Cum am putea să te uităm, REGINA INIMILOR NOASTRE? Inima Reginei Maria, Regina tuturor Românilor, a ars de iubire pentru Țara care i-a devenit Patrie... În testamentul lăsat de ea a scris:- “De-acum înainte nu vă voi putea trimite niciun semn. Dar mai presus de toate amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și te binecuvantez cu ultima mea suflare”.

18 iulie 2024 р. | Categorie: Actualități

Cum am putea să te uităm, REGINA INIMILOR NOASTRE? Inima Reginei Maria, Regina tuturor Românilor,  a ars de iubire pentru Țara care i-a devenit Patrie... În testamentul lăsat de ea a scris:- “De-acum înainte nu vă voi putea trimite niciun semn. Dar mai presus de toate amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și te binecuvantez cu ultima mea suflare”.

Cum am putea să te uităm, REGINA INIMILOR NOASTRE?

Înfășurată în drapelul României,  a fost depusă în bisericuța de la Balcic ”micul paradis al României Mari” (86 de ani de la moartea Reginei Maria, cea mai iubită suverană a României)

La 18 iulie 1938, după o lungă suferință, la Castelul Pelișor din Sinaia, trece la cele veșnice Regina Maria a României. Născută la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park-Kent, în Regatul Unit, Marie Alexandra Vicoria de Saxa-Coburg Gotha avea să devină soția Regelui Ferdinand și cea mai iubită regină din istoria României.

Lăsată prin testament unei bisericuţe  de pe malul mării, în apropierea castelului de la Balcic, inima superbei suverane a României a străbătut comunismul într-o cutie de pantofi… 

Principesa Maria de Edinburgh avea 17 ani când s-a logodit cu Ferdinand, principele de coroană al României. O căsătorie forţată de mama sa, marea du¬cesă rusă Maria Alexandrovna, peste capul Reginei Victoria a Angliei, care avea alte planuri, mai măreţe, cu nepoţica ei "Missy”. Dar Maria îi este făgăduită lui Ferdinand, şi nici măcar Victoria nu se mai poate opu¬ne. De-abia dacă trecuseră câţiva ani de când micuţa principesă, aflată în vacanţă, îi scria celebrei sale bu¬nici de la reşedinţa de vară a acesteia, din Osborne: "Suntem atât de fericiţi să fim din nou aici! Fa¬cem plimbări lungi şi mergem pe mare, cule¬gem scoici, care sunt atât de minunate! Eu şi surorile mele trimitem dragii noastre bunici şi mătuşii Beatrice, dragostea noastră, cu multe sărutări. Nepoata dum¬neavoastră iubitoare, Missy”. 

Părăsind vârsta fericită și lipsită de griji a copilăriei, Maria intră, brusc, în "lumea realităţilor”. Pă-răseşte mediul distins şi relaxat al regalităţii bri¬ta¬nice şi, după căsătoria cu Ferdinand de Sigma-ringen şi luna de miere din Bavaria, ajunge în¬tr-o ţară din capătul Europei, într-o lume străină ei şi într-o familie străină ei. Numai jurnalul său intim, ţinut la zi, cu rigoare victoriană, ştie câte lacrimi a vărsat tânăra Princi¬pesă în primii săi ani în România! Regele Carol I, omul unei mari mi¬siuni (îi era lui însuşi greu în noua sa ţară!) era excesiv de rigid cu toţi cei din jur; Regina Elisa¬beta o trata, şi ea, cu răceală pe Maria, consi¬de¬rând-o prea nesupusă faţă de rigorile curţii, în vreme ce Fer-dinand, pre¬o¬cupat de curiozităţile sale ştiinţifice, era mult prea absent. În general, atmo¬sfera din jurul tinerei dinastii domni¬toare din România era de un confor¬mism teuton exasperant. Tristă, arsă de dorul părinţilor şi al surorilor ei, principesa Maria bân¬tuia singură într-un palat pe care îl ura, cu încă¬peri grele, nem¬ţeşti, opu¬len¬te, pline de ornamente apăsătoare, pom¬poa¬se, fără vreun ungher în care să te poţi regăsi.

