UN MARE IUBITOR DE DUMNEZEU ŞI DE NEAMUL SĂU

29 iulie 2024 р. | Categorie: Cultură

Oricât m-aş strădui şi mi-aş dori, nu pot să cuprind în conţinutul unui articol de ziar întreaga-i viaţă tumultuoasă şi activitatea-i cu râvnă întru slujirea Bisericii lui Hristos şi Idealului Naţional a ilustrului meu consătean Nicolae Pentelescu (Penteleiciuc – la naştere), originar din pitoreasca vatră de vrednici români – comuna Voloca pe Derelui. Înzestrat cu alese virtuţi creştineşti, a fost un mentor, un model de urmat şi duhovnic cu har de la Dumnezeu, bărbat puternic în cuvânt şi în faptă, activitatea pastoral-misionară a părintelui împletindu-se armonios cu pasiunea imensă pentru muzică, cu îndeletnicirile-i cărturăreşti.

Cu rădăcini din seminția dacă, provenea dintr-o familie simplă de ţărani şi era de o nobleţe duhovnicească inegalabilă. Dovedea condescendenţă în raport cu toată lumea, se purta simplu şi prietenos. Avea în viaţă principii umane,  pe care le respecta  cu stricteţe. Într-un cuvânt, era un om plin de demnitate.

A văzut lumina zilei la 14 octombrie 1906, în comuna Voloca pe Derelui, judeţul Cernăuţi, într-o familie numeroasă cu 6  copii, el fiind penultimul şi singurul care a făcut carte. Părinţii, Dumitru şi Vasilca Penteleiciuc, şi-au educat odraslele în spiritul înaltelor idealuri creştine  – iubirii faţă de credinţă, grai, tradiţii. Soarta însă i-a fost necruţătoare – la vârsta de doar 7 anişori primeşte o lovitură cutremurătoare ce avea să-i marcheze viaţa  şi să-l călească din fragedă copilărie – rămâne orfan de mamă, care decedase în consecinţa unei pneumonii. După terminarea cu menţiune a şcolii primare din localitate, urmează studiile secundare la Liceului „Aron Pumnul” din Cernăuţi, dedicându-se cu trup şi suflet învăţăturii, credinţei, fiind prezent în fiecare duminică la Biserică la slujbele religioase.

Deşi n-a prea cunoscut alinările copilării şi dizmierdările tinereţii, după absolvirea Liceului destinul îi pregătea o nouă lovitură – moartea tatălui, boala ce o răpise pe maică-sa, îl străpunse şi pe tatăl său. Din cauza situaţiei precare în care se afla familia, rămasă fără sprijinul tatei, era pe cale de a abandona studiile, însă laudă fraţilor mai mari, care l-au ajutat cu bani economisiţi nu cu puţine jertfe, Nicolae devine student la Facultatea de Teologie a Universităţii Cernăuţene, în această pepinieră culegând bobul învăţăturii, desăvârşindu-şi cunoştinţele în teologie, filozofie, retorică, istorie, muzică etc., pătrunzând cu cugetul şi inima în misterul şi tainele notelor muzicale ce aveau să-l  ducă mai târziu la crearea unor corale bisericeşti, muzica devenind însăşi viaţa lui.

Susţine, în 1932, la vârsta de 26 de ani, examenul de licenţă, fiind apreciat de profesori cu calificativul „foarte bine”. Dumnezeu îi va aduce-o în cale pe jumătatea fiinţei sale, tânăra Olga din Solca, cu 6 ani mai mică, care-l va  însoţi pe drumul spinos al vieţii. Tot în acel an 1932 e  hirotonit preot. Astfel, după absolvirea Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, a fost repartizat la parohia din Crasna, Storojineţ, unde a slujit cu evlavie şi unde au venit pe lume cei doi fii ai săi – Marcel şi Ovidiu. Din 1934 e preot în comuna Arbore, judeţul Rădăuţi, unde se naşte unica fiică Despina, care, peste ani grei şi tulburi, încărcaţi de tristeţi şi durere, avea să-şi asume grija părinţiilor bolnavi, ajunşi în iarna vieţii, iar peste 4 ani, în 1937, e transferat preot paroh la Iacobeni, aflat în vecinătate cu Vatra Dornei, un mare centru minier, baştina renumitului artist plastic bucovinean Epaminonda Bucevschi, pictor diecezan la Catedrala Mitropolitană, dar, mai ales, la Palatul Mitropolitan din Cernăuţi.

