S-a stins steaua unui mare patriot român – profesorul Pintilei Bilețchi din Boianul Bucovinei

3 iulie 2024 р. | Categorie: Bucovina

S-a stins steaua unui mare patriot român – profesorul Pintilei Bilețchi din Boianul Bucovinei. „NOI  VREM  SĂ  STĂM  PE-ACEST  PĂMÂNT  DIN  LEAGĂN  PÂNĂ  LA  MORMÂNT”

Boianul Bucovinei e în doliu. A decedat un mare patriot român, profesorul Pintilei Bilețchi.

PE URMELE  UNCHILOR  CĂRTURARI

Mai sunt arcaşi pe-acest

meleag,

Mai sunt şi fi-vor în vecie,

Cât graiul nostru scump şi drag

Va mângâia străbuna glie.

(„Arcaşii”, Pintilei BILEŢCHI) (versul pe fon sur

Şi cu toate că oastea de arcaşi se pare a fi destul de impunătoare, puţini sunt dintre acei cu adevărată inimă română, care, în pofida tuturor incertitudinilor vremurilor ce tot mai înnegurate se abat peste pământul nostru Dac,  unor realităţi crude, viclene, perfide şi inumane, se impun cu trup şi suflare în serviciul sacru al salvării şi promovării unor percepte şi proiecte de vârf, perpetuate în numele aceleiaşi Cauze şi Ideal Naţional pentru ca Românii să dăinuiască pe aceste meleaguri stefane, iar Limba Română, „graiul nostru scump şi drag”, să mângâie în veci străbuna glie.

I-am auzit numele nu o dată de la soţul Nicolae, care  vorbea cu admiraţie despre virtuţile fostului său profesor şi director şcolar Pintilei BILEŢCHI.  Buna impresie creată despre acest Om cu literă mare nu s-a şters, nu şi-a pierdut luciul, nici când l-am întâlnit,  peste ani, la manifestările desfăşurate la CIE Gimnaziul „Ion Neculce” din Boian-Hliniţa, raionul Noua-Suliţă, ba dimpotrivă, a devenit şi mai pronunţată. I-am promis un modest articol în „ZORILE  BUCOVINEI”, cu ocazia jubileului octogenar, însă erudita profesoară şi harnica noastră corespondentă netitulară,  dna Eleonora BIZOVI,  mi-a luat-o pe dinainte. Şi, sincer recunoscând, la bogatu-i în conţinut şi sugestii articol, care întregesc imaginea pedagogului, poetului, compozitorului şi Omului Pintilei BILEŢCHI, nu mi-a mai rămas altceva, decât să fac doar câteva creionări, căci, să nu fie cu bănat pentru unii,  Doamna Limbii Române, Eleonora BIZOVI, e cea mai bună corespondentă netitulară şi chiar e superioară multor jurnalişti profesionişti din ţinut.

Dragostea faţă de graiul matern, poezie şi muzică a sorbit-o din izvorul cristalin şi purificator al  înţelepciunii erudiţilor săi unchi – cărturarilor Ion BILEŢCHI-ALBESCU şi Axentie BILEŢCHI-OPRIŞANU. Iar iubirea faţă de oameni, de muncă, a moştenit-o cu laptele mamei, de la părinţii Ştefan şi Zenovia. Or, cu această nestimată zestre străbună a ieşit şi tânărul Pintilei în lume.

„Bunelul după tată, Gheorghe BILEŢCHI, ducând cu greu pe umeri povara grea a ţăranului, întotdeauna a visat să-şi vadă copiii cărturari, ca ei să aibă o viaţă mai uşoară, nu să se gârbovească muncind pământul. Astfel, fiii Ion şi Axente au studiat la austrieci – primul a devenit doctor în filologie, activând ca director de liceu la Câmpulung Moldovenesc, are editate multe cărţi, iar al doilea a fost un mare folclorist şi dramaturg. A publicat câteva culegeri de folclor. Până la cel de-al doilea război mondial a scris trei piese de teatru pe tematică istorică. Una dintre ele –  „Domniţa Ruhanda”,  a fost jucată, în premieră, pe scena Teatrului Naţional din Cernăuţi. Însă după ocuparea Bucovinei de sovietici, unchiul Axentie, ca şi mulţi alţi români din nordul Bucovinei, a fost nevoit să se refugieze în România, la Rădăuţi, unde şi-a petrecut restul vieţii”.

