PREA CRUNTĂ ŞI NEDREAPTĂ ISPĂŞIRE

15 martie 2013 р. | Categorie: Social

I. În ultimul vagon

Aşteptând autobuzul, femeile vorbeau de-ale lor. Trăind aproape de oraş, vin în fiecare zi cu traistele pline la piaţă, ca să facă câteva grivine de cheltuială. Mai ales acum, în Postul Mare, laptele, ouăle, smântâna sunt din surplus în gospodăria unui harnic şi bun creştin. Însă cei câţiva bănuţi, câştigaţi din vânzarea produselor lor naturale şi ecologice nu se reţin prin buzunare, bunicuţele umplându-şi înapoi desagii cu „bunătăţi” din târg, saturate de conservanţi, coloranţi şi alte „E”-uri dăunătoare sănătăţii, însă preferate de nepoţeii ce le aşteaptă nerăbdători pe la poartă.

Pe una dintre acestea am auzit-o cum se tânguia că toamna trecută nu i s-au „copt” fasolele, rămânând să le ducă dorul în aceste zile de post. „Vină la mine, o să-ţi dau cât îţi pofteşte inima. Mi-am ispăşit păcate de tare ce m-am chinuit anul trecut, strângându-le”, i-a spus vecina de alături. La auzul vorbelor cu „ispăşirea păcatelor”, o nevastă mai tânără a oftat adânc: „Doamne, dacă s-ar putea să ne spălăm de ele atât de uşor, a-şi semăna un hectar de fasole...”.

Aveam acelaşi drum, spre Mahala. Femeia la care mă pornisem nu se mai încumetă să vină la oraş şi nici chiar până la cea mai apropiată biserică n-o ţin picioarele să pornească. Toată viaţa Domnicăi Hostiuc a fost o permanentă răscumpărare a păcatelor, neavând nevoie să pună în grădină fasole sau să facă altceva important pentru ispăşirea lor. Ştiu că nu ni-i dat nouă, muritorilor, să judecăm asemenea lucruri, însă, călătorind pas cu pas prin trecutul ei, mi se pare că prea cruntă şi nedreaptă i-a fost ispăşirea abătută asupra-i încă de la vârsta fragedă a inocenţei, când omul poate face doar greşeli mărunte.

S-a întâmplat s-o întâlnesc de mai multe ori la sărbătorile satului. De fiecare dată mă minunam de puterea ei sufletească, admirându-i dorinţa de a cânta sau a spune o poezie compusă despre viaţa-i amară. Era cam abătută şi slăbită, când am zărit-o ultima dată, în februarie a.c., printre măhălenii adunaţi în cimitir la slujba de pomenire a consătenilor omorâţi în iarna anului 1941, la Lunca. Aveam un sentiment de vinovăţie faţă de ea, căci de multe ori i-am promis, fără să mă ţin de cuvânt, că-i voi face o vizită, ca să-i ascult fără grabă şi să-i înregistrez durerea. Observându-mă, s-a apropiat şi mi-a amintit timid, fără urmă de reproş: „Am să mor şi nu mai vii pe la mine. La 21 aprilie voi împlini 84 de ani, nu mi-a rămas mult să-mi port crucea. Mă minunez că mai am zile. Abia mi-am târât picioarele până aici....”. Mi-a dat de grijă că, în caz de voi veni, să cobor în centru, lângă şcoală, şi să întreb de „Mosoriucica”, căci aşa este cunoscută ea la Mahala, sat unde aproape fiecare, pe lângă numele de familie, are şi câte o poreclă. Trăind pe locul unde şi-a întemeiat cu soţul cuibul, Domnica Hostiuc şi-a moştenit porecla de la soacră-sa, care a fost crescută de familia Mosoriuc.