Ca om de cultură, părintele Nicolae Pentelescu a fost cel care a înfiinţat Casa Naţională din Iacobeni, denumind-o „Miron Costin”. A ajuns un demn slujitor al credinţei şi apărător al fiinţei naţionale. Aici viaţa avea să-l pună la o nouă încercare, doar necazurile dau buzna, ca întotdeauna, cu tăvălugul, căci o boală incurabilă –  meningita – l-a răpus pe  primul său „boţ de aur”, cum îl alinta pe fiul mai mare, Marcel, când acesta apăru pe lume, săpând în inimile soţilor o rană sângerândă ce nu se va mai cicatriza niciodată. I-au avut, însă,  alinare şi speranţă pe ceilalţi doi copii, care au urmat şcoli înalte şi s-au realizat în viaţă, încununând cu succes aspiraţiile părinţilor.

Când au început grozăviile perfide ale celui de-al Doilea Război Mondial şi instaurarea în Europa de Est a stăpânirii comuniste, părintele Nicolae făcea misiuni umanitare aproape la toate  spitalele create în localităţile mari. A fost mobilizat ca preot militar într-un spital din Vatra Dornei, ca păstor de suflete, mângâindu-i şi spovedindu-i, împărtăşindu-i şi îmbărbătându-i pe răniţi. A fost cel care a înfiinţat primul cor bisericesc la Iacobeni, cu care a câştigat foarte multe concursuri, fie la Cernăuţi, fie la Rădăuţi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost cel care a organizat concerte în spitale cu acest cor, cântând şi alinându-le durerile răniţilor, oblojindu-le  rănile prin cântec.

UN MODEL DE TRĂIRE DUHOVNICEASCĂ ŞI SPIRITUALĂ

În 1943-1945, în anii anevoioşi de război, se refugiază cu familia în Banat, lângă Timişoara, slujind la parohia Denta. Suferă din nou, când în nordul Bucovinei a năvălit ciuma bolşevică şi scumpa sa baştină, comuna Voloca, a fost răpită şi „eliberată” împreună cu întreg ţinutul bucovinean şi Ţinutul Herţei de către iscoadele sovietice şi alipite la RSS Ucraineană, fiind despărţit de fraţi printr-un gard de sârmă ghimpată. Revine din nou la Iacobeni după terminarea războiului, însă, în consecinţa stării precare a sănătăţii preotesei Olga, care, din cauza climei umede şi reci, contactase o boală reumatică, medicii le recomandă să-şi găsească un alt loc de trai, o altă oază de linişte şi dumnezeire, astfel, din 1947 slujeşte la bisericile „Sfântul Ierarh Nicolae” şi „Naşterea Maicii Domnului” din Câmpulung-Moldovenesc, ca apoi, în 1957,  să ajungă la locul predestinaţiei sale, la Suceava –  Cetatea de Scaun a lui Ştefan cel Mare, unde se va împlini cu adevărat, fiind numit, pentru un scurt timp, preot slujitor la Biserica „Sfântul Nicolae”, ca apoi să devină parohul Bisericii „Sfântul Dumitru”, ctitorită de Petru Rareş.

Aici, la Suceava, în rând cu marele realizări, nori grei se abat din nou asupra familiei sale – îl pierde pentru totdeauna, într-un tragic accident rutier, pe fiul Ovidiu. În pofida vicisitudinilor sorţii, şi-a continuat munca, păstorind cu credinţă şi dăruire 30 de ani la Biserica „Sfântul Dumitru”, sfânt lăcaş de închinare, unde mai târziu avea să slujească, venind tot din Voloca, regretatul preot mitrofor Mihail Sternioală, dedicându-şi viaţa slujirii Domnului şi oamenilor. „A fost o candelă care a ars tot timpul pentru  luminarea oamenilor care căutau liniştea adevărului  în întunericul vremurilor”,  atingând apogeul rodnicei sale activităţi pastoral-misionare şi administrative, a desfăşurat o bogată şi vastă activitate culturală şi muzicală, Pentru activitatea-i prodigioasă, în septembrie 1969 i s-a conferit prin hirotesie distincţia de Iconom Stavrofor. S-a pensionat în consecinţa bolii, slujind ultimul Hram al Bisericii „Sfântul Dumitru”, la 26 octombrie 1987.