Departe de cei dragi, lipsită de prieteni, nimerită într-un Bu¬cureşti al bârfei şi al cinis¬melor de salon, criticată mereu pentru "extravaganţele” sale, altfel atât de obişnuite la Lon¬dra, tânăra principesă se încă¬pă¬ţâ¬nează, totuşi, să rămână fi¬delă propriului său stil. Se în¬căpăţânează să răzbească şi să-şi găsească locul în acest capăt de Europă, spre care până şi bunica sa cea atotputernică se uita cu neîncredere şi cu tea¬mă. În noua sa reşedinţă de la Cotroceni, Maria trece peste toa¬te convenţiile şi îşi ia drep¬tu¬rile unei viitoare re¬gine. Aduce spiritul epocii victoriene în inima Bucu¬reştiu¬lui: cruci celtice, stucaturi bogate şi, peste tot, frize pic¬tate cu "Madonna Lily”, crinul Maicii Dom¬nului, floa¬rea preferată a copilăriei sale, de care îi era atât de dor, în fiecare zi a noii sale vieţi de Principesă de Ro¬mânia.

Revoltelor sale artistice din tinereţe, Maria le dă, cu timpul, substanţa temperamentului său pasional, pe care aveau să-l elogieze toţi cei care au cunoscut-o în timpul Primului Război Mondial şi în lunile care au premers Marii Uniri de la 1918. Devenită Regină, în 1914, după moartea lui Carol I, Maria e adevăratul bărbat al familiei regale, după cum o descriu martori ai timpului. 

Regina agaţă pe umeraş celebrele sale ro¬chii, care au impus-o în elita eleganţei europene, îşi pune uniforma de infirmieră şi, braţ la braţ cu bran¬car¬dierii voluntari, se duce la gară, în fiecare dimi-neaţă, pentru a-i primi pe răniţii veniţi de pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial.  ”Este extraordinar de mișcător felul în care răniții din spitale răspund întrebărilor mele. În fiece spital, ori de câte ori i-am vizitat, când i-am întrebat: suferi?, ai suferit? răspunsul lor este: Ce importanță are suferința mea dacă știu că veți fi regina tuturor românilor? Pentru ei, acest război este sfânt și-și vor da cu bucurie ultima picătură de sânge pentru a-l realiza (…) Pe străzi când mă opresc, femeile se strâng în jurul meu, mă binecuvântează și repetă același lucru: să fii regina tuturor românilor”, scria suverana.

Această atitudine și aceste merite incredibile au fost remarcate de numeroși contemporani,  iată ce afirmă C. Argetoianu: ”Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toateposturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate, pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”.

Înfruntă oboseala şi tifosul, stă chiar şi 20 de ore pe zi printre răniţi, ofe¬rindu-le, adesea, ultima îngrijire, sfidează moartea cu un curaj nebun. De fapt, e mai mult decât curaj. "Când este vorba de Regină, nu ne referim la cu¬raj. Curajul presupune teamă şi energia de a învin¬ge. Sen¬ti¬ment necunoscut pentru o suverană, a cărei îndrăz¬neală aduce a invulnerabilitate”, o laudă aliaţii Ro-mâniei. 

După război, Maria, numită de popor ”Mama Răniților” și ”Regina-Soldat”,  devine un diplomat fără egal și un ambasador al țării cum n-a mai fost  altul. S-a  apucat să-și exercite fascinația prin care a cucerit atâtea suflete, de data asta, asupra opiniei publice, a ziariștilor și a liderilor Europei și chiar ai Americii. A susținut în chip strălucit interesele românești la Conferința de pace de la Paris.

Întâlnirea cu ea producea o impresie  de neuitat. După cum  consemnează una dintre ziariste,  "Ceea ce te izbeşte mai întâi, când întâmpini pentru prima dată pe Regina Maria, e frumuseţea ei. Înfăţişarea sa, căreia i se potriveşte atât de bine termenul de înfăţişare de regină, statura ei înaltă, albeaţa de lapte a tenului ei, ovalul chipului ei, cu trăsături de-o puritate clasică, nasul mic, aquilin, buzele bine desenate şi zâmbetul atât de sincer, atât de blând, ochii de-un albastru intens, deasupra cărora sunt trase sprâncene minunate, fruntea descoperită, părul de un blond de aur, astăzi de-abia încărunțit, dar mai ales, expresia privirii, în care străluceşte inteligenţa, bunătatea, încordarea şi adesea bucuria, alcătuiesc un tot de-o atracţie irezistibilă. Dar pe lângă acestea, poate şi în oarecare măsură din cauza aceasta, ca şi când, instinctiv, ea ar trebui să ceară iertare de această superioritate fără voie, cât farmec, câtă graţie în felul de-ai primi pe oameni, cat interes ştie să arate tuturor. Aci se vădeşte caracterul, intervin calităţile sufletului. Nenumărate sunt gesturile, de milă sau de dragoste, la care am asistat; dar gesturi atât de spontane, atât de discret făcute, încât trec aproape neobservate şi, totuşi, câtă mărinimie, ce ghicire a sensibilităţii aproapelui, nu trădează". 

