29 ianuarie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

VENIŢI, ROMÂNI, LA FÂNTÂNA ALBĂ DUPĂ CURAJ ŞI LIBERTATE!

2 aprilie 2014 р. | Categorie: Golgota neamului

„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor satura” (Ev. Matei 5:6).

Flămânzi şi însetaţi de libertate, românii din satele de pe Valea Siretului s-au unit, la 1 aprilie 1941, într-o coloană a infinitului cu gândul să-şi găsească un trai liniştit dincolo de hotarul trasat prin trupul şi sufletul lor de ocupanţii sovietici. S-au pornit cu ferma încredere de a-şi găsi apărarea în albia maternă a Ţării, dar şi-au găsit fericirea în ceruri şi veşnica pomenire pe pământ. Nu cunosc alt loc în Bucovina noastră de unde am putea lua mai multă tărie sufletească, mai mult dor de libertate, o mai curată dragoste de neam, o mai frumoasă mândrie românească. Zadarnic ne tânguim uneori că astăzi nu mai avem modele de urmat. Aici, în pădurea Varniţei, unde zac în anonimat osemintele românilor din Suceveni, Carapciu, Cupca, Pătrăuţi, Dimca, Bahrineşti şi din alte sate, ne este Ierusalimul unde ar trebui să venim după un dram de credinţă şi o adiere de libertate.

Dar când ne întoarcem pe la casele noastre de la acest loc, înălţat la cerul nemuririi, să nu uităm cine suntem şi ce datorii morale avem faţă de cei ce zac aici sub lespezile nepăsării. Am fost şi la acest 1 aprilie împreună – mulţi, puţini… Nu mai contează numărul, nici cuvintele, nici cântările de proslăvire a eroilor-martiri. Mult mai însorită decât în alţi ani a fost ziua acestui 1 aprilie, cu natura veselă şi semne de pace aduse de cucoarele revenite la cuiburile lor. Însă, păşind pe pajiştea verde, am simţit o săgetare, o apăsare sufletească necunoscută mai înainte. Lipsea ceva foarte important, de parcă intrasem într-o biserică fără altar şi fără iconostas. Nici priveliştea încântător de înduioşătoare a copiilor, îmbrăcaţi în haine naţionale, care fluturau tricolorul la monumentul martirilor nu mi-a atenuat această stranie senzaţie de pustiu şi gol sufletesc. Izbitor m-a uimit lipsa falnicii brazi ce străjuiau aleea martirilor, redând locului măreţia unui templu antic. Numai resturi de cioate şi trunchiuri amintesc de sacralitatea atmosferei de odinioară, dezgolind în jur o tristeţe dezolantă. Pentru prima dată, în ultimii două decenii de când vin la 1 aprilie la acest loc, n-am simţit fiorii sacri ce te copleşesc la intrarea într-un locaş de închinare. Am rămas cu regretabilul sentiment că, prin tăierea aleii de falnici brazi, s-a săvârşit un sacrilegiu, un mare păcat faţă de martorii martirajului românilor şi străjerii somnului lor veşnic. Mi se pare că mult mai adânc este somnul celor vii, care au permis să fie tulburată liniştea morţilor. Am auzit motivaţia că arborii erau deja „bătrâni”, că începeau să putrezească pe dinăuntru şi de aceea au fost tăiaţi. Poate fi şi aceasta o scuză, dar deocamdată nu se observă vreun semn că vor apărea alţii în locul lor. Şi încă o mare nedreptate: nu o dată am semnalat că s-a comis o mare nedreptate scriindu-se pe monument „…bucovinenilor – victime ale evenimentelor tragice de la 1 aprilie 1941”, fără a concretiza că e vorba de masacrul românilor. Tot ce se vorbeşte de fiecare dată la mitingurile de doliu şi slujbele de pomenire oficiate cu răscolitoare evlavie de preoţi se uită chiar a doua zi. Peste zece, douăzeci de ani, e posibil ca nimeni să nu-şi amintească ce a spus cutare sau cutare lider, ce au cuvântat cuvioasele feţe bisericeşti, însă cuvintele de pe monument vor rămâne. Şi tinerii care vor trece pe acolo vor citi că aici au avut loc „evenimente tragice”, că victimele au fost bucovineni… E chiar atât de imposibil să se recunoască, să se răzbune adevărul prin adăugarea unui singur cuvânt „români”, oare ne mai temem şi astăzi să luptăm măcar pentru memoria martirilor noştri?!

