Trădarea lui Alexandru Ioan Cuza . „Cum a fost trădat Mihai Viteazul, așa m-ați trădat și voi pe mine”.

11 februarie 2025 р. | Categorie: Actualități

După ce a fost înlăturat prin forță, prin lovitura de stat de la 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost trimis (13 februarie 1866) sub pază militară, în mare secret, dincolo de graniță, pe traseul București – Ploiești – Predeal. Memoriile lui Th. C. Văcărescu, însărcinat cu misiunea de a-l scoate din țară, fost ofițer de stat major și aghiotant domnesc (1863 – 1864), numit de Locotenența domnească prefect al județului Prahova, oferă informații despre ultimele ore petrecute pe pământul natal de Domnul Unirii, care contribuise decisiv la punerea bazelor statului național român modern.

,,În cupeul în care se afla domnitorul Cuza, având alături pe căpitanul Costiescu, erau pe capră credinciosul său servitor și vechi intendent al Palatului, Gabriel și Stan Popescu, care din momentul ridicării din Palat nu se dezlipise de Cuza, pe care, cu toată greutatea momentană a împrejurărilor, îl făcea să petreacă cu observații sincere și naive…

– «Nene Popăscule, – zicea Cuza , cu accentul său moldovenesc – dar ceea ce ați făcut d-voastră e grav, foarte grav!

– Așa e Măria Ta – răspundea Popăscu – dar n-avem ce face, căci așa voia poporul.

– Dar – urmă Cuza – eu în cealaltă noapte n-am văzut decât ofițeri și soldați, n-am văzut popor. Am văzut pe Lecca căruia, eu, din locotenent, i-am dat două grade, acel de căpitan și de maior și aveam atâta încredere într-însul, încât i-am dat comanda vânătorilor, cel mai frumos batalion format de mine. Apoi am văzut călare și înconjurând Palatul cu trupele sale pe colonelul Haralamb, pe care îl știam om de onoare și nu l-aș fi crezut niciodată capabil de asemenea faptă. În sfârșit, am văzut pe colonelul Kretzulescu (Dimitrie – n.n.), pe care îl socoteam prieten devotat mie. Ia spune-mi Popăscule, fratele său, Nicolae Kretzulescu, presidentul guvernului meu știut-a el ceva despre această conspirație?

– De! Măria Ta – răspunde Popescu – nu știu, dar cred că nu se poate să nu fi știut ceva, de vreme ce n-a luat nicio măsură spre a zădărnici lucrul.

– Ciudate lucruri, nene Popăscule, și care vor uimi lumea, când se va vedea și cum s-au petrecut».

Se cuvine, dimpotrivă, adevărului istoric – continuă Th. C. Văcărescu – rectificarea că N. Kretzulescu, șeful ultimului guvern al lui Cuza, fusese arestat în noaptea de 11 februarie, ca și ceilalți miniștri ai lui Cuza…

La Predeal se petrecu iarăși o scenă pe care mi-o relată comisarul I. Fălcăianu la întoarcerea sa la Câmpina.

Pe când se făceau formalitățile, arătate mai sus, vodă Cuza ceru să se adune vânătorii spre a-și lua rămas bun de la dânșii; ei se înșirară în fața biroului vamal, a cărui ușă rămase deschisă, așa încât se putea vedea înăuntru o cadră populară, reprezentând scena asasinării lui Mihai Viteazul în tabăra de la Turda. Atunci printr-una din acele inspirațiuni ale momentului, de care știa să se folosească adesea fostul domnitor, arătând imaginea, zise soldaților: «Vedeți voi, cum a fost trădat acest domn, așa m-ați trădat și voi. Să dee Dumnezeu ca într-o zi să spălați această pată de pe steagul vostru cu sângele vrăjmașilor țării. Rămâneți sănătoși!».

Postare preluată de pe pagina distinsului istoric militar, Alesandru Duțu. Pe larg: Apud ,,Magazin istoric”, iunie 1993, p. 14-15. Evenimentul Istoric

La 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească, Adunările Elective l-au ales ca domn pe Alexandru Ioan Cuza. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite au început să se numească oficial România.

Unirea celor două principate române într-un singur stat unitar  era un pas înainte spre un ideal măreţ – unitatea tuturor românilor, vis pe care Ioan Cuza n-a reușit să-l realizeze. În perioada scurtei sale domnii de doar 7 ani a realizat reforme care au înscris România în rândul statelor moderne şi i-au adus  marea iubire a oamenilor din popor. Or, după realizarea Unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu sfetnicul său cel mai apropiat, ministru și apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, au iniţiat importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864), împroprietărirea ţăranilor, și reforma învăţământului (1864), readucerea limbii române la veşmântul ei firesc – alfabetul latin, etc., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au consolidat actul de la 1859.

Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite au început să se numească oficial România. Cuza însă, în anul 1866, la 11 februarie, a fost obligat să abdice. O coaliţie a partidelor vremii, denumită şi „Monstruoasa coaliție” a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte din februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunţe la tron pentru beneficiul și liniștea țării sale în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

A fost exilat și a trăit la Viena și Florența. Nici ca persoană privată Consiliul de Miniștri nu i-a permis revenirea în țară. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania),  s-a întors în Țară doar în sicriu, cortegiul funerar al iubitului de popor Domnitor, în ultimul drum spre România, trecând prin Cernăuți, unde  venea adeseori, până a deveni Domnul Unirii, și unde, după înfrângerea revoluției din1848, se refugiau revoluționarii români, care-și găseau adăpost la vestita familie de boieri Hurmuzachi din Cernauca.

A fost înmormântat în prezența a mii de români cu sufletul în lacrimi din întreaga țară, la castelul familiei sale din Ruginoasa (județul Iași), apoi înhumat la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași, aici găsindu-și eterna pace.

”Nu greșelile, ci faptele lui Cuza Vodă i-au adus detronarea. Cât va avea țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan!”, acest adevăr a fost rostit la înmormântarea Domnitorului de Mihail Kogălniceanu,  cel mai apropiat sfetnic al său.

Felicia NICHITA-TOMA pentru Zorile Bucovinei, Cernăuți