DIN TOATE ZĂRILE, NANDRIŞII SE ÎNTORC ACASĂ

„Un popor se defineşte nu atât prin oamenii săi mari, ci mai ales prin felul în care îi recunoaşte şi îi cinsteşte”.

(Nietzsche)

Când „bietul om” se ridică de sub vremi…

Jumătate de zi la şcoala din Mahala mi s-a părut mai lungă decât un veac. Asistând în tăcere la evenimentul ce a avut loc la 27 martie, înregistrând pe reportofon şi în inimă tot ce au vorbit cei mari, tot ce au cântat şi au recitat cei mici, adunaţi pentru a dezveli o placă comemorativă, am călătorit fulgerător prin secolele de luptă, de suferinţă şi credinţă străbătute de aceşti mândri români, adânc înrădăcinaţi în străvechea moşie ştefaniană. Cu riscul de a cădea în retorica bombastică, ţin să constat, totuşi, că aceşti români nu o dată şi-au sfidat destinul, încercând să răstoarne binecunoscuta spusă a cronicarului: „Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi”.

Au existat momente de înălţare în trecutul lor, şi au rămas vii în memoria satului oameni mai presus de cârma vremurilor. Zeci de martiri-eroi odihnesc în cimitirul din deal, aduşi acasă dintr-o groapă comună din lunca Prutului, alţii au revenit la vatră doar cu numele scrise pe monumentele funerare înălţate, la Mahala şi Buda. Aniţa Nandriş, ţăranca autoare a unei cărţi premiate de Academia Română („20 de ani în Siberia. Destin bucovinean”), şi-a răzbunat chinurile îndurate în exil prin bustul din scuarul satului, devenit simbol al sacrificiilor şi rezistenţei tuturor mamelor deportate, care şi-au ocrotit copiii de moarte. În ultima duminică a lui septembrie, 2012, când chipul ei blând, înveşnicit în bronz, a fost dezvelit, în prezenţa întregului sat şi multor oaspeţi sosiţi de pretutindeni, ca un omagiu limbii române şi rezistenţei umane prin credinţă, a răsunat şi propunerea ca şcolii din Mahala să i se confirme numele fratelui Aniţei, Grigore Nandriş – cel mai învăţat din ilustra familie, slavist cu renume mondial. Înălţat pe piedestalul gloriei prin realizările sale ştiinţifice şi activitatea întru propăşirea neamului, Grigore Nandriş urma să-şi restituie prestigiul şi acasă, în mijlocul oamenilor pe care i-a făcut cunoscuţi în lume. Nepoţii săi de la fratele Florea, distinşii medici Gheorghe şi Ion Nandriş, sosiţi din România, pregătiseră cu acest prilej placa comemorativă, arătată la dezvelirea bustului mătuşii lor Aniţa. Luată de valul entuziasmului comun, am aplaudat atunci în unison cu lumea adunată. Însă, cunoscând birocratismul din sistemul învăţământului, mai ales când e vorba de punerea în valoare a elementului românesc, nici pe departe n-am crezut că propunerea va avea sorţi de izbândă, degrabă uitând de ea.

Se poate răzbate! Se poate ajunge!