Şi iată-mă la casa unde-şi supravieţuieşte singurătatea, chinuită şi acum de un necaz ce-i întunecă lumina soarelui de primăvară. Cum numai se topeşte zăpada şi gospodarii încep să facă curăţenie prin grădini şi curţile lor frumoase, se agravează marele calvar al Domnicăi Hostiuc. Având ghinionul să trăiască în apropierea unei râpe, o dată cu înserarea pe lângă poartă îi trec maşini şi tractoare încărcate cu gunoaie, printre care şi hoituri de animale, – toate fiind aruncate la marginea grădinii ei. La prima încălzire, cu orice adiere de vânt, duhoarea o omoară. N-are puteri să lupte cu nişte neobrăzaţi, pe care nu-i cunoaşte. Dacă le spune ceva, este ameninţată să-şi ţină gura. Şi-a înscris numerele câtorva tractoare şi i le-a dat primăresei, aceasta promiţându-i că-i va găsi pe răufăcători şi-i va pune la punct. Cu atât mai mult, cu cât la Mahala există un loc special pentru gunoişte.

„Se vede că ăsta e norocul meu, să trăiesc numai în greutăţi şi amar”, a suspinat a pagubă, deschizând uşa la casa cea mare, unde nu face focul de mulţi ani. Dar mai întâi a ţinut să mă ducă în grădină, la blestemata de râpă, menită parcă pentru cea din urmă ispăşire. Depănându-şi zilele, îi reapar aievea în faţă văgăuni mult mai prăpăstioase, în care a aruncat-o destinul. A ştiut ce-i binele doar cât a fost copilă în casa părintească, până la vreo 14 ani. Părinţii Domnicăi, Maria şi Simion Isac, n-au fost oameni cu mare avere, însă erau stimaţi de lume, deoarece deţineau o altă frumoasă şi rară pentru acele timpuri bogăţie – dragostea de carte. Fratele bunicii ei, Dumitru Cudla, a fost director de şcoală. Alt unchi, Vasile Nandriş, a lucrat ca învăţător în şcoala din sat. Mai mult ca sigur că şi Domnica avea să pornească pe acest drum, deoarece îi plăcea să înveţe, în şapte ani de şcoală românească râvnind să fie prima la carte. Dumnezeu a înzestrat-o şi cu talent la potrivirea cuvintelor frumoase. Soarta a vrut, însă, ca harul ei înnăscut să se reverse doar în cântece de jale, compuse în surghiun şi închisoare.

În toamna anului 1940, după ce s-au instaurat sovieticii, tatăl ei a dispărut din sat, lăsându-şi nevasta cu patru copii, cel mai mare Ion având 16 ani. De fapt, n-a plecat fără ştirea familiei, fiica şi mamă-sa stând o noapte fără de somn ca să-i împletească colţuni de lână. Împleteau şi plângeau, cuvintele lui „Rămâneţi cu Dumnezeu, căci nu ştiu dacă ne vom vedea vreodată”, străpungând şi acum inima Domnicăi:

– Tata, cu încă trei oameni de la noi, au trecut cu bine în România, spunându-le grănicerilor că s-au pornit la ogoarele lor să-şi strângă recolta. Din cauza lui n-am fi fost ridicaţi în Siberia, căci i se pierduse urma şi nimeni nu-şi amintea de el. Numai fratele Ionică nu-şi găsea locul. O ţinea întruna că vrea la tata. Când s-a strâns lumea noastră la Coteni să plece spre Lunca, Ionică a alergat primul, iar eu după el, cu o prietenă puţin mai mare... Mama a venit bocind după mine şi m-a întors din drum, iar fratele n-a vrut s-o asculte. Nici prietena mea n-a ascultat de părinţi, mergând după un flăcău drag. Îmbrăcase cele mai frumoase haine, era încălţată în papuci noi. La Prut a fost împuşcată chiar în faţa iubitului ei. Cineva, scăpat de acolo, ne-a povestit mai târziu că tânărul a luat-o în braţe şi plângea, rugându-se la soldaţi să-l omoare şi pe el. Dar păgânii au strigat că i se cuvine o pedeapsă mai mare decât moartea, că va înfunda pe viaţă puşcăria. Ionică, sărmanul, n-a mai ajuns la tata. A fost măcelărit cu baionetele şi aruncat sub gheaţa Prutului. Dacă de ochii lumii mama mai putea să se prefacă că habar n-are de tata, apoi după Ion plângea şi-l jelea în gura mare. De aceea am şi nimerit printre primii deportaţi. Bunica Dochina a fost judecată la 20 de ani de surghiun, pentru că feciorul mai mare a fugit în România. Degrabă Dumnezeu a „eliberat-o, menindu-i locul de veci la Omsk. Iar noi am primit o pedeapsă mai uşoară – numai cinci ani. Mama, eu şi doi fraţi mai mici, Gheorghe având numai cinci anişori, am fost scoşi din casă la 28 mai 1941, pe la ora două de noapte. Ne-au dat numai 20 de minute ca să ne pregătim de drum.

