Trecutul ca memento și remember

Trecutul ca memento și remember

Epopeii Ștefaniene, concepută de Andrei Breabăn, din perspectivă istorico-literară, i se adaugă, pentru completare și fundamentare, volumul Urmașii lui Huniade , centrat pe reconstituirea epocii de după moartea lui Iancu de Hunedoara, unul dintre Cavalerii Crucii, alături de Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș.

Epoca medievală românească văzută în context european constituie fundalul amplei desfășurări de evenimente istorice, pe care Andrei Breabăn le înfățișează cu minuția detaliului și în perspectiva adevărului istoric.

Dacă în romanul istoric sadovenian, de exemplu, raportul dintre ficțiune și nonficțiune înclina în favoarea ficțiunii, autorul luându-și dreptul de a integra evenimentele conform viziunii sale artistice, Andrei Breabăn lasă evenimentul istoric cu toată încărcătura lui existențială, lăsând nonficțiunii șansa de a releva și revela sensuri și semnificații, pe ideea că, uneori, viața devansează ficțiunea, având propriile conotații, propria artisticitate.

Evenimentele asupra cărora meditează autorul au, ca legendele lui Ion Neculce din O samă de cuvinte, potențialul ficțiunii. Ceea ce face Andrei Breabăn este să le evidențieze, prin contextualizare și privire transtemporală, din perspectiva prezentului. Narațiunea lui pare, de a aceea, un arc peste timp, care leagă prezentul cu trecutul, având în vedere constanta – idealul unității naționale, între atâtea imprevizibile variabile.

Tematica urmărită în cele 21 de capitole cu titluri sintetice (La Curtea regală de la Buda, Consiliul regal de la Buda, Judecata Huniazilor etc.) reliefează un principiu de simultaneitate, menit a reliefa sugestia de unitate, în ciuda diversității spațiale.

Relatarea epică îmbină narațiunea, dialogul și meditația auctorială asupra evenimentelor. Punctul de plecare îl constituie anul 1456, an de cotitură, la trei ani de la cucerirea Constantinopolului, întrucât intersectează evenimente istorice de importanță capitală: bătălia de la Belgrad, luptă dusă pentru apărarea Creștinătății în fața asaltului otoman, urmată de asasinarea lui Iancu de Hunedoara, sfârșitul pribegiei lui Ștefan cel Mare, ultimul an înainte de preluarea tronului Moldovei (11 aprilie 1457), instalarea lui Vlad Țepeș la Târgoviște.

Nararea evenimentelor se realizează din perspectiva istoriei prezente, vocea auctorială nu numai că prezintă evenimentele și personalitățile, dar le interpretează, conferindu-le sensul cu care istoria le-a consemnat și înregistrat. Decalajul dintre receptarea evenimentului în clipă, în momentul producerii lui, și receptarea lui sub specie aeternas, creează starea de contemplare, infuzându-i reflexivitate. Pentru secolul al XX-lea, Borges, care realiza o istorie universală a infamiei, vorbea despre o istorie frauduloasă, având în vedere că, în clipă, evenimentul poate fi manipulat, artificierii putându-i inocula un sens convenabil, care să le susțină interesele, sens care poate fi validat sau invalidat de istorie.

Andrei Breabăn reconstituie pe baza documentelor, dar își ia libertatea de a le interpreta potrivit viziunii sale istorice, rezultată din confruntarea și coroborarea unor surse diferite. Într-o notă (p.117), de exemplu, el precizează acest lucru, interpretarea rămânând, însă, în marginile adevărului istoric și al adevărului vieții. Astfel, portretul celor trei mari personalități, Cavaleri ai Crucii, apărători ai creștinătății, la Porțile Orientului, unde unii politicieni susțin că tout est pris à la légère, este realizat ținând seama de adevărul rezultat din faptele lor, nu numai din notații și date care pot avea un grad ridicat de subiectivitate.

Evenimentele care îi au ca protagoniști pe Vlad Țepeș și pe Ștefan cel Mare, cu partea lor de necesar în țesătura epico-istorică, au valoarea unui pandant menit a pune în evidență devenirea lui Matia, adolescentul de 14 ani, unul dintre Huniazi, mezinul lui Iancu de Hunedoara, care, forțat de împrejurări, va prelua, după asasinarea fratelui său Ladislau, urmașul la tron al lui Iancu de Hunedoara, moștenirea familiei. Devenit, la 15 ani, regele Ungariei, el își devansează vârsta, maturizându-se în chiar virtutea/iureșul evenimentelor, care-i solicită pricepeea și-l obligă la luarea unor hotărâri istorice.

Paralel cu devenirea lui Matia, în Moldova se derulează devenirea lui Ștefan ca domnitor, ales al divinității, adevăr revelat de Daniil Sihastrul care-i dezvăluie, ca personajele mitice din basme, destinul: „...ai fost hărăzit cu și mai mult har decât mine, Măria Ta, dar asta o să simți cu vremea. Harul lui Dumnezeu nu se dezvăluie oricând, de multe ori se hodinește într-o cămăruță ascunsă a inimii și se trezește când este rânduit.”; iar, în Muntenia, se derulează cea a lui Vlad Țepeș, concentrat pe realizarea și asigurarea stabilității în țară și lupta împotriva corupției și a trădării.

Comparația acestor romane, secvențe din Epopeea Ștefaniană, cu epopeea realizată de Mihail Sadoveanu este inevitabilă. Din tehnica sadonveniană, Andrei Breabăn reține, pentru a o integra în compunerea stilului său personal, interferența realului cu mitul, a legendei cu istoria. Ceea ce în Frații Jderi era o vânătoare rituală, pentru vânarea bourului alb și întâlnirea cu sihastrul vizionar, un mag eminescian, la Anderi Breabăn devine eveniment tratat cu mijloacele nonficțiunii sau introduse ca atare în fluxul epic, relevanță având documentul istoric.

Cu o bogată documentare istorică, și acest volum, Urmașii lui Huniade, al optulea din Epopeea Ștefaniană, aduce sub ochii contemporaneității, semne ale trecutului, asupra cărora povestea invită la meditație. Andrei Breabăn nu face exces de patriotism, menține o obiectivitate lucidă, prezentând faptele așa cum s-au înscris ele în istorie, cu toată încărcătura de exemplaritate, care susțin sentimentul de demnitate și mândrie națională.

ANA DOBRE