„O LEBĂDĂ CÂNTĂ PE NEGRELE APE”

21 martie 2014 р. | Categorie: Noutăţi

Consemnam cu mulţi ani în urmă, într-un târziu de toamnă a anului 2001, despre o enigmatică doamnă a cuvântului artistic, mai precis a cugetărilor lirico-filozofice, protejată de o aură de nepătruns faţă de cei care ţin neapărat să deschidă toate uşile unui suflet captiv poeziei. Mă refeream atunci la primul volum de versuri al poetei Elena Mariţa („Hotarul de foc”, Ed. „Augusta”, Timişoara, 2001) şi la debutul ei editorial cu totul deosebit în peisajul literar din nordul Bucovinei. Doar prima-i carte i-a apărut în zenitul maturităţii creative, când de mult timp se afirmase ca o prezenţă vie şi o figură proeminentă în lirica nord-bucovineană.

Şi iată că după mai bine de un deceniu, Elena Mariţa vine cu „Vistieria tăcerii” (ce titlu sugestiv pentru distanţa parcursă de la „Hotarul de foc”!) – o răscolitoare confesiune şi mărturisire a bucuriilor născute din suferinţă. Deşi înalţă ca valoare supremă tăcerea, se pare că poeta iese din turnul ei de fildeş, adresând cititorului, înainte de a-l aduce la rugul aprins al poeziei, o tulburătoare destăinuire: „În lumina candelei divinei iubiri, credinţei şi năzuinţei sufletul meu îngenuncheat se roagă pentru părinţii şi copiii mei, pentru soţul mei, nepotul meu, sora mea, pentru prieteni şi neprieteni. Dragii mei dragi, îndrăznesc să vă ofer acest buchet de „flori decapitate”, această „vistierie” de cuvinte-necuvinte, ecouri mute şi abia desluşite umbre. Pretinsele mele poeme incluse în această plachetă (toate inedite) sunt rodul strădaniei de a-mi ţese tapiseria unor simţiri – visuri, bucurii şi îndurerări…”.

Astfel, Elena Mariţa îşi deschide sufletul ca pe un templu al Duhului Sfânt, ne ia părtaşi la întâlnirea ei cu divinitatea, ne înaripează la făurirea unei fărâme în pâinea rotundă a binelui şi frumuseţii, la purificarea unei minuscule lacrimi în oceanul durerilor. Or, poemele inedite din „Vistieria tăcerii” întrupează rodul întâlnirilor sufletului liric cu Dumnezeu în Iubire, iar sentimentele transpuse în versuri de vibrantă forţă artistică exprimă nu numai relaţia poetului cu divinitatea, ci transfigurează şi spiritul cititorului, îl face pe om să simtă reverberaţia sacrului. Acesta şi este mesajul misionar al poeziei creştine, poetul devenind solul unui îndemn înălţător către cititor, mărturisitor al Logosului, al Iubirii, al Luminii, al Bucuriei şi Învierii Mântuitorului.

Foarte sensibil a surprins aceste suave fremătări din lirica Elenei Mariţa, prefăţătorul volumului Mircea Lutic, autorul florilegiului de poeme „Armindeni cu heruvimi”, distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. Am amintit de acest volum, prin care Mircea Lutic se afirmă ca poet creştin, pentru a-mi argumenta constatarea că nimeni altul din anturajul nostru nu s-ar fi putut apropia cu o pătrundere mai profundă în „tapiseria simţirilor” şi în „autodevoratorul sclavajiu”, în rostirea şi nerostirea metaforei care simbolizează crezul existenţial al fiinţei poetei: „Lirica Elenei Mariţa este ecoul estetic al unor tulburătoare experienţe sufleteşti, trăite până la incandescenţă, rimate de bucurii şi sfâşieri, circumscrise unui permanent zbucium interior, un mod ferice de ctitorie a fiinţei prin logos…”.