La poartă Domnica şi-a dat seama că a uitat să-şi ia pieptenele. Nu ia trecut prin cap că ar fi trebuit să pună-n sac un cojocel sau o pernă, ci îi părea rău după pieptene. Soldaţii n-au lăsat-o să intre în casă, deşi la Sadagura au stat trei zile în tren, până s-a completat eşalonul – mai mult de 60 de vagoane. Drumul a durat vreo şase săptămâni şi părea să nu aibă sfârşit. După Ural, câte un vagon era desprins de la acest tren al morţii, deportaţii fiind lăsaţi la Tomsk, Omsk, Celeabinsk. Doar ultimul vagon, unde se aflau mulţi copii şi bătrâni în agonie, nu trebuia nimănui, fiind mânat mai departe, până la capătul pământului. Numai când s-a terminat calea ferată, nenorociţii din ultimul vagon au fost lăsaţi sub cerul liber, pe malul unei ape. O săptămână s-au adăpostit într-un cort mare, ticsiţi ca scrumbia în cutie vreo 200 de inşi – toţi români de pe meleagurile noastre. Aşteptau să vină vaporul să-i ducă pe Peciora în sus, aproape de Oceanul Îngheţat. Cei pe care încă nu-i doborâse foametea se frământau nerăbdători să fie trimişi la muncă, să-şi câştige mai repede fărâma de pâine salvatoare.

II. În rana ultimei iubiri

Rememorând cei cinci ani trăiţi la capătul îngheţat al pământului, Domnica Hostiuc spune că nici o durere, nici o nenorocire n-a fost atât de mare ca încercarea ce o aştepta în viitor, acasă. Dacă ar fi ştiut ce lovitură îi pregăteşte soarta, s-ar fi rugat zi şi noapte la Dumnezeu să-i trimită cele mai groaznice chinuri, numai să-i ocrotească fiul care avea să-l nască peste ani. Nu-i este dat, însă, fiinţei omeneşti să schimbe ce i-a fost scris dinainte. Era doar un copil nevinovat, când aştepta alături de mamă şi fraţi să vină mai repede vaporul, crezând că o să-i ducă la un loc mai bun pentru viaţă.

La o săptămână a apărut şi acel vapor, drumul pe apă, până la o mică localitate, durând trei zile. Lăsaţi la mal, oamenii au început să fie număraţi şi împărţiţi în „slabi” şi „tari”. Mama Domnicăi pricepea puţin ruseşte şi a înţeles că cei „rebutaţi” erau sortiţi morţii. Când i-a venit rândul, s-a rugat să fie trecută la partea „bună de muncă”, încredinţându-i pe membrii comisiei că fata şi băiatul mai mare vor lucra alături de ea, iar pe cel mic îi vor hrăni din pâinea lor. Până în toamnă au rezistat mai uşor. Domnica lucra la săpat cartofi, Mihai păştea viţeii, mama lor a fost trimisă la o fermă de vaci. „Binele” a durat numai până la începutul lui septembrie. O dată cu prima zăpadă, li s-a spus să-şi strângă lucrurile, cât pot duce în spate, căci nu mai au ce face acolo.