Cu regrete şi tristeţe profundă în suflet a părăsit preotul Nicolae Pentelescu scumpa şi frumoasa Bucovină, Ţara de Sus a Moldovei, mioriticele plaiuri de dor, or, râvna pe care a avut-o pentru muzică are rădăcini adânci în acest pământ sfinţit prin sângele vitejilor arcaşi ai lui Ştefan cel Mare. Faptul că a scris cu atâta dăruire despre satul natal, unde pentru prima dată a văzut lumina zilei,  şi-a petrecut copilăria, tinereţea, dovedeşte că Nicolae Pentelescu a fost şi un fidel fiu al baştinei sale scumpe, pe care a purtat-o în suflet ca pe o sfântă icoană, mânat mereu de mâna destinului pe cărări şi plaiuri îndepărtate, rătăcind ca  o frunză ruptă de pe ram în bătaia vântului. Ultimii ani din viaţă i-a petrecut, împreună cu soţia sa Olga, la Târgu-Mureş, unde locuieşte şi în prezent fiica Despina Codreanu. Se strămută la Domnul în Ceata Drepților în miez de vară, la 28 iulie 1994, fiind dat ţărânei în cripta familiei, lăsând în urmă un minunat model de trăire duhovnicească şi spirituală.

 

Dacă e să luăm anul 1987 ca referinţă pentru retragerea din viaţa-i pastorală şi din fructuoasa-i activitate, se poate afirma că a supravieţuit carierei prin ce are mai important – valenţele-i creatoare ce îi perpetuă numele în posteritatea valorilor durabile.

De altfel, la Biblioteca  Bucovinei „I.  G. Sbiera” din Suceava,  în „Fondul  Bucovina – Fondul Preot Nicolae Pentelescu”,  se află donate unele cărţi, semnate de părintele cărturar şi rămase în manuscris, 32 caiete  cu însemnări, etc. ce mărturisesc că, prin întreaga sa activitate pastorală, publicistică şi cărturărească,  părintele Nicolae Pentelescu a fost cu adevărat păstorul care-și pune sufletul pentru credincioșii săi. Viața lui a fost o permanentă jertfă de muncă și de râvnă întru slujirea Bisericii lui Hristos și luminarea credincioșilor.
NEOBOSIT CĂRTURAR ŞI CERCETĂTOR AL TRECUTULUI

Cunoscut în cercurile intelectuale ale României ca un neobosit cercetător al trecutului muzical al Bucovinei, pasionat  organizator de coruri laice şi bisericeşti, autor de studii monografice, publicist, Nicolae Pentelescu a înfiinţat şi instruit coruri  bisericeşti şi populare nu doar la Suceava, ci şi la parohiile unde  a păstorit, a efectuat cercetări privind istoria unor biserici şi viaţa culturală din Bucovina, însufleţit de dragostea şi pasiunea sa pentru muzică, a lăsat studii monografice despre diverse coruri bisericeşti, despre un şir de preoţi cărturari, despre biserici din Ţara Fagilor, în manuscris rămânându-i „Cartea de aur”, „Meditaţii asupra morţii”, „Creaţia lui Ciprian Porumbescu în repertoriul corurilor ţărăneşti din Bucovina”,  „Feţe bisericeşti din Bucovina”, Monografia Volocii, „Un veac de muzică corală în Ţara de Sus”. De altfel, ultima, vede lumina tiparului, în 2013, la editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, tot graţie osârdiei  Pr. Prof. Justinian - Remus A. Cojocar, preşedintele  Asociaţiei Culturale „Sfântul Mitropolit Dosoftei“ din Suceava şi e o carte unică, o lucrare laborioasă şi impresionabilă, bogat ilustrată documentar ce conţine 15 volume (albume) „ în care respiră muzica cu ai săi interpreţi” –o monumentală istorie a corurilor bisericeşti şi laice, patriotice şi folclorice din Ţara de Sus a Moldovei (1860-1970).

Alt volum rămas în manuscris – „Monografia  satului  Voloca” –  asupra căruia osteneşte acelaşi harnic cărturar Pr. Prof. Justinian-Remus A. Cojocar, este în lucru, autorul cercetând documente la Arhiva de Stat Cernăuţi pentru a îmbogăţi conţinutul cărţii cu noi date despre comuna Voloca.

Deşi  vremurile sunt anevoioase, la Voloca, comună bogată cu vechi tradiţii, sunt nu puţini oameni de afacere care, împreună cu primăria, cu rudele ilustrului cărturar, ar putea pune umărul la editarea Monografiei Volocii, ca inestimabila comoară, adunată de consăteanul Nicolae Pentelescu de-a lungul zecilor de ani de muncă asiduă, să rămână pentru posteritate, pentru urmaşi.

Felicia NICHITA-TOMA

„Zorile Bucovinei”