Dar n-au uitat oamenii locului, trăitori în datoria de a-şi recunoaşte şi a-şi cinsti înaintaşii. Primarul Elena Nandriş a făcut demersuri la instanţele superioare, a tot bătut praguri şi drumuri pentru a obţine dreptul ca ŞM Mahala să poarte numele lui Grigore Nandriş, ... ca până la urmă să afle că totul se poate rezolva mult mai simplu. Un şef a dumerit-o că, potrivit unei legi din 2011 cu privire la autoadministrarea locală, consiliul sătesc are dreptul de a decide. Nu ştiu, sau această lege e ţinută în secret, sau primarii, de rând cu deputaţii din satele noastre nu-şi dau silinţa, n-au nici un interes, să înveşnicească numele unor personalităţi care merită să rămână în memoria colectivă a comunităţii româneşti – prin denumirea de străzi, instalarea plăcilor comemorative, conferirea numelor lor instituţiilor de învăţământ, căminelor de cultură etc. La Mahala, bunăoară, în pledoaria pentru înveşnicirea numelui lui Grigore Nandriş s-a format un constructiv triunghi – primarul Elena Nandriş, directorul şcolii Mihai Gostiuc şi parohii bisericilor din teritoriu. Pe cât de drepte sunt cuvintele preoţilor la oficierea slujbei de sfinţire a plăcii comemorative că „toate faptele bune se fac cu vrerea lui Dumnezeu”, pe atât de adevărat este că nimic nu se obţine fără mare dorinţă şi insistenţă din partea oamenilor. Mai cu seamă când aceşti oameni reprezintă o minoritate etnică trebuie să depună eforturi înzecite, curaj şi voinţă însutită. Dumnezeu îi aude şi le ajută doar celor care strigă şi luptă pentru drepturile lor. Stând cu mâinile în sân şi aşteptând mana cerească, nu vom înainta nici cu un centimetru spre izbândă, oricât de buni şi plăcuţi am fi în faţa Domnului. Românii din Mahala, foarte evlavioşi prin firea lor, înţeleg bine acest lucru când îşi potrivesc faptele cu vrerea lui Dumnezeu şi nu lasă să fie călcaţi pe bătătură, nici în bătătura averii lor sufleteşti. Când s-au făcut încercări ca din Biserica din centrul satului să fie scoasă icoana lui Ştefan cel Mare, păstrată din vechime, sătenii s-au opus, în ei reîncarnându-se curajul tinerilor porniţi la 6-7 februarie 1941 spre Lunca să treacă Prutul. „Suntem buni şi loiali cetăţeni ai statului, respectăm legile, dar nu cedăm din ce-i al nostru. Am trecut prin atâtea greutăţi, n-am îngenuncheat în faţa nimănui, ne-am păstrat graiul, obiceiurile, credinţa noastră”, a spus primarul Elena Nandriş, invocând un vers de Taras Şevcenko. Sunt cuvinte pe care le-a repetat şi cu alte ocazii, îndemnând sătenii să ridice zid de apărare limbii, orânduielilor lăsate de străbuni şi să demonstreze că peste ei nu se trece cu buldozerul fărădelegilor. Ca să fiu mai concretă voi aminti doar că n-am întâlnit prin alte părţi profesori de istorie asemenea doamnei Ana Gostiuc – o prezenţă activă la toate manifestările de comemorare a victimelor regimului totalitar. Dumneaei a lucrat mult pentru a le face cunoscută elevilor istoria familiei Nandriş. În afara orelor de clasă le povesteşte copiilor despre tragediile trecutului, le organizează întâlniri cu supravieţuitorii lagărelor staliniste. Elevii ei cunosc trecutul satului şi înţeleg ce înseamnă adevăr istoric. Unii profesori, care se lenevesc să lucreze suplimentar, neremunerat, se dezvinovăţesc că, chipurile, nu li se permite, că superiorii din învăţământ le interzic să abordeze aceste teme. E cel mai simplu să dăm vina pe alţii, fără a mişca un deget ca să nu ni-l taie şefii. Profesorii de probitate, ca şi primarii, care se stimează şi sunt siguri de profesionalismul lor, nu se vor lăsa intimidaţi. Cel mai elocvent exemplu ne oferă „triumviratul” (primar-director de şcoală-preoţi) din Mahala.

