O MIRACULOASĂ REGĂSIRE

15 martie 2013 р. | Categorie: Social

Nu se usucă rădăcinile

În sfârşit am ascultat până la capăt o incredibilă istorie, cel mai bine cunoscută, cercetată, şi trăită în amănunte de doctorul Ion Broască. Mi-a tot povestit-o fragmentar pe parcursul a vreo doi ani, de câte ori ne întâlneam reamintindu-şi câte un nou episod important din lanţul dramaticelor întâmplări, sortite unei copile din satul său natal Bahrineşti. Deportată cu familia în Kazahstan, în vara anului 1941, a fost aleasă de soartă ca viitorul să i se îndrepte, în virtutea unor împrejurări norocoase, pe un făgaş fericit. Până a da de urma ei, nu credea că a rămas cineva în viaţă din cele 15 rudenii ale sale pierdute în stepele kazahe. Şi iată că după scurgerea a şapte decenii şi-a redescoperit o verişoară printre cei vii în acel ţinut îndepărtat de Bucovina.

Am aflat de la dl Ion că Valeria (fetiţa reînviată din morţi) le-a scris că va veni de sărbătorile Paştilor ca să păşească pe cărările înverzite de acasă, arzând de dorinţa să-şi îmbrăţişeze numeroasele rude din familia Broască.

Atunci ne-am înţeles că o să mă anunţe şi pe mine când va sosi mult aşteptatul oaspete, ca să mă conving pe viu că, într-adevăr, această femeie nu-i un personaj inventat, ci există în realitate. Eram şi eu curioasă s-o cunosc şi să ascult emoţiile norocoasei supravieţuitoare. Însă, se vede, că prea agitate şi prea răscolitoare au fost cele nouă zile petrecute de ea în mijlocul neamului regăsit ca să se mai găsească timp şi pentru cineva dinafară. Astfel, voi încerca să restitui neverosimila poveste şi momentele tulburătoarei întâlniri din impresiile ce vibrează ardent în inima mijlocitorului aducerii Valeriei la matricea maternă.

Împrejurările, oamenii care au salvat-o de la moarte sigură, toate prin câte a trecut ea, i-au fost protivnice reîntoarcerii măcar în gând la baştina ei Bahrineşti, tăindu-i definitiv rădăcinile, impunând-o să-şi uite limba, originea românească, părinţii care au adus-o pe lume, locurile unde s-a născut. Dar, la sigur, nu din răutate, ci pentru a o proteja, părinţii adoptivi au avut grijă să ardă toate punţile, să nu rămână nici un document, nici un firicel, care i-ar fi amintit de frageda copilărie şi de provenienţa sa. I-au refăcut actele de identitate, i-au dat numele lor de familie, au rebotezat-o din Valeria în Valentina, chiar şi anul apariţiei pe lume i l-au schimbat, trecând-o în certificatul de naştere cu 1938 (în realitate 1936).

Însă, în pofida maximei lor vigilenţe, n-au reuşit să şteargă totul, undeva în subconştientul ori poate în codul genetic al copilei înstrăinate a rămas ceva intact, care, fără voia ei a mocnit ani îndelungaţi până s-a deşteptat într-o altă fiinţă, căreia mai târziu avea să-i dea viaţă.