– Am stat din nou trei zile pe malul unui pârâu, cu ce aveam pe noi, eram prea sleiţi de puteri ca să cărăm ceva mai mult, îşi aminteşte Domnica. Ningea, frigul ne pătrundea până la oase, apa curgea tulbure, ca şi gândurile noastre. În sfârşit, au venit trei bărbaţi pe cai, ordonându-ne să trecem apa cum ne duce capul. Femeile au tăiat copăcei, au făcut un fel de pod... Pe celălalt mal am fost din nou număraţi şi aleşi pentru munca la tăiat pădure. Copiii au primit un lucru mai „uşor”. Trebuia să strângem crengile uscate, să le ardem, făcând astfel cărări printre copaci. Ne chinuiam grozav: pe un ger de 40 de grade şi zăpadă de doi metri crengile nu ardeau. Peste femeile noastre, nedeprinse să ţină toporul sau ferestrăul în mână, căzuse mare blestem. La câteva zile, două au fost aduse moarte din pădure. Apoi în baraca noastră au început să-şi dea sufletul într-un capăt copiii şi bătrânii – câte cinci-şase pe zi.

Nu aveau puteri măcar să-şi plângă şi să-şi îngroape morţii. Până la topirea zăpezii, cadavrele erau adunate, unul peste altul, într-un ungher la intrare. În baracă nu era loc nici pentru cei vii, paturile stând în două etaje. Soba de cărămidă nu încălzea defel, apa în căldare îngheţa până la fund. Întorcându-se obosite din pădure, femeile se înghesuiau una peste alta să se încălzească, să-şi facă un ceai... Nu era chip de odihnă într-o încăpere cu vreo 60 de suflete. În timp ce unele boceau de jalea lor sau se spălau, altele se necăjeau să adoarmă... Nu exista duminică ori sărbătoare. Se rugau în gând la Dumnezeu, dar, pesemne, toţi sfinţii, ocrotitori altă dată, le părăsiseră. Numai păduchii şi ploşniţele le însoţeau pretutindeni.

Presimţind că moartea se apropie de copiii ei, mama Domnicăi a pornit să caute ceva de-ale gurii. A străbătut vreo 80 de kilometri pe jos, iar când s-a întors, fiul mai mic nu avea nevoie de bucăţica de pâine, iar fiica abia se ţinea pe picioare. A avut, totuşi, noroc că a scăpat de închisoare. Trei neveste mai tinere, care părăsiseră lucrul în pădure, au fost judecate, primind, la pedeapsa de mai înainte, încă câte zece ani de puşcărie. Peste Domnica se abătuse altă nevoie, despre care mai înainte i-a fost ruşine să vorbească. Acum, la adânci bătrâneţe, nu mai are ce ascunde. Se ridicase fată mare şi inima îi zvâcnea după Nicolae – un tânăr de seama ei, tot din Mahala, deportat cu familia acolo. Şi el îi răspundea cu aceeaşi privire de îndrăgostit. Necazul ei era că-i căzuse tronc la inimă directorului întreprinderii unde lucra. Bărbat mult mai în vârstă, căsătorit, o urmărea la tot pasul, promiţându-i că va huzuri pe lângă el. După ce fata i-a mărturisit cinstit că-i este drag un băiat din satul ei, a început răzbunarea. Ameninţând-o că nu-l va mai vedea pe „iubitul din satul ei”, directorul l-a trimis pe Nicolae la tăiat pădure la vreo 500 de kilometri depărtare, iar pe ea – pe apă, cu luntrea la pescuit. Trebuia să iasă în larg şi pe furtuni grozave, când valurile se ridicau cât casa. Odată, pe o vreme de groază, a zărit pe valuri o făptură omenească, ţinându-se de doi butuci. Era chiar Nicolae, care de dorul ei şi-a făcut o plută şi a pornit pe apă, riscându-şi viaţa. Auzindu-i strigătul de ajutor, Domnica l-a scos aproape fără suflare la mal. „M-ai salvat de la moarte. Stâlp de piatră să mă fac, dacă nu o să mă cunun cu tine”, i-a jurat atunci băiatul.

Nu s-a făcut stâlp de piatră, dar nici de fericire n-a avut parte. După eliberarea din surghiun, n-a mai fost văzut prin sat. Mamă-sa nu l-a lăsat să se însoare cu Domnica, iar el de necaz nu s-a întors din armată. I-a scris doar o singură dată, înştiinţând-o că n-o să-l mai vadă, din cauză că nu l-a lăsat s-o ia pe fata dragă. Înainte de moarte, ea a chemat-o să-şi ceară iertare. Acum Domnicăi îi pare rău, atunci, însă, fiind tare supărată, în loc de iertare, a blestemat-o: „Nici pe ceea lume să nu ţi-l arate Dumnezeu. Cu Nicolae poate aveam o altă viaţă...”.