Semne de înaltă cinstire

Cu două zile înainte de împlinirea a 46 de ani de la trecerea în eternitate, Grigore Nandriş, cinstit şi mai înainte în şcoala unde şi-a făcut studiile primare, a fost comemorat cu toate onorurile de elevi, profesori, rudele sale din Mahala şi România, intelectuali din Cernăuţi. Directorul Mihai Gostiuc şi elevii au deschis larg uşa casei lor pentru a primi înalta onoare şi a-şi împărtăşi sincera bucurie. După ceremonia dezvelirii şi sfinţirii plăcii comemorative de soborul de preoţi – părintele Gheorghe Moroz, protoiereul Dumitru Miţiţei, protopopul raionului Storojineţ Vasile Cuciurean – profesoara Ana Gostiuc a punctat cu lux de amănunte argumentele care au stat la baza deciziei ca şcoala să poarte numele eruditului consătean. Expunând etapele vieţii şi realizările lui de performanţă, profesoara a făcut un excurs în adâncul istoriei localităţii, care se mândreşte cu mai bine de o sută de personalităţi. E suficient să-i numim pe fraţii Ion şi Laurenţiu Tomoiagă, primul fiind un răstimp mitropolit al Cernăuţiului şi întregii Bucovine. Familia ţăranilor Măriuca şi Dumitru Nandriş a devenit cunoscută prin generaţia celor şapte copii ai lor: doi medici – Ion şi Tudor, doi ingineri – Vasile şi Gheorghe, un profesor universitar de talie europeană – Grigore. Aniţa şi Florea au avut un destin aparte, primul fiind cunoscut prin cuvintele rostite la despărţirea de neamurile decise să rămână sub ocupaţia sovietică: „Decât kolhoznic la ruşi, mai bine servitor în ţara mea”. Referindu-se la prestanţa de specialist în slavistică, dna Gostiuc a menţionat că Grigore Nandriş cunoştea 14 limbi, la cel de-al doilea congres internaţional al slaviştilor din Varşovia, în 1934, uimind asistenţa prin polivalenţa-i de poliglot. În perioada cât a condus Societatea pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina a fost construit Palatul Cultural al Românilor din Cernăuţi, despre care savantul spunea: „În acest Palat am zidit şi o parte din sufletul meu”. Dragostea mare faţă de locurile natale este exprimată şi în dorinţa sa ca cenuşa să-i fie aruncată deasupra Bucovinei, schimbându-şi testamentul, după construcţia criptei familiale la Rădăuţi, unde a fost adusă mai târziu urna cu cenuşa profesorului emerit de la cea mai strălucită universitate din Marea Britanie.

Doctorul Gheorghe Nandriş din Sibiu, cronicarul familiei, a venit cu un document unicat, extrem de rar – tabelul cu notele din clasa a doua şi a treia al elevului Grigore Nandriş, cu semnătura directorului din acei ani. Oaspetele le-a povestit elevilor de astăzi o istorioară despre cât de dragă i-a fost unchiului său şcoala din Mahala: „Doi fraţi mai mari umblau deja la şcoală şi el trebuia să stea singur acasă, fără prieteni de joacă. Într-o bună zi a fugit de-acasă, venind la fraţii săi şi aşezându-se lângă ei în bancă. I-a spus învăţătorului că vrea să fie şi el elev. Răspunsul că trebuie să mai crească nu l-a convins pe copil. Atunci învăţătorul i-a spus că n-are nici un loc liber pentru el. Auzind care-i pricina, Grigore a mers acasă, a găsit un scăunel şi l-a târât după el până la şcoală. A intrat cu scăunelul în clasă, s-a aşezat cuminte lângă banca fraţilor, spunându-i învăţătorului că şi-a adus locul de acasă. Aşa i s-a permis să asiste la lecţii”. Perseverenţa din copilărie s-a întărit pe parcursul vieţii, ajutându-l să-şi confirme titlul de profesor universitar într-o concurenţă extraordinară în Occident. Încântat de tinerele talente de astăzi ale vetrei străbune, dl Gheorghe le-a ilustrat prin exemplul de viaţă şi experienţele unchiului său, cum procedează de fiecare dată la întâlnirile cu elevii din Mahala, că se poate ajunge în vârful piramidei sociale: „Dacă munciţi, dacă perseveraţi, dacă vă alegeţi un obiectiv înalt şi-l urmaţi cu pasiune toată viaţa! Căpătaţi curaj, dragi tineri măhăleni, îndrăzniţi cum a îndrăznit Grigore Nandriş, şi veţi răzbi!”. Un argument în plus că şcoala merită să-i poarte numele, că a fost un om echilibrat, n-a făcut naţionalism de paradă, ci a considerat că avem ce învăţa unii de la alţii, serveşte cartea „Raporturile dintre Moldova şi Ucraina, reflectate în folclorul ucrainean”, editată în 1924 la Paris, în limba franceză.