Dar pentru a înţelege mai bine cine este Valeria (Valentina), pierdută definitiv pentru neamurile din Bahrineşti, şi cum a ajuns ea însăşi la descoperirea adevăratei origini, găsind, după 70 de ani de neştire, drumul spre fântâna din care a băut apă în primii ani de viaţă, trebuie să invoc (tot cu ajutorul doctorului Ion Broască) o zguduitoare pagină din calvarul câtorva familii din acest sat, prin care hotarul din 1940 a trecut ca un fulger ucigător, arzând, sfârtecând inimile tuturor locuitorilor, indiferent de etnia lor. Voi începe a descâlci acest caier de nenorociri de la alt Ion Broască – bunelul actualului medic, neobosit osârduitor pe tărâm naţional în calitate de preşedinte al Societăţii „Isidor Bodea”. Aşadar, bunelul cu acelaşi nume a avut zece copiii, din care doi au murit de tineri, iar pe capul celorlalţi a căzut năpasta de a suporta „fericirea” eliberării. Stâlpul familiei a fost ferit de a suferi şi a vedea tragedia copiilor şi nepoţilor săi, plecând la Domnul cu mult mai înainte, în 1928. Dar faptul că el a fost într-un timp primar la Bahrineşti le-a marcat soarta urmaşilor. Primul a căzut în cleştele acestei neaşteptate „fericiri”, feciorul mai mare Constantin, cu soţia sa Ştefania şi cinci copii (Ion, David, Alexa, Oltea şi Mihai). Alte două fiice la acel moment se aflau la şcoală la Rădăuţi, scăpând astfel de deportare. Din familia lui Constantin nu s-a întors nimeni acasă, toţi au murit în primii ani de exil. Cauza deportării lor nu este clară, precum n-a existat vreun motiv întemeiat nici pentru deportarea Caterinei Broască (mama lui Constantin şi bunica medicului Ion Broască), împreună cu noră-sa Parasca şi doi copilaşi ai acesteia. Din casa lor nu fugise nimeni în România – o bătrână şi o văduvă cu doi copii mici abia îşi duceau zilele. A supravieţuit numai Parasca, ceilalţi au murit în chinuri grele, încercând să-şi amăgească foamea cu grăunţe încolţite şi otrăvite, ce le strângeau de pe urma semănătoarelor.

A treia familie din psaltirea acestui martiraj este a lui Constantin Chijevschi, înrudită cu neamul Broască prin Ştefania, cea mai mică din cele patru fete ale lui Ion şi Ecaterinei (ca să fie mai clar, a bunicilor medicului Ion Broască). Ştefania era căsătorită cu Dionizie Chijevschi, care în vara lui 1941, când au început deportările, se afla de partea cealaltă a graniţei. În eşalonul morţii au nimerit părinţii refugiatului – Constantin şi Ecaterina. N-au scăpat nici soţia Ştefania, împreună cu fecioraşul Eusebiu şi fiica Valeria. Iată că, alergând cu gândul şi cu rândul, lapidar şi cu sânge rece (fiecare din numele pomenit mai sus ar merita o descriere aparte), am ajuns şi la Valeria – unica supravieţuitoare, despre care s-a aflat la Bahrineşti abia acum doi ani.

Putea să nu ajungă niciodată vreo veste de la ea şi să-şi ducă Valentina Boicenko liniştit anii înclinaţi spre apus, departe în Kazahstan, fără a şti că-i curge sânge românesc prin vine, că s-a numit odată Valeria, dacă nu răscolea fiica ei Natalia arhivele şi dacă nu se găsea întâmplător, mult timp după moartea oamenilor care au înfiat-o pe copiliţa din Bucovina, o fotografie veche, dosită într-un ascunziş.

De fapt, mai era ceva ce-i rătăcea prin memorie şi-o făcea să tresară uneori din somn –o fântână sub pomi înfloriţi, multă verdeaţă şi floare, pierdute în zgomotul jalnic al roţilor de tren, un ochi de fereastră spre care se cerea întruna, şi un nume straniu, neînţeles – Grigoraş...

Deşteptarea dorului

Crescând cu noul său nume, într-o familie nouă, Valentina (Valeria) a uitat limba în care a rostit primele cuvinte, căldura mâinilor ce au ţinut-o în braţe, cărările pe care a făcut primii paşi. Nu mai vărsa lacrimi după frăţiorul Eusebie, nici după bunica Caterina, care s-a stins ultima din membrii familiei Broască, deportaţi în Kazahstan. Urmaşii ei, supravieţuitorii de acasă, se consolează cu gândul că măcar bătrâna Caterina şi-a găsit liniştea în mormânt, căci a închis ochii după topirea zăpezii, când se putea săpa o groapă puţin mai adâncă, să nu-i scoată şi să-i mănânce şacalii pe morţi. După ce au murit toţi cei tineri, apţi de muncă, nu mai avea cine să-i aducă o fărâmă de pâine bătrânei neputincioase.