După obiceiul de atunci, lângă părinţi, în casă, urma să rămână numaidecât un fecior. De aceea cele patru fiice ale soţilor BILEŢCHI din Oprişeni, judeţul Rădăuţi, s-au căsătorit şi au devenit gospodine la casele lor, iar mijlocaşul Ştefan, adică tatăl lui Pintilei, a rămas să le poarte de grijă părinţilor, regretând toată viaţa că n-a reuşit să obţină  studii superioare, să trăiască şi el boiereşte ca fraţii săi.

„Cu toate că tata a muncit vreo 4-5 ani în Canada în timpul primului război mondial, a agonisit ceva bani pentru construcţia casei, însă mari bogăţii n-a adunat. Văzând cât de domni sunt şi cât de bine trăiesc fraţii lui cu studii – au salarii mari, apartamente luxoase şi frumoase, sunt îmbrăcaţi bine, în costume domneşti, nu ca el, în izmene şi opinci, tata a decis că feciorii lui trebuie neapărat să obţină studii superioare. Fiindcă părinţii nu aveau pe ce-i plăti studiile la Şcoala Normală, cu toate că învăţa bine şi era foarte deştept, fratele Gheorghe a studiat pe gratis, devenind dascăl bisericesc, în 1944,  a absolvit Şcoala de cantori, activând apoi la Biserica din Tereblecea până în 1953, când a fost hirotonit ca preot şi trimis  în Regiunea Transcarpatică, în Apşa, apoi a fost paroh al Bisericii din Slatina”.

Născut la 8 decembrie 1932, Pintilei BILEŢCHI a făcut patru clase la români, apoi a 5-7-a – la sovietici. A trecut prin grozăviile, terorile bolşevice şi prin chinurile foametei, organizate de „eliberatori” pentru a nimici populaţia băştinaşă, amintirile căreia îi trezesc şi acum fiori de groază şi îi trec furnici prin suflet.

„Mă cutremur când mă năpădesc tristele amintiri. Toate nenorocirile s-au abătut asupra noastră după 1940, când ciuma stalinistă ne-a subjugat meleagurile străbune. Norocul nostru a fost că tata a ascuns o putină plină cu secară în grămada cu gunoi, căci „activiştii” curăţeau podurile şi depozitele, luau toate bunurile şi rezervele de grâne ale oamenilor. Primăvara, când foametea bântuia ca o nălucă, tata a scos-o din gunoi, râşnea câte 100 de grame de secară şi aceste crupe le punea mama în borş, cu mai multă lobodă. Astfel am supravieţuit în acele vremuri grele, tot timpul răbdând foame. Deoarece oamenii nu mai aveau ce da la stat, iar „datoriile” ţăranilor creşteam mereu, li se lua pământul, moştenit din străbuni. Aceasta era cea mai mare tragedie a ţăranilor. Nereuşind să plătească contribuţiile, sătenii erau chemaţi la primărie, ţinuţi şi bătuţi la cap cu „sfaturi” până după miezul nopţii, fiind lăsaţi să plece pe la casele lor abia după ce scriau cererea de intrare în kolhoz. Apoi erau expropriaţi de avere”.

DEDICAT  CU  TRUP  ŞI  SUFLET  PEDAGOGIEI

Noi vrem să stăm pe-acest pământ

Din leagăn până la mormânt

Şi să avem în viitor

O glorie de brav popor.

(„Glorie de brav popor”, Pintilei BILEŢCHI)

 

Pentru a-şi realiza  visul ce îl obseda şi îl rodea ca un vierme – de a-şi da fiul la studii –  tatăl lui Pintilei BILEŢCHI a muncit zi şi noapte şi, în sfârşit, l-a văzut student la şcoala Pedagogică din Cernăuţi. Ştefan BILEŢCHI lucra paznic la atelierul de reparat căruţele al gospodăriei colective locale. Plata o primea o dată în an şi nu la încheierea lui, ci în ianuarie anul viitor. I se dădea 4 saci de orz (ce-i mai rău, căci grâul îl lua statul) şi 300 de ruble. Era o plată mizeră, dacă e să comparăm cu salariile de atunci ale învăţătorilor, care aveau câte 500 de ruble lunar. Deci, cele 300 de ruble ce le obţinea lunar de la stat erau mijloace foarte scunde pentru a-şi putea ţine feciorul la studii. De aceea Ştefan BILEŢCHI era nevoit să muncească pământul şi să ţină animale.