Ilie Hostiuc, soţul ei, a fost om bun şi muncitor, numai că norocul i-a ocolit chiar din primii ani de căsnicie.. Domnica se miră şi azi cum s-a hotărât Ilie s-o ia de nevastă la nici un an de la întoarcerea acasă. Trăia la bunica ei, casa îi era distrusă. Nu reuşise să-şi pregătească puţină zestre, cum se cuvenea să aibă fetele. Când i-a spus că n-are cu ce se îmbrăca mireasă şi nici măcar să pună ceva pe masă, el a liniştit-o că o va îmbrăca şi va pregăti tot ce trebuie pentru nuntă. Înţelegea necazul, îndurând şi el multă scârbă după ce tatăl i-a fost mânat în lagărul de la Onega.

Tinerii soţi s-au înscris, ca toată lumea, în kolhoz – cu pământul şi sărăcia lor. Trudind de pomană înfometat pe lanuri, Ilie a luat într-o seară un săcuşor de grâu pentru care a plătit cu şase ani de închisoare. Judecata a avut loc în sat, ca să vadă toţi ce păţesc hoţii care fură din averea statului. La câteva luni după condamnarea soţului, Domnica l-a născut pe Niculuţă. L-a crescut singură, în timp ce soţul îşi ispăşea pedeapsa, făcând cinci ani de puşcărie departe – pe Enisei, la Egarka. Când s-a întors acasă, şi-a găsit fecioraşul măricel, iar sărăcia şi mai mare. N-a trecut mult timp şi, constrâns de nevoi, a adus acasă nişte răsărită. Se vede că furtul nu era meseria lui, căci a fost din nou prins şi judecat la zece ani de închisoare. De data aceasta, tânăra nevastă n-a rezistat fără nici un sprijin. Stribocii îi răscoleau prin toate cotloanele, băteau şi-n miez de noapte la fereastră, cerându-i să plătească birurile. La un an după închiderea bărbatului, a lăsat casa pe o vecină, şi-a luat copilul şi a pornit la drum lung, spre oraşul Mejdurecie din regiunea Kemerovo-Kuzneţk, unde se afla lagărul deţinuţilor. Nu l-a prevenit pe soţ, de teamă că nu va fi de acord cu decizia ei.

...Deţinuţii mergeau încolonaţi la muncă. Ilie l-a observat mai întâi pe băiat. Credea că are halucinaţii, s-a făcut vânăt la faţă, a început să tremure... Apoi a văzut-o, păşind din urma copilului, şi pe nevastă-sa. Convoiul s-a oprit, urmărind toţi încremeniţi întâlnirea lor. Comandantul închisorii l-a slobozit pentru o săptămână să stea cu familia. Apoi i-a prevenit pe soţi că întâlnirea a luat sfârşit, iar dacă vor să trăiască împreună le dă o casă liberă. Ilie trebuia să muncească ziua în lagăr, iar seara era lăsat la soţie şi fiu.

– N-am putut să mă despart de el, căci plângea şi mă ruga să nu-l părăsesc. Aşa am trăit patru ani, până la eliberarea lui înainte de termen. Eu lucram în grădină, pământ liber era cât vezi cu ochii. Pe Niculuţă l-am dat la şcoală. N-o duceam rău, ni s-a promis ajutor să ne facem o casă nouă dacă rămâneam acolo. Dar parcă o mare năpastă ne mâna la necazurile de acasă, căci oricât de dulce ar fi viaţa printre străini, tot la amarul din satul tău te trage inima.