Ar trebui să facem acest lucru cât mai avem de la cine împrumuta tărie şi curaj, mai vedem durerea vie a oamenilor care şi-au pierdut aici părinţi, fraţi, surori, fiind şi ei la un pas de moarte... Printre lumea adunată l-am observat de departe pe Petru Huţanu. Nu s-a schimbat, arată exact ca acum doi ani, când pentru prima dată, după şapte decenii, a venit la locul unde avea să-şi găsească moartea. Cunoaşte nu doar din auzite tragedia românilor de la Fântâna Albă, căci a fost alături de ei în ziua de 1 aprilie 1941. Mai bine zis, a fost cu câţiva paşi mai în urmă de moarte, în acea zi viaţa datorând-o unei întâmplătoare întârzieri în casa rudelor din Suceveni, iar mai departe, în anii ce au urmat – despărţirii definitive de satul său natal Cupca. Decizia nevoită de a porni pe drumuri fără întoarcere spre locurile natale i-a fost impusă de virajele istoriei, atât de neaşteptate, de nefavorabile, românilor din nordul Bucovinei. A făcut carieră militară în România, îşi trăieşte senin senectutea la Bistriţa-Năsăud, aşternându-şi memoriile într-un simplu caiet şcolăresc. „Am două lucruri bune – capul şi picioarele, care mă ajută la vârsta mea de 91 de ani să nu stau în casă”, mi-a mărturisit venerabilul domn. Depăşind sindromul groazei trăite în frageda-i tinereţe, când a reuşit să se întoarcă teafăr din pădurea Varniţei până în satul natal Cupca, el simte chemarea acestui loc, aude din străfundul pământului gemetele consătenilor săi, căzuţi aici: „Undeva nu departe, prin desişul de brădet, a căzut Simion Bicer, el mergea înainte cu crucea în mână. Credea că soldaţii nu vor trage în el, că nu vor îndrăzni să lovească în cruce. Neamurile s-au temut să vină să-l caute printre morţi”. O istorie asemănătoare poartă în inimă şi Avram Belici, născut în Vicovul de Jos, şi stabilit la Cupca prin căsătoria cu Domnica Şorodoc. Cadavrul schilodit, pe jumătate mâncat de lupi al cumnatei sale, Marta Şorodoc, a fost aruncat într-o groapă comună, din care se vedea părul ei lung. De frică să nu fie deportate, rudele n-au venit s-o recunoască printre cei morţi, dar părul ei revărsat de sub ţărână le-a rămas pentru totdeauna ca un reproş pe conştiinţă.