Valeria a fost aleasă de destin să trăiască, ea având norocul să nimerească la un orfelinat din regiunea Kustonaisk, pe lângă care exista o gospodărie auxiliară. Şeful acelei gospodării nu avea copii şi, îndemnat de soţia sa, a luat-o de suflet pe micuţa rămasă a nimănui. Degrabă după ce au înfiat-o, consoarta i-a murit. Avea, probabil, acel bărbat un suflet deosebit, sau Dumnezeu a vrut să înfăptuiască prin el o minune. Ca să nu-i crească fetiţa nemângâiată de dragostea maternă, la puţin timp s-a recăsătorit cu o lituaniancă, tot din rândul deportaţilor. Fiind unicul lor copil, părinţii adoptivi i-au dăruit toată căldura şi afecţiunea. Noua mamă, însă, nu s-a abătut de la preceptele neamului ei, crescând-o într-o disciplină severă şi educând-o în spiritul răcelii scandinavice. Părinţii i-au altoit dragostea de carte, au ţinut ca Valentina lor să obţină studii superioare. După absolvirea şcolii medii, tânăra a urmat un institut pedagogic, lucrând mai apoi, până la pensionare, ca profesor şcolar. S-a căsătorit cu Viktor Boicenko, un ucrainean din Galiţia, care, asemenea ei, a fost rupt cu familia de la vatra străbună, având şansa să supravieţuiască.

Viaţa le decurgea ca la toată lumea, în grijile pentru viitorul celor două fiice, ele, după exemplul mamei lor, îmbrăţişând profesii legate de pedagogie. Cea mai mică, Natalia, care locuieşte cu familia în Ekaterinburg, s-a specializat în arta programării computerizate. Navigând pe Internet, a început să se intereseze de trecutul mamei sale, care, totuşi, ştia că a venit de undeva pe acel pământ bântuit de aprige furtuni şi văduvit de lumina florilor de mai. Viţa ei românească din partea maternă (tatăl Dionizie Chijevschi provenea din polonezi) o făcea să resimtă uneori acel dor inexplicabil, de care numai românii suferă. Privea pierdută în orizont, văzând ca prin vis o fântână sub coroana umbroasă a pomilor... În filmul amintirilor sale apărea un copil plângând într-un vagon. Atunci începea să se sufoce şi alerga repede să deschidă geamul, aşa ca în lungul drum al acelui tren. Numai că în vagonul ticsit de lume nu putea răzbate la ochiul ce-i uşura respiraţia. Mama şi bunica îi făcea anevoie drum prin înghesuiala sufocantă.

Aşa ar şi fi rămas numai cu dorul tăinuit în adâncul inimii, dacă nu persevera fiica Natalia să urmeze până la capăt firul Ariadnei, stăruind să o scoată pe mama sa din labirintul uitării. Cert era doar că ea a fost deportată din teritoriile vestice ale Ucrainei. Părinţii adoptivi ai Valeriei au păstrat, totuşi, nişte fotografii pe care le avea fetiţa de la mama sa adevărată. Rămâne o enigmă prin ce minune au fost luate pozele de acasă în marea învălmăşeală, când celor deportaţi li se dădea doar câteva minute ca să se pregătească de drum. Pe o fotografie era un bărbat îmbrăcat în haine militare. După forma chipiului, Natalia a stabilit că uniforma este românească, presupunând astfel că mama ei a fost deportată din nordul Bucovinei. În amintirile înceţoşate ale Valeriei persista numele Grigoraş şi chipul unui băieţel cu care se juca când o lua bunică-sa de la orfelinat. Nu ştia dacă aşa îl chema pe băiat, ori acesta era numele lui de familie. În orice caz, Natalia a început să caute pe Internet, dând de o sumedenie de Grigoraş. Până la urmă s-a oprit la cei din Moldova şi regiunea Cernăuţi, după îndelungi eforturi descoperindu-l pe Petru Grigoraş din Rezina – chiar acel băiat cu care se juca Valeria, fiul lui Porfir Grigoraş din Bahrineşti. După fantastica descoperire au început să zboare scrisori din Moldova spre Kazahstan şi viceversa, cu ajutorul lui Petru firul căutărilor ajungând la neamul Broască din Bucovina.