Prin ceaţa acestor amintiri Domnica îşi vede fecioraşul şi pe Ilie cum îl ridica fericit în braţe, uitând de pedeapsa nedreaptă şi chinurile muncii silnice. Pe Niculuţă l-a pierdut în floarea tinereţii. Numai îşi înfiripase familia, aştepta un copilaş când s-a omorât cu motocicleta într-un accident de circulaţie. Domnica nu era acasă, se afla la Moscova. Ca să lege tei de curmei, bătea drumurile în căutarea unui câştig. La întoarcere inima de mamă avea o presimţire rea, credea, însă, că-i din cauza fricii de a nu fi prinsă cu specula. Nu avea cum să ştie că de opt zile fiul o aştepta în sicriu, la morgă. Necunoscând pe ce drum se întoarce, soţul a pus mai mulţi oameni s-o întâmpine – pe la gară, aeroport, la intrarea în sat... Două vecine în negru au întâlnit-o la şosea. Până la poartă nu i-au spus nimic, dar ea de-acum nu-şi simţea picioarele. Văzând ograda plină de lume, a leşinat, revenindu-şi la spital. La 17 zile după acea nenorocire, nora le-a născut o nepoţică, lăsând-o din faşă bunicilor. „Dacă vreţi, creşteţi-o voi, dacă nu – o duc la casa de copii”, şi-a ameninţat ea soacra. Dar nu era nevoie s-o sperie, pruncul părăsit de mamă fiindu-i ca o salvare dumnezeiască de la cele mai negre gânduri.

III. Ultima închisoare

Nora soţilor Hostiuc era foarte tânără şi necoaptă la minte atunci când a rămas văduvă şi şi-a părăsit pruncul. Domnica îi este într-un fel recunoscătoare că nici mai târziu nu s-a cuminţit şi a lăsat-o să-şi crească în pace nepoţica. Avea pentru ce trăi şi pentru cine munci. Şi ea, şi bărbatul ei, Ilie, erau deprinşi să adune ca furnicile, iar după moartea tragică a unicului fiu truda lor n-ar fi avut nici un rost, dacă nu le-ar fi dăruit Dumnezeu bucuria de a se zbate pentru viitorul Lenuţei. Primele cuvinte ale micuţei, „mamă” şi „tată”, au fost rostite pentru bunici, pe care îi credea de părinţi.

Din câştigul mizer în kolhoz, Ilie şi Domnica n-ar fi reuşit să asigure bunăstarea ce şi-o doreau nepoatei lor. De aceea bunica-mamă şi-a reluat drumurile la tatăl ei în România, de unde aducea cu frică şi amar câte ceva de vânzare. Prima ei întâlnire cu părintele refugiat în România a fost de pomină. Îi curg lacrimile şi acum, când îşi aminteşte:

– Tata se temea să ne trimită vreo veste. I-am dat eu de urmă, găsindu-l prin fratele lui, unchiul Florea Doroş de la Bucureşti. Teama de urmărirea sovieticilor, l-a mânat tot mai departe, în Banat, la graniţă cu Serbia. A încercat să se aciueze pe la Bucureşti, însă acolo a fost întrebat de ce n-a rămas acasă. „O să-ţi mănânce urşii albi familia din cauza fugii tale”, l-a mustrat cineva din instanţele pe unde umbla el după ajutor ca să-şi aranjeze traiul.

Astfel speriat, Simion Isac s-a retras într-o margine a Banatului, găsindu-şi de lucru la un sanatoriu pentru reabilitarea bolnavilor de tuberculoză. Acolo îşi avea casa şi masa, adică primise o cămăruţă unde se adăpostea în nopţile chinuite de insomnie, ziua fiind ocupat cu lucrul la bucătăria sanatoriului. Probabil, se simţea vinovat faţă de nevastă şi copiii rămaşi în ghearele tiranilor, căci nu s-a recăsătorit, trăindu-şi zilele în deplină singurătate. Nu şi-a recunoscut fiica la prima întâlnire, însă nici Domnica nu şi-a dat seama de-odată care din bărbaţii ce-o aşteptau la gară este tatăl ei:

– În jurul nostru tremura lumea de plâns, atunci când cineva mi-a spus: „Uită-te, vine tatăl tău!”. Mi s-a părut mai josuţ decât îl ştiam până la despărţirea noastră, slab şi mic, ca un copil, şi mult mai bătrân decât mă aşteptam să-l văd... Ultima dată am fost la el în 1977, în timpul cutremurului acela mare din Bucureşti. M-am oprit mai întâi la uncheşul Florea. Casa lui, de lângă Cişmigiu, a rămas întreagă, dar am văzut mare jale prin tot oraşul. Excavatoarele scoteau morţii de sub ruine. Nu pot uita cum o femeie plângea şi arăta sub nişte mormane, unde fusese o cafenea, rugându-i pe salvatori să-i dezgroape fiul. Mare şi bun e Dumnezeu cu unii oameni! Băiatul a fost găsit viu la locul arătat de maică-sa...