Rodul acestor calități diplomatice excepționale a fost cel dorit și  așteptat de români - la 4 iunie 1920, grației ei,  se semnează, la Versailles, Tratatul de la Trianon, prin care se recunoaște împlinirea visului  de veacuri al românilor – unirea Transilvaniei și a Banatului cu România, document prin care sunt atestate pentru prima dată, în mod oficial, granițele României Mari. Încoronarea triumfală de la Alba Iulia avea să aureoleze această realizare și să răsplătească pe drept strădaniile și meritele acelei care devenise româncă prin liberă opțiune – Regina Maria a României, Regina Tuturor românilor.

A venit în România foarte tânără, dar a iubit-o cu adevărat, a făcut-o țara sa. A iubit poporul și l-a susținut. ”Iubirea mea pentru această țară pe care am făcut-o a mea prin lacrimi și suspine a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanțuri de oțel, legată prin inimă, prin creier și prin sânge. Simt că fiecare dintre cei șase copii ce i-am dat e unul dintre inelele acestui lanț pe care numai moartea și dezastrul îl pot sfărâma.” Iar despre această legătură a sa din care resimțea că face parte și existența copiilor săi, ea exclama, la un moment dat, patetic și convingător, atunci când unii presupuneau că  familia regală ar putea părăsi țara, mai ales din dificultatea majoră de-a adera la altă ”tabără” beligerantă decât aceea a originii regelui: „Cum să părăsesc acest popor care începuse să se încreadă în mine, să privească spre mine ca la nădejdea cea viitoare; să părăsesc munca mea, viitorul meu, dreptul meu de a mă odihni pe veci în pământul românesc? Nu, nu, așa ceva nu se va putea întâmpla niciodată. Chiar dacă alții s-ar hotărî să plece, eu m-aș fi înfipt cu copiii mei în pământul acesta și, ca să ne desprindă de el, ar fi trebuit să smulgă și inima din noi.”

Toate faptele ei probează că aceste cuvinte aparent patetice și declamative, sunt sfâșietor de sincere iar gestul final de a-și încredința, la propriu, inima acestei țări rimează pe deplin cu aceste afirmații. Sau, iată altă mărturisire din același izvor: ”Am venit în țară foarte tânără și am devenit una cu voi. Am dorit de la început viziunea României Mari, am purtat-o la inima mea și am luptat pentru împlinirea ei”. Sau aceasta: ”Slavă Domnului! Sper că am făcut mult bine ţării mele!”.

Maria nu ştie să piardă. Credinţa sa nestră¬mu¬tată în cauza României, atunci când nimeni nu mai crede, face din ea câştigătoarea morală a războiului. Unirea şi încoronarea de la Alba Iulia o transformă într-un mit naţional. Nărăvaşa Missy, anglo-saxonă, micuţa prinţesă din grădinile împărătesei Victoria de¬ve¬nită regină a României Mari, îşi găseşte, în fine, locul ei în inimile românilor. Dar tot nu-şi găseşte, încă, un loc pentru inima ei. Căci în spatele femeii puternice aflate alături de "Nando”, cum îl alintă ea pe Regele Ferdinand, rămâne adolescenta în costum de amiral din pozele în care apare alături de tatăl ei, rămâne puştoaica îndrăgostită de marea nesfârşită ce îmbrăţişa insulele britanice, adolescenta dornică de libertate ce hoinărea ore în şir prin labirintul grădi¬nilor terasate de la Osborne, tânăra căreia parfumul primelor îndrăgosteli îi amintea mereu şi mereu de crinii Maicii Domnului, "din petalele cărora izvorăşte lumina”.

Această atât de talentată suverană, singura regină a României Unite, aceea care, așa cum avea să afirme patriarhul Miron Cristea la căpătâiul său, ”și-a trăit viața din plin”, a fost și o iubitoare de arte frumoase, pictură, muzică, arhitectură, dar și o creatoare de text literar, devenind autoare a 30 de cărți de genuri diferite, literatură pentru copii, poezie, proză, memorii, eseuri s.a.