M-am apropiat de un bărbat ce ţinea sus un Tricolor, interesându-mă pe cine reprezintă, cine l-a îndemnat să vină aici cu steagul. „Mă reprezint pe mine, Vasile Cozaciuc din Carapciu, şi am venit cu Tricolorul pentru că sunt român şi pentru că vreau să le arăt românilor că nu trebuie să ne fie frică, că noi, asemenea ungurilor din Transcarpatia, trebuie să ne mândrim cu limba şi simbolurile noastre naţionale”, mi-a răspus bărbatul înconjurat şi de alţi consăteni. Or, cei din Carapciu îşi transmit din generaţie în generaţie durerile din primăvara lui 1941, când şi la ei s-a format o coloană pornită spre frontieră. Printre ei se afla şi Ion Semeniuc unicul care a scăpat cu zile. Din urma sa se ţinea fiul său Ilie, dar avea numai 13 ani atunci şi n-a fost luat de cei mari. Grupul de oameni a fost înconjurat din toate părţile de soldaţi înarmaţi. Cei care au încercat să facă un pas au fost împuşcaţi pe loc. Ceilalţi au fost luaţi la interogatoriu la Hliboca, supuşi torturilor. Mărturiile românilor ajungeau la anchetator printr-un traducător, care numai de partea lor nu era. „Tata cunoştea puţin ucraineana şi a spus că a fost reţinut întâmplător când mergea la magazin după pâine. Lui i-au dat drumul acasă, dar dintre cei cu traducător n-a scăpat nici unul”, mi-a dezvăluit Ilie Semeniuc, recitându-mi strofe din folclorul auzit în copilăria sa de la oameni necăjiţi: „S-a distrus şi avuţia/ Şi-a rămas numai ruşinea,/ Din aşa ţară bogată/ A rămas gură căscată”. În timpul vieţii părintelui său nici nu-şi putea imagina că vor veni timpuri când morţii căzuţi pe acest pământ vor fi pomeniţi cu onoruri, că urmaşii lor se vor aduna cu Tricolorul la locul lor de pierzanie. De la un alt bărbat din Carapciu, din neamul Tovarniţchi, care de multe ori a parcurs drumul Golgotei rudelor sale, am auzit: „Vrem ca copiii şi nepoţii noştri să ştie despre tragediile neamului. Dar unde sunt ei astăzi? Împrăştiaţi prin lume, la munci prin Italia, Franţa, Spania… La noi acasă n-au ce face. Regionalii cât s-au aflat la putere au mărit vârsta de pensionare, când nici cei tineri n-au de lucru. Aveam o fabrică de spirt la Carapciu, care întreţinea tot satul şi chiar raionul. Totul s-a furat din ce mai rămase pe acolo”.

Şi-ar mai fi răcorit sufletul, dar şi-a dat seama că nu-i momentul potrivit pentru tânguieli pământeşti, când soborul de preoţi din localităţile româneşti ale Hlibocii, condus de protopopul Ioan Gorda, rostea rugăciuni pentru odihna martirilor, şi coriştii Bisericii Sf. Nicolae din Voloca, susţinuţi de corul „Dragoş Vodă”, intonau imnuri de înălţare întru slăvirea lor. Şi vocile laice au vibrat evocator. Proaspătul preşedinte al Consiliului raional Hliboca, Grigori Vanzureak, făcând o paralelă între tragedia de la 1 aprilie 1941 şi evenimentele tragice de pe Maidanul de la Kyiv, a sensibilizat că dacă nu izbuteau forţele democratice, acum, după 73 de ani, avea să se declanşeze teroarea ce a urmat după masacrul de la Fântâna Albă.

E mai uşor să ne purtăm crucea suferinţelor din trecut şi să rezistăm incertitudinii de astăzi când simţim sprijinul moral al Ţării spre care se porneau românii plătind tribut de sânge în primii ani de ocupaţie sovietică. Mesajul Consulului General al României la Cernăuţi, dna Eleonora Moldovan, a răsunat ca o dovadă elocventă că nu suntem singuri pe câmpul consfinţit cu sânge românesc, statul român sprijinindu-ne prin diverse metode. În 2011, la împlinirea a 70 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, Parlamentul României a adoptat Legea care instituie 1 aprilie ca Zi naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, foametei, diverselor represiuni organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie. La Timişoara o stradă a fost numită în cinstea Martirilor de la Fântâna Albă. Nuanţând că, în actualul context foarte complicat, momentul tragic de la 1 aprilie 1941 prezintă o lecţie de istorie şi de cugetare, dna Consul General a mulţumit autorităţilor şi românilor care ţin aprinsă flacăra memoriei.

Din partea celor două societăţi româneşti „Golgota”, şi-au adus piosul omagiu preşedinţii lor – Octavian Bivolaru şi Ilie Popescu. La locul unde vine în fiecare an să-şi deplângă suferinţele copilăriei, Ilie Popescu, fiul „duşmanului poporului”, l-a evocat pe tatăl său, condamnat la moarte pentru „păcatul” de a se fi aflat printre „rebelii” porniţi cu icoane şi steaguri albe spre o lume mai bună. Pomenind martirii de la Fântâna Albă, să nu uităm că ei ne-au răscumpărat prin sânge tot ce avem sfânt sub soare, şi jertfa lor ne obligă să ţinem sus fruntea, români!

Maria TOACĂ

Pentru mai multe fotografii click aici