DE MILA NOASTRĂ-N CERURI DUMNEZEU...

20 aprilie 2014 р. | Categorie: Bucovina

După Grigore Vieru, Vasile Tărâţeanu este cel mai cunoscut poet din România de dincolo de graniţe. De aceea, oricare dintre Dvs. poate să vorbească despre Vasile Tărâţeanu. Poate chiar mai bine şi mai frumos decât mine.

Dar pentru că mie mi s-a oferit prilejul acestei laudatio, am să încep prin a aminti de înalta recunoaştere - pe care o reprezintă calitatea de Membru de Onoare al Academiei Române acordată lui Vasile Tărâţeanu - pentru meritele poetului, publicistului, fruntaşului vieţii publice, pentru talentul şi carisma sa aduse şi folosite total, ca şi în cazul lui Grigore Vieru, într-o neodihnită luptă personală pentru cauza limbii române şi pentru fortificarea circulaţiei sângelui în făptura Bucovinei întregi….

Doina CERNICA. 

UN MUNTE-NGENUNCHIAT

Am sângerat prin codri ca un ram

detrunchiat de la tulpina ţării –

Nimic acum mai scump eu n-am

de cât un munte-ngenunchiat

La ţărmul mării.

Trec ani prin crugul lor cel rânduit

de Cel de Sus în largurile zării –

În sufletu-mi mă simt un răstignit

creastă de munte-ngenunchiat

La ţărmul mării.

Pe drumuri de Golgote plin de spini

mă simt la fel din clipa desţărării

Tot ca un rob încătuşat între străini

creastă de munte-ngenunchiat

La ţărmul mării.

De mila noastră-n ceruri Dumnezeu

visând şi El la clipa reîntrupării

Ne tot salvează de la ce-i mai greu

creasta de munte-ngenunchiat

La ţărmul mării.

 CA RAZA-N ASFINŢIT

Când raza scade-n asfinţit

misterios pe moaşte

Eu glasul vremilor l-ascult

şi nu-l pot recunoaşte.

Mergând pe muche de cuţit

Pericolul mă paşte

Aş fi putut să mor demult

Nainte de-a mă naşte.

Dar toate sunt cum ar fi fost

În sfînta zi de Paşte

Cînd frumuseţea cea dintâi

În sufletu-mi renaşte.

BUNĂVOIRE

Când o fi timpul ca să plec şi eu

în zi de iarnă sau de vară

Aş vrea să fiu strigat mereu

de glasul Tău: Vasile ieşi afară.

Aşa precum pe Lazăr l-ai sculat

din mila Ta dumnezeiască

Şi timp de viaţă i-ai mai dat

între cei dragi să mai trăiască.

La fel pe mine tot Tu să mă laşi

de din prea multa Ta iubire

ca să merg printre viteji şi laşi

Şi la toţi să le împart bunăvoire

cuvinte bune pentru urmaşi

să pot rosti pân la a doua venire

RUGĂ

Înmulşeşte-mi, Doamne,

Anii

Ca să-mi pot iubi

duşmanii.

Luminează-mi, Doamne,

Faţa

Ca să-mi pot plini 

eu viaţa.

Înzileşte-mi, Doamne,

Cântul,

Să nu-mi fie trist

mormântul.

Nici acum, nici după

Moarte.

Dorul meu să mă tot

poarte

Doar pe drum înspre

Nemoarte.

De prin pagini vii de

carte.

ODINIOARĂ

Cândva prin acest loc

lumea înălţa altare

Cu rugi la Preacurata

şi fiul ei preasfânt

Şi preoţii de-a valma

tot fâlfâind stihare

Cu întămâiate fumuri

dorinţi cadelniţând

Şi n-au fost ei de vină

că n-a fost dat să fie –

O Ţară ca pe vremuri

s-o ştim. Şi să ne ştie.

OAIA RĂTĂCITĂ

Aşa cum plutesc pe apele somnului

Mă las în paza Marelui,

Domnului

Căci el este Tatăl din Ceruri, Înaltul

apărătorul cu gândul,

cu Psaltul

Cel ce m-a-nsemnat cu har şi tărie

Prin bezna nopţii Lumină

să-mi fie

- Să dormi, dragul meu, până-n zori

Fără teama c-ai putea în

somn să  mori

Aceasta e moartea cea mai uşoară –

aşa orişicine ar dori ca

să moară

Asemenea moarte e o mană din cer

Şi-atâţia alţii într-una

mi-o cer.

Să le-o dau din toată mila cerească

La bătrâneţe să nu se

căznească.

Păcatele tale-s nenumărate şi grele

N-o să te speli uşor tu

de ele

Ar trebui să le vezi cum se perindă

Prin faţa ta ca-ntr-o

fermecată oglindă

Şi-apoi când o să treci prin moarte

singur să le poţi descrie

într-o carte

Din care alţii ca tine cazuţi în ispite

să vadă cum păcatele

pot fi ispăşite

Atunci într-o zi prea plină de soare

La masa de scris vei cădea

din picioare

Dorind din tot sufletul cu tine s-o ai

dar unde anume? În

iad sau în Rai?

Las’ totu-n seama Ta, iubite Părinte

Şi binele şi răul ce mă-

aşteaptă înainte

În iubirea ta mă încred pân-la urmă

Eu – oaia rătăcită din

păcătoasa-ţi turmă.

ÎNTRU FIINŢĂ

  Preotului Radu Ilaş

I.

Din mâna ta, părinte

mănânc trupul lui.

O pită mai gustoasă

în lumea asta nu-i.

Din mâna ta, părinte

beau sângele lui.

Mai sfântă băutură

în lumea asta nu-i.

Nici mâncare cu har

nici băutură bună

Decât acest văzduh

credinţa străbună.

Decât aceste Taine

de azi dimineaţă

Dintr-o visată lume

răsare-o altă viaţă.

II.

Primeşte-mă, Doamne

precum te primesc

În sufletu-mi care-i

prea plin de lumesc.

Prea-ncărcat de ispite

şi de pofte trupeşti

Te caut, o, Doamne,

chiar de ştiu că eşti.

În fiecare din noi pe

străbunul pământ

Şi-n rodul ce creşte

din fiecare cuvânt.

În văzduhul şi-n apa

de om blând şi bun

Cu carele de-acuma

întru Tine mă-adun.

DORINŢĂ

Când o fi să mă tot duc

să ştiu pe ce drum apuc.

Sigur, mi-aş dori să fiu

în văzduh, nu în sicriu.

Ca în zodia-mi cerească

de balanţă românească

Aer – să mă ştiu din fire,

Şi lumea să mă răspire....

SCRISOARE UNUI PRIETEN ÎNSTRĂINAT

Nu-mi eşti străin

nici de neam, nici de limbă

Îar vremile, după cum vezi

totuna se schimbă

Poţi spune că-avem

acelaşi grai ş-acelaşi sânge

Că ochiul meu dreptul fără 

de stângul – plânge

Chezaşii înstrăinării

nu de ieri ne înfioară fiinţa

Cine-ar putea să ne-adune

zdruncinată credinţa?

Şi-aceste vânturi reci

care bat vremea în runde

Şi nu ştim de când, de ce

Şi, mai ales, de unde

Dacă nu-ţi sunt străin

nici de gând, nici de visuri

E că pe-ambii ne-ameninţă

cam aceleaşi abisuri

Ce se-adâncesc acuma

la margini de-ncercată ţară

Între acei ce-s înlăuntrul ei

şi-nstrăinaţii de-afară

Vasile TĂRÂŢEANU