică frumos și modest ca o fată mare. Învăța foarte bine. Avea o purtare exemplară. Mereu zâmbitor și optimist. A lucrat  mulți ani director școlar.

Tică (Constantin), băiat orfan, foarte prietenos. Am stat cu el într-o bancă din clasa întâia și până la absolvirearea colegiului pedagogic. M-a ajutat de multe ori. A deținut funcția de director și primar mulți ani.

Gheorghe a fost unul din cei 11 copii la părinți. A avut o soartă foarte crudă, fiind măcinat de o boală strașnică.

Iurii e din Maramureșul istoric. S-a prezentat la școală îmbrăcat în ”șorici”, un fel de ițari, și în ”clop”- pălărie de paie. Se uitau toți la el ca la un exponat istoric. A ajuns om mare și a făcut foarte mult pentru satul natal.

Vasile e din Ropcea. Modest ca un sfânt, retras și tăcut. Avea mare plăcere de a desena. Visa să ajungă agronom, dar s-a făcut pedagog. În prezent lucrează inspector-logoped și cantor în una din bisericile din or.Storojineț.Când eram  împreună, ne povestea cu spaimă cum tata, în 1944, i-a fost sculat dintre copii și împușcat în urma casei.

...Aceștea mi-s prietenii, cu care am împărțit bucuriile și necazurile, sărăcia și greutățile timp de patru ani trăiți într-o cameră cu șase paturi, cu o măsuță și o laviță din scânduri.

 ...Aice-s în primii ani de serviciu, începuți cu ghinion pentru mine: abonându-mă impus la gazete, mă pune nichiduță să-mi mai adaug și jurnalul ”America”, cu care mi-am aprins paie-n cap: chemări, explicații, întrebări peste întrebări... Până la urmă sunt exclus din rândurile komsomolului și s-a propus să mi se ia dreptul de a lucra învățător. Sunt salvat de o întâmplare neașteptată. De atunci am început să înțeleg profunzimea „democrației” sovietice.

...Aceaștea-s colegii mei de serviciu din primii ani:

Furnica L.,om deștept, îndrăzneț și ambițios. Mereu pedepsit pentru faptul că spunea totul  în față.

Bilinschi I.,ucrainean, un om cu literă mare.

Șerban Is., fost prizonier de război. Și-a ispăşit pedeapsa la construcția linii ferate Transibiriene timp de 8 ani.

Grincescu M.,un pedagog  înnăscut. Veșnic nu se putea împăca cu sistemul socialist de tip sovietic...

Cu o deosebită atenție își privește fotografiile copiilor: ” Câtă atenție și dragoste le-am acordat! De câte m-am lipsit pentru ei.! I-am crescut sănătoși, au făcut studiile la dorință. Acuma-s la locurile lor, stau bine, au de toate, dar mie-mi pare că-s prea ocupați numai de ei, prea multe-și permit. Mereu tot ceva nu le ajunge. Ei nu pot înțelege că inima omului îi prea hapsină și dacă te iei după ea, viața ți se preface într-un coșmar. Viața ni-i dată s-o trăim,dar nu s-o transformăm într-o veșnică agonisire.”

Și tot așa, privindu-i pe toți, simțind cum îi ducea în cârcă, ba călare, aducându-și aminte de blazgoniile lor,le apropia de buzele-i uscate, sărutându-le chipurile  printre lacrimi.De-odată a înțeles că nu-i mai vede. Mai încearcă o dată, dar degeaba. Închide ochii să-şi revină şi tot atunci audă o melodie plăcută. Încet – încet melodia începe să se depărteze. Așa, foaie după foaie, și-a depănat firul vieții cu dorul de copii și nepoți.

A doua zi l-au găsit cu urme de lacrimi uscate pe fața-i brăzdată de ani și cu fotografiile copiilor în mână. L-au înmormântat cu toate obiceiurile locului. Toți copiii, poate pentru prima dată, i-au stat lângă căpătâi toate trei zile. Acasă i-au făcut masă de pomenire, așa cum e primit la români. Toate lucrurile personale au fost date de pomană, iar când fiul cel mai mare a ieșit cu căciula tatei, nepoțelul s-a repezit, î-a apucat căciula din mâini cu cuvintele:

 -Bunicul mi-a dat-o mie s-o am de sărbători când m-oi îmbrăca național.

Își acoperă fața cu căciula și începe să plângă în hohote. Printre sughițurile de plâns se auzeau cuvintele:

Bunelule, de ce m-ai lăsat, de ce m-ai lăsat...

La auzul acestor cuvinte pe fețele multora au apărut lacrimi. Dar așa, cum durerea altuia nu-i atât de usturătoare și amară ca cea proprie, lumea încetul cu încetul a început să părăsească ograda, dar fiecare, în felul său, simțea că de azi înainte casa aceasta va deveni mai rece, mai tristă și mai pustie.

Todor NICOLAEVICI,

s. Suceveni, raionul Hliboca