„Aveam doar 15 ani, când mă sculam la 3 de noapte şi, cu un rucsac mare în spate, plin cu merinde, pe o zăpadă până la brâu,  făceam 7 km pe jos de la Oprişeni până la Adâncata (Hliboca), căci trenul spre Cernăuţi pleca la 5 dimineaţa. Mama, Dumnezeu s-o odihnească în pace, în fiecare miercuri pleca cu vânzare – ouă, brânză, lapte, păsări – la bazar, la Adâncata. Câştigând ceva bănuţi, mi-a cumpărat o pereche de bocanci americani din piele, care mi-au ţinut câţiva ani, căci până atunci umblam încălţat în opinci.

Greu mi-a fost şi la Şcoala Pedagogică, fiindcă la început nu ştiam limba rusă. Însă aveam o învăţătoare rusoaică, foarte bună la suflet şi ne înţelegea, ne încuraja, pe noi, copiii de români, nu ne punea nicicând note mai joase de  „4”, ca să nu rămânem fără bursă. Altă treabă era la biologie. Cât de bine să fi învăţat, profesorul, ştiind că suntem români, nu ne punea nicicând „5”, ci dimpotrivă, întotdeauna ne scădea nota”.

După încheierea studiilor pedagogice,  Pintilei BILEŢCHI a fost repartizat, pe un termen de doi ani,  profesor de matematică,  în localitatea Apşa de Jos, regiunea Transcarpatică.  Aici, tânărul pedagog a întâlnit-o pe învăţătoarea de clasele primare Aurelia BIZOVI din s. Boian, cu care şi-a legat pentru totdeauna  destinul. Ambii păşind cu dreptul în viaţă, au perseverat în carieră – întregindu-şi studiile la Facultatea de Matematică şi, respectiv, la Facultatea de Biologie a  Institutului Pedagogic din Bălţi, Pintilei a devenit, cu timpul, director al Şcolii din Boia-Hliniţa, iar soţia-i –  profesoară de biologie.

„Ne-am înregistrat căsătoria la primărie, căci nu ne ardea atunci de petreceri, de nuntă. Erau timpuri dificile şi nesigure. Prin anii 1952-1953 în Apşa se ducea o luptă pe viaţă şi moarte pentru organizarea kolhozului. Situaţia devenea din ce în ce mai periculoasă, deoarece românii de aici nu doreau să se înscrie în kolhoz.  Lumea se revolta, căci i se lua pământul, caii, bunurile. L-au tăiat cu secerile pe un rus, care era preşedintele gospodăriei colective locale şi i-a amăgit – a semnat 20 de cereri de intrare „benevolă” în kolhoz  şi le-a dus la raion. Lumea din localitate s-a adunat şi s-a răzbunat, omorându-l. Localnicii erau foarte duşmănoşi şi faţă de învăţători, căci ştiau că sunt trimişi de aceeaşi putere sovietică, care i-a distrus fizic şi moral”.

Dedicat cu trup şi suflet pedagogiei, Pintilei BILEŢCHI s-a afirmat şi ca poet, compozitor, muzician, pledând ca la sărbătorile şcolare să răsune cântece româneşti, nu ruseşti, cum se proceda peste tot în şcoli. Astfel, sub această avalanşă de sentimente şi mândrie naţională pentru Limba Română, a scris „Hora bradului”, „Glorie de brav popor”, „Valurile Prutului” şi alte piese muzicale, dedicate şcolii, imnurile satelor Oprişeni şi Boian, a compus stema ultimului. Dragostea faţă de părinţi, de casa părintească, Grai şi Ţară şi-a găsit un viu răsunet în versurile şi piesele sale muzicale patriotice „Arcaşii”, „Ţara Fagilor”, „Cernăuţi”, „Lui Eminescu”, ”Fântâna Albă” ,”Codrul Cosminului”, „Pragul casei părinteşti, „Sărbătoarea limbii noastre”, „Să nu ne pierdem graiul”, autorul lor  fiind convins că:

Ne-or blestema străbunii

De-acolo, din morminte,

De-om arunca în tină

Ale mamei dulci cuvinte.

 

Ne vor urî părinţii

Trecuţi în ceea lume,

De vom lăsa să piară

Al graiului renume.  

(„Să nu ne pierdem graiul”, P. Bileţchi)

Felicia Nichita-Toma, din arhiva ziarului Zorile Bucovinei

NR. Exprimăm sincere condoleanțe familiei, Dumnezeu să-l odihnească la loc  cu lumină!