„Departe de mine gândul de a ieşi învingătoare din acest autodevorator sclavajiu”, se destăinuieşte poeta. Însă, lectura poemelor, percepute de cititor ca un refugiu al autoarei la reculegere şi rugăciune în mănăstirea din sinele ei, ne lasă cu impresia că am comunicat cu o învingătoare. Deşi din tăcerea rugăciunii ei străbate ecoul umilinţei, ca virtutea cea dintâi şi cea mai de trebuinţă pentru a ne feri de păcate, totuşi poeta e o învingătoare: „Ce glorioase bucurii în plânsul meu!”. Pornind de la rădăcina tuturor virtuţilor, despre care Sf. Grigorie zicea că este umilinţa, poeta se înalţă, se întăreşte cu iubire, credinţă şi speranţă, dar cel mai mult cu virtutea curajului. Or, trebuie să ai mult curaj ca să mărturiseşti cu sufletul în palmă: „Sâmbure-al morţii sădit într-o rană/ Durere-mpleteşte, durere destramă./ Ca şi cum să Te pot vedea/ Mi-aş sfâşia ale vederii lumini,/ Ca şi cum să mă apăr de câini/ Le-aş da să-mi mănânce inima mea”.

Uluitor şi paradoxal se revarsă tăria duhului din suavele rânduri, scrise de o mână transcendentă parcă în aripi de înger, sub dictarea sufletului fascinat de puterea credinţei. Într-o lume atât de ataşată de material, obsedată de efemerele plăceri trupeşti, poeta ne dăruieşte aurul frământărilor înnobilate de iubirea celestă, amintindu-ne că la început, alături de Cuvânt şi în Cuvânt, a fost Iubirea. Ne face să nădăjduim la Mântuire prin suferinţă şi durere, dezvăluind că relaţia noastră cu Dumnezeu este nu doar în ascensiune, adică omul tinde să ajungă la divinitate, ci şi o relaţie descendentă – Duhul Sfânt pogoară în om. Acest laitmotiv de urcare-coborâre înalţă în poemele din „Vistieria tăcerii” o strălucită zidire a deplinătăţii creştineşti, o măreaţă clădire de vrednicie a spiritului, care devine puternic prin postulatul: „De vrei să fii mare, începe de la lucrul cel mai mic”.

Cu „tăcerile” dureros îmbucurătoare, Elena Mariţa şi-a depăşit „Hotarul de foc”, trecând acolo unde: „Pe pajiştea inimii/ Pasc turme de miei/ Nelinişti în floare./ Ninge lumina ochilor mei/ Îndurerare”.

Şi deoarece astăzi, 21 martie, în lume şi la noi acasă se sărbătoreşte Ziua Poeziei, şi deoarece este lipsită de sens întrebarea „La ce bun poezia?” (precum absurd e să ne întrebăm de se înfloresc crinii sau de ce cântă păsările?), cred că această zi merită s-o începem cu câteva poeme de Elena Mariţa.

Maria TOACĂ

Elena Mariţa

Euharistie (I)

Declanşează război

Duhnitoarelor ape bolnave,

Reptilelor sclave.

Fără foc, fără spadă,

Sub candela Ta de zăpadă

Zidarii de nimicuri să cadă.

În rănile gliei

Îndeseşte mlădiţa de vie,

Nu cumva rarefiat văzduhul

Să încapă întunecatul duhul.

Euharistie (II)

Credeai că urci

Şi nu era urcuş nici zbor

Cărarea sfâşierii,

Cu prăbuşire în interior,

În lacrima tăcerii

Nu-ţi căuta imaginea-n oglinzi,

Zădarnică ţi-e truda

Şi mâna ta zadarnic o întinzi –

Răsfrânt în ape tulburi, plânge Iuda.

Toţi îngerii din cer să te-nlumine,

Cu sufletul cutremurat de dor

Îngenunchiaţi, se roagă pentru tine

Şi-ţi spală faţa-n lacrimile lor.

Dă-mi apă vie, Doamne

Dă-mi apă vie, Doamne,

Să nu mai însetez.

Răsfrânge-mă cu neguri

Din cerul ne-nceput

În cumpănite ciuturi

Cu apă de băut

Plutind în jos,

În miez de-oglinzi,

Să nu le sparg

Cu tânga, cu tăgada,

Cu dorul de cel drag.

Dă-mi apă vie, Doamne,

Din sfântul Tău izvor.

Cu surzii şi ologii

Să beau, să fiu tămada

Prelinsă-n trupul lor.

Ce dar măreţ

Ce dar măreţ piroanele şi spinii,

Ce glorioase bucurii în plânsul meu!

În bolgia trădării, ca-n scoicile luminii,

Îmi cuibăresc destinul, slăvind numele Tău.

Între două răstimpuri – departe? aproape? –

O lebădă cântă pe negrele ape:

„Amurgule-dragule, străine-pribeagule,

Ascunde-ţi săgeţile însângerate”…