Din cuvântarea doctorului Ion Nandriş, sosit de la Reşiţa, am selectat un îndemn sugestiv pentru tinerii măhăleni: „Cred că sunteţi norocoşi că din acest sat un pui de ţăran a reuşit să se ridice până la rangul de profesor universitar emerit. Aşteptăm ca şi alţii din acest sat să ţâşnească cât mai sus”. În acest context a evocat cazul când Grigore Nandriş a nimerit la spital cu o recidivă gravă la inimă. După tratament doctorul i-a spus: „Dacă ai fi ştiut prin ce-a trecut inima ta, n-ai mai fi azi în viaţă”, la care profesorul a răspuns: „Dacă ai şti din ce popor mă trag eu, nu te-ai mira că mai trăiesc”. Admiraţia faţă de gospodarii satului care păstrează cu sfinţenie icoana trecutului şi tinerii ce vor făuri viitorul, urmând faptele „minţilor luminate cunoscute în lume”, şi-a exprimat-o consulul Edmond Neagoe, reprezentantul misiunii diplomatice a României la Cernăuţi. Or, putem spune că prin realizările savantului Grigore Nandriş satul Mahala demult s-a integrat în circuitul valorilor europene.

Importanţa istorică a evenimentului a fost aprofundată de Octavian Voronca, directorul ŞM Mahala în anii 1984-2006, unul din primii care a semnalizat necesitatea restituirii prestigiului fraţilor Nandriş. El a amintit că în ianuarie 2015 se vor împlini 120 de ani de la naşterea celui care deja a devenit numele de referinţă al şcolii şi către această aniversare ar trebui inaugurată măcar o sală de muzeu. Scriitorul Vasile Tărâţeanu, care a militat pentru ca ŞM Mahala să poarte numele lui Grigore Nandriş, a vorbit despre oportunitatea deschiderii muzeului în casa memorială a acestei familii, anunţând şi despre proiectul Institutului cultural „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi în vedere reeditării cronicii familiei Nandriş în cinci volume, după ce va conveni cu autorul lor, Gheorghe Nandriş, asupra drepturilor de autor. Scopul este ca această extraordinară, epocală istorie a satului şi românilor de aici să ajungă în fiecare casă, să fie accesibilă tuturor măhălenilor. O remarcă mai puţin plăcută a făcut preotul Dumitru Miţiţei, obiectând că atât casa Nandrişilor, cât şi Biserica cu hramul Ştefan cel Mare şi Sfânt se află încă pe … strada Lenin. Tot atunci prof. Constantin Moroşanu din Darabani, judeţul Botoşani, s-a oferit să împărtăşească din experienţa sa în privinţa schimbării denumirii străzilor. Primarul locului ştie şi singură ce trebuie să facă ca toate cele patru sate din componenţa consiliului local „să nu fie supărate”. Principalul e să fie linişte şi pace în ţară, căci pâinea pe masă, bunăstarea şi pacea în casele lor măhălenii şi-o câştigă în sudoarea frunţii, dând, la bine şi la greu, mână cu mână întru întărirea şi apărarea sfântului lăcaş cu hramul Limba Română.

Maria TOACĂ