După prima vizită la taică-său, Domnica a stăruit s-o aducă şi pe mamă-sa în România. Însă întâlnirea soţilor despărţiţi de nefastul destin a fost rece, ca gheţarii în care s-a chinuit cinci ani familia deportată din Mahala. Maria Isac nu-i putea ierta soţului moartea celor doi feciori. Inima i se împietrise în încrederea că dacă nu trecea Simion graniţa, Ion nu avea să se alăture măhălenilor porniţi să-şi găsească sfârşitul la Lunca, iar ea nu avea să fie deportată cu cei trei copii la Polul Nord, unde şi-a dat sufletul fecioraşul mai mic, Gheorghiţă. Deşi e greu de presupus că viaţa avea să le decurgă neapărat pe un făgaş al fericirii, dacă capul familiei rămânea acasă, mama îndurerată de pierderea fiilor, rămânea neîndoioasă în părerea ei.

Domnica, însă, s-a arătat mai îngăduitoare faţă de părintele înstrăinat. I se rupea inima de milă, când se gândea cum trăieşte el în singurătate, de nimeni iubit, fără nici o rubedenie, fără nici un suflet drag pe aproape. Mama-sa, oricum, chiar şi în exil i-a avut pe copii lângă ea, s-a ajutorat cu oameni din satul lor... Mila de părintele nealinat, dar şi interesul de a face un ban pentru zestrea Lenuţei, o purtau pe Domnica spre tatăl ei. Aducea de acolo material de nailon, băsmale înflorate, trenciuri de fâş şi alte mărfuri mărunte, cu care făceau sârbii comerţ pe pieţele din Timişoara. Nu avea mare gheşeft. Controlul vamal era foarte sever, şi-apoi cât putea să care o femeie în două mâini. Astăzi se aduce marfă de peste graniţă cu microbuzele, cu avioanele, iar cei care se ocupă cu asemenea afaceri poartă mândrul nume de businessmani. Atunci, însă, erau etichetaţi cu ruşinoasa invectivă „speculant” şi pedepsiţi aspru de lege.

N-a scăpat de rigorile legislaţiei sovietice nici Domnica. Cu toate că era trecută prin ciur şi dârmon, năpasta a căzut pe capul ei din cauza unui pârâtor. Mai precis, a fost prins un bărbat de la Chişinău, care cumpăra de la ea nailonul angro şi-l vindea mai departe. Din urma lui au nimerit sub anchetă încă vreo patruzeci de persoane, printre care şi Domnica Hostiuc. Procesul de judecată a avut loc în sat, la Mahala, aşa cum s-a întâmplat în două rânduri cu soţul ei Ilie. Era 1982, ieşise de curând la pensie, la „odihna” ei binemeritată adăugându-se doi ani de închisoare. La interogatoriu, apoi şi la judecată, a fost silită să-i denunţe pe oamenii care au cumpărat de la ea marfă, însă, Domnica n-a trădat nici un nume. Ştia din copilărie ce înseamnă să fii condamnat şi a ţinut întruna că şi-a vândut nailonul la piaţă, unor persoane necunoscute. Învinuită de infracţiune în grup, a fost condamnată la doi ani de detenţie, din care şase luni a stat închisă la Cernăuţi, iar restul – în lagărul de femei din Dneprodzerjinsk.