Dar România Mare mai avea să-i aducă Mariei un dar: întâlnirea cu Balcicul. Regina vizitase Cadrila¬terul, de-abia alipit României, încă din 1914. Atunci, purtată de entuziasmul principelui Nicolae, fiul său, care gonea cu maşina prin imensul ocean prăfuit al Do¬brogei, Maria ajunge şi la Balcic, pe malul mării. Impresionată, notează în amănunt emoţia momen¬tului, nu îi scapă nici un detaliu din exotismul locului, îi place marea turcoaz, îi plac fântânile turceşti, îi plac oamenii atât de speciali ai locului. Dar trec zece ani până când, reîntoarsă la Balcic, Regina înţelege că ace¬la e locul inimii sale. Avea, deja, acasă, locurile ei de suflet: Cotroceniul, Pelişorul, Mamaia, Branul, dar Balcicul, consacrat între timp ca fief al lumii artistice bucureştene, o cucereşte definitiv. Găseşte şi locul unde ar vrea să se mute. "Locul pe care îl vreau şi pe care trebuie să îl am. Toată viaţa mi-am dorit un astfel de loc, imaginându-mi că-l pot găsi doar în Italia, şi iată-l aici, la Balcic”. Face imediat toate diligenţele pentru a cumpăra terenul şi pentru a începe construcţia propriului său "Paradis iluzoriu” şi a "Cuibului liniş¬tit” ("Tenha Juvah”), născut sub peniţa pictorului Ale¬xandru Satmary, unul dintre cei care descoperiseră prin¬tre primii farmecul unic al Balcicului şi cel care insistase pe lângă Regină să se mute în zonă.

"Nicăieri nu poate fi găsită acea bucurie linişti¬toare precum cea de aici, marea de un albastru-intens, parfumul florilor de portocal, magnolii, caprifoi, tran¬¬dafiri..., liniştea, refugiul, toate fac un paradis perfect - pe care întotdeauna îl voi regreta atunci când voi fi plecată”.

Oricine a fost măcar o dată în viaţă la Balcic şi oricine recunoaşte stilul me¬mo¬rialistic inconfundabil al Reginei Maria ar jura că rândurile de mai sus sunt ale Reginei Maria, scrise chiar de ea. Dar nu sunt. Isto¬ricul Diana Mandache, de la Muzeul Naţional de Isto¬rie a României, le-a descoperit în paginile de memorii ale bunicii Victoria, strălucitoarea regină a Marii Britanii. Acelaşi stil, aceleaşi do¬ruri, aceleaşi nostal¬gii. Dorul neastâm¬părat de mare, dorul neastâmpărat de co¬pilărie, pe care Balcicul exotic i l-a re¬trezit Re¬ginei Maria... În doar câţiva ani, dealul sterp de pe malul mării devine un adevărat paradis. Maria inves¬teşte în refugiul la care visase frenetic atâta timp. Armata o ajută să efectueze lucrările, artiştii îi fac de¬sene pe placul ei, mari arhitecţi şi riguroşi adminis¬tratori ve¬ghează la bunul mers al lucrărilor. Regina însăşi îşi redefinise gustul estetic în anii din urmă. Autenticul o fermeca mai mult decât orice. Casa de la Balcic tre¬buia să fie parte din decor. Integrată perfect în nodul acela de nisip şi de vânturi, în sălbăticia priveliştii, compusă din podişul dobro¬gean cu neliniş¬tea albastră a mării.

”Îngerii sfioşi de pe pereţii bisericuţei bizantine i-au fost alături Reginei, în clipele de încercare ale ulti¬mi¬lor săi ani de viaţă. Îngeri sfioşi care au ve¬gheat-o îndeaproape, tăinuindu-i secretele cele mai adânci ale inimii sale înflăcărate, cele mai intime do¬ruri ale prin¬cipesei britanice, sus¬pinate prin saloanele reci ale Pa¬la¬tului de pe Calea Victoriei, zbuciu¬mul ani¬lor de război, conflictele tot mai dese cu fiul ei, Carol al II-lea, suferinţa târzie a vieţii ei. "Stella Maris” era, me¬reu, punctul termi¬nus al plimbărilor sale sub soarele Balcicului. Aici, toată neliniştea şi toate desfătările unei zile se spiri¬tualizau şi urcau spre cer, purtate de rugăciuni, drept mulţumiri către Cel de Sus, pentru încă o zi îngăduită în Paradisul de la Balcic.