În procesul investigaţiilor, Natalia a făcut demersuri către arhivele de stat, a restabilit cu precizie listele oamenilor din 66 de vagoane ale eşaloanelor morţii, pornite din Vadul Siret, Sadagura, Noua Suliţă, Hliboca. N-a dat de urma a numai şase vagoane, printre care şi cel unde s-au aflat rudele mamei sale. Povestindu-mi despre investigaţiile ei perseverente, dl Ion Broască mi-a arătat aceste liste primite de la Natalia, în care se întâlnesc numele unor oameni născuţi prin anii 1878, 1884. După numele de familie Israel, Shtein etc. se vede că alături de români s-au aflat şi mulţi evrei, mai ales persoane de vârstă foarte înaintată.

Descoperirile Nataliei a deşteptat dorul mocnit al mamei ei, întărind-o ca la înaintata-i vârstă de 75 de ani să facă această cale întoarsă. Ca să n-o înăbuşe emoţiile, aşa cum o sufoca lipsa aerului atunci când avea cinci ani şi era dusă într-un vagon, pe scânduri goale, în pustiul Kazahstanului, au însoţit-o fiica Natalia şi nepoţica Asea. Cu două luni înainte şi-au cumpărat bilete la avion până la Moscova, iar de acolo au luat trenul spre Cernăuţi. Ghinionul a făcut ca avionul să nu zboare în ziua stabilită, din care cauză au întârziat la tren, reţinerea impusă la Moscova reducându-le din timpul preţios petrecut printre neamurile regăsite.

Şi la Cernăuţi clipele aşteptării erau incandescente. Special din România a sosit verişoara Elena, fiica lui Dumitru Broască. Nici viaţa ei n-a fost uşoară, din cele povestite a reieşit că atât ea, cât şi cele două fiice ale lui Constantin, care la momentul deportării familiei lor se aflau la Rădăuţi, au avut parte de dure încercări, suferind chiar mai mult decât Valeria, care după adopţie n-a cunoscut greutăţile traiului. S-a pornit la drum din Rezina şi Petru Grigoraş, însă nu i-a fost dat să se întâlnească cu prietena de suferinţă din îndepărtata copilărie, fiind întors la vama din Mămăliga din cauza paşaportului cu termen expirat.

După îmbrăţişările din gara de la Cernăuţi şi un tur al oraşului, oaspeţii au fost conduşi la Voloca, unde la consiliul familiei a fost hotărâtă cazarea lor, considerându-se pe bună dreptate că cel mai comod se vor simţi în casa mare a Mariei, sora medicului Ion Broască. Însă toate drumurile lor duceau spre Bahrineşti, a doua zi Valeria poposind sub răcoarea pomilor ce umbresc şi astăzi fântâna din visurile copilăriei. Din tot avutul părinţilor ei a rămas doar această fântână, din care, după 70 de ani, a avut fericirea să bea apă. Au năvălit s-o strângă în braţe numeroşi verişori, despre existenţa cărora până acum doi ani nici nu bănuia.

Nouă zile rezervate întâlnirii cu ei s-au dovedit din cale-afară de scurte pentru a le asculta toate dorurile şi a-şi şterge unul altuia lacrimile. Fiica şi nepoţica abia reuşeau să fixeze emoţiile pe pelicula fotografică, să filmeze chipuri de oameni dragi şi locuri despre care nu ştiau că le sunt atât de scumpe. Peste toate acestea plana schimbul de cadouri şi de amintiri, udate de roua lacrimilor şi pecetluite de promisiunea unor noi revederi.

Maria TOACĂ