I se rupea inima după nepoţica rămasă în grija bărbatului, dar trebuia să soarbă până la fund şi acest pahar cu venin. La penitenciarul din Dneprodzerjinsk a nimerit într-un contingent îngrozitor – femei care şi-au omorât copiii sau bărbaţii, au săvârşit jafuri serioase. Chiar şi şefii de acolo s-au mirat, aflând, după cercetarea dosarului, motivul condamnării ei. Domnica a auzit cum un membru al comisiei de acolo a spus: „De ce a trebuit să fie femeia asta osândită atât de aspru. Putea să i se aplice o amendă...”. Arătându-se blândă şi răbdătoare, Domnica a fost repartizată să lucreze ca infirmieră la spitalul penitenciarului. Noaptea, însă, dormea în baracă, cu celelalte deţinute, care erau slabe, îmbrăcate în zdrenţe şi foarte agresive. Puteau să-ţi scoată ochii chiar pentru o vorbă, dacă nu le venea pe plac. În apropierea închisorii funcţiona o întreprindere de prelucrare a metalelor, aerul fiind îmbibat cu poluanţi nocivi. Un praf des cu pulbere de bronz îngreuia atmosfera. Deţinutele au reuşit să trimită o plângere la Moscova. A venit să verifice situaţia cosmonauta Valentina Tereşkova, care în acea perioadă ocupa un post înalt în organele de stat. Acum Domnica îşi aminteşte râzând de acea situaţie:

– Doamne, ce comedie a mai fost! Ne-au îmbrăcat frumos pe câteva femei, care lucram în spital şi arătam mai bine, şi ne-au scos la plimbare, taman când a sosit Valentina Tereşkova. Întrebate dacă nu aveam vreo plângere, am răspuns că totu-i bine. De fapt, n-am minţit, căci nu sufeream chinurile altor nenorocite, care lucrau la uzină.

În ultima-i închisoare Domnica Hostiuc a compus un cântec pe care îl îngâna în sinea ei, în fiecare zi trăită după gratii adăugând câte un rând, întipărit cu sânge în inima îndurerată. Nu se putea împăca cu marea nedreptate de a mai face doi ani de puşcărie, după ce a trecut prin atâtea chinuri în Siberia, după ce fratele i-a fost sfâşiat cu baioneta pe Prut, iar soţul condamnat în două rânduri de parcă ar fi săvârşit cele mai straşnice crime. În câteva minute mi-a cântat cu jale sfâşietoare elegia compusă un an întreg la închisoare: „Şi m-au dus la cremănar, /Unde-i traiul mai amar,/ Acolo dacă-am ajuns,/ Porţile mi s-au deschis,/ Santinela m-a luat,/ În celulă m-a băgat./ Celula-i întunecoasă,/ Inimioara mea e arsă./ După două luni de zile,/ Iar au venit după mine/ Să mă ducă mai departe,/ În neagră străinătate./ Cum a fost inima mea,/ Când treceam prin Mahala? .../ Ardă-te-ar străinătate,/ Cum îmi eşti soră şi frate,/ Toată viaţa pân-la moarte. /Cucul cântă, vântul bate,/ Eu îs în străinătate./ Nu ştiu, mamă, draga mea,/ Dacă ne vom mai vedea...”.

În acest cântec de câteva ori este pomenită cu durere maternă nepoţica Lenuţa, care la acel moment era în clasa a şasea. Acum lucrează în Italia, sunând-o din Paşti în Crăciun pe bunica care i-a fost mai mult decât o mamă. Domnica, în cântecul strădaniilor ei din închisoare, parcă a prevăzut că va rămâne singură până la urmă: „Am crescut un puiuţ drag,/ Mi l-a luat moartea din prag;/ Am crescut al doilea pui/ Şi-am rămas a nimănui”.

În rugăciunile de seară îi mulţumeşte lui Dumnezeu că a ajuns să trăiască încă o primăvară, în inimă înflorindu-i bucuria când îi deschide poarta strănepoata Diana, când vine Mariana, lucrătoarea socială de la primărie, s-o ajute prin casă, când i se rătăcesc prin curte doi copilaşi din vecini... Acum nu-i trebuie nimic, doar puţină putere să poată umbla prin grădină, să arunce un pumn de grăunţe la orătăniile ce-i cotcodăcesc prin curte şi să se odihnească cu ochii pierduţi în adâncul cerului, unde o aşteaptă sufletele celor dragi.

Maria TOACĂ