"Stella Maris” avea să fie şi ultimul popas al Regi¬nei la Balcic, înainte de moarte. E toamna lui 1937, iar starea de sănătate a Mariei naşte tot mai multe semne de între¬bare. Pozează un faimos pictorial, pen¬tru nu mai puţin faimosul foto¬graf Guggenberger Mai¬rovits, iar imaginile, preluate de întreaga pre¬să naţio¬nală şi internaţională, îi şterg Mariei sentimentul dure¬ros al uitării şi al intrării în umbră. În oc¬tombrie se simte, însă, "intolerabil de slăbită, bântuită de teama că neo¬bosiţii mei doctori vor dori să mă ia din «Para¬disul iluzoriu», pe care îl iubesc mai mult ca niciodată”. Min¬tea îi stă doar la primăvara viitoare, când Paradisul va prinde din nou viaţă. Pe 23 oc¬tom¬brie, însă, pără¬seşte pentru totdeauna Balcicul. "Cu inima grea am plecat din îndrăgita mea casă de lângă ma¬re, şoptind încet o rugăciune, să-mi fie dat să mă întorc din nou anul viitor, s-o văd înflorită”. Dar regina nu avea să se mai întoarcă niciodată. Doar inima ei...”.

După o lungă suferință, Regina Maria moare la 18 iulie 1938, la Pelișor. Regina are parte de funeralii naționale, trupul său fiind înhumat în Catedrala de la Curtea de Argeș, alături de Regele Ferdinand.

Conform ultimei dorințe testamentare, Regina dorise ca inima să-i fie scoasă din piept și depusă în Capela ”Stella Maris” din Balcic. "În timpul unei vieţi îndelun¬gate, atâţia au venit la inima mea, încât, moartă, aş dori încă să simt că ei pot veni la ea, de-a lungul potecii de crini, care mi-a fost bucuria şi mândria”. "Do¬resc ca inima mea să fie adusă lângă mare, sub les¬pezi, la Stella Maris. Am iubit «Tenha Juvah», locul pe care l-am creat, locul pe care l-am clădit; deci, lăsaţi ca ini¬ma mea să stea acolo”, scrie Regina fiului său, Regelui Carol al II-lea, care îi îndeplinește dorința. Inima Mariei a  fost pusă într-o casetă octogonală de argint, care, la rândul său, a fost introdusă într-o casetă mai mare de argint aurit,  încastrată cu briliante prețioase, safire și rubine,  înfășurată în drapelul României și într-un vechi stindard britanic.

Sala Tezaurului de la subsolul Muzeului Na¬ţio¬nal de Istorie a României este unul dintre cele mai fascinante locuri din Bucu¬reşti. Aici, istoria de mii de ani a spa¬ţiu¬lui românesc strălu¬ceşte în lumini de aur şi de argint, în reflexii de rubine şi de smaralde şi în unduirea rafinată a filigra¬nului. Aici, în Sala Tezau¬rului, istoria nu se ţese din buz¬dugane şi iatagane, ci din comori ce ascund, sub măiestria biju¬teriilor, poveşti fericite sau dra¬me despre care nu scriu, nicio¬dată, manua¬lele de istorie.

O cutie mică, de argint, cât căuşul palmelor, pierdută în stră¬lucirea şi eleganţa celorlalte vitri¬ne, care prezintă obiectele perso¬nale ale Reginei Maria a Româ¬niei: daruri de nuntă, primite de principesă de la bunica sa, Regina Victoria a Marii Britanii, o fructieră realizată de marele bijutier Paul Telge, un set de birou, o cutie mare, suflată cu aur, dăruită de Doamnele Române... Şi, pierdută printre toate acestea, micuţa casetă de argint! Există, însă, un detaliu care trans¬formă în comoară acest obiect decorativ: "Caseta de argint în care a fost depusă ini¬ma reginei Maria”, scrie mărunt, dedesubtul expona¬tului. Citeşti şi nu crezi că este adevărat! Cum adică "a fost”? Cum a dispărut inima Reginei Maria din cul¬cuşul care îi era hărăzit? Şi cum de figurează într-un inventar de mu¬zeu, când ea a fost dăruită, prin testa¬ment, unei bise¬ricuţe ridicate de suverană pe malul mării, în Balcicul pe atunci românesc? Din păcate, răspunsul la întrebări nu se află printre comorile din vitrine. Acolo tronează doar umilinţa unei inimi aruncate la ghenă, inima unei regine care a ars de iubire, pentru ţara care i-a devenit patrie şi mormânt...

Felicia Nichita-Toma, Zorile Bucovinei, 

cu referire la : "Balcicul Reginei Maria”, de Diana Mandache (Curtea Veche, 2014) şi "Balcic: micul paradis al României Mari”, de Lucian Boia (Humanitas, 2014).