ANIŢA NANDRIŞ – SIMBOL AL ÎNVIERII PRIN SACRIFICIU ŞI CURAJ

Aniţa Nandriş, ţăranca din Mahala, devenită cunoscută lumii prin cartea sa „20 de ani în Siberia”, nu mai este o simplă muritoare care odihneşte în cimitirul din deal al satului, alături de cei trei fii aduşi teferi acasă din infernul de gheaţă al Siberiei. Ea nu mai este doar una din miile de victime ale unui neam ce-şi merită mai mult decât oricare altele statutul de popor-deportat. Ţăranca Aniţa Nandriş a devenit un simbol – al sacrificiilor prin care creştinii îşi câştigă veşnicia, al rezistenţei tuturor mamelor care şi-au ocrotit copiii de moarte în condiţii incompatibile cu viaţa. Dar mai mult decât toate, chipul ei blând, înveşnicit în bronz şi dezvelit în ultima duminică de septembrie în părculeţul amenajat cu acest prilej în centrul satului Mahala, este un omagiu limbii române şi o înălţare în slăvi a curajului. Mântuirea şi fericirea cerească, în care-şi pune speranţa orice bun român, au fost coborâte pe pământ. Pe piedestalul gloriei a fost înălţat curajul unei sărmane femei, năpăstuite de vitregiile istoriei, torturată de sălbătăcia tiranilor, aleasă de forţele răului să plătească pentru toate faptele demne ale înaintaşilor neamului ei.

Însă nu fratele Grigore, ilustrul savant cunoscut şi apreciat în Occident, nu fratele Ion, medic strălucit, care a făcut pentru prosperarea economică a măhălenilor mai mult decât toate stăpânirile străine de până şi după el, au fost înălţaţi pe postamentul recunoştinţei consătenilor, ci sora lor mai mică, Ana, predestinată şi prin nume să fie zidită în jăratecul jertfelnicilor. Pe ea doresc s-o vadă în fiecare zi urmaşii celor masacraţi la Prut şi îngheţaţi prin Siberii, ca de la chipul ei înveşnicit în bronz să se întărească cu puterea de a păşi peste greutăţile de astăzi, să înveţe a nu-şi pleca capul decât în faţa lui Dumnezeu şi a memoriei celor din morminte.

„Prin cîte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea seama…”

Aceste prime cuvinte, cu care Aniţa Nandriş îşi începe istoria vieţii, ar putea aparţine fiecărui român din generaţia ei, căci reflectă destinul întregului neam românesc din Bucovina. În timp ce cele trei părţi – donatorul Mircea Cozma, preşedintele Consiliului judeţean Prahova şi preşedintele Societăţii cultural-istorice „Mihai Viteazu”, partenerul său de frăţie românească Vasile Tărâţeanu, preşedintele Fundaţiei culturale de binefacere „Casa Limbii Române”, şi beneficiarul, primăreasa Elena Nandriş, semnau la sediul primăriei, în prezenţa unor distinse personalităţi din România, sosite în calitate de dragi oaspeţi, un protocol unic referitor la actul de donaţie şi primire a monumentului, oamenii locului se strângeau în micul scuar, privind nerăbdători spre statuia încă acoperită. S-ar fi putut auzi, în aerul înnobilat de puritatea simţirilor ce-i răscoleau, până şi vibraţia emoţiilor lor, dacă liniştea solemnă n-ar fi fost tulburată de zarva veselă a copiilor de pe lângă scrânciobul, deja „inaugurat” de cei mici. Pentru bucuria lor, autorul proiectului, tânărul arhitect Egor Prodaniuk, a prevăzut în perimetrul scuarului şi un mic teren de joacă, cu nisip şi un scrânciob în stil retro, probabil, ca pe timpul copilăriei Aniţei. Nu departe, cu ochii la micuţii din scrânciob, am zărit-o pe octogenara Domnica Gostiuc, una din puţinele supravieţuitoare ale calvarului siberian. Îmbrăcată deosebit de îngrijit, mi s-a părut că arată mai bine şi mai odihnită, decât astă iarnă, când am întâlnit-o la crucile martirilor măhăleni împuşcaţi la Lunca. Mătuşa era mulţumită că a dat şi ea ceva, din puţinul ce-l are, pentru acest loc al Aniţei Nandriş. Lemnul pentru scrânciob, copăcei în forma lor naturală, au fost tăiaţi din râpa ei de lângă casă. Măcar cu atâta folos s-a ales din acel loc prăpăstios. „Mi-au spus meşterii că drept răsplată mă pot legăna şi eu aici, dar îs prea grea, mă tem că s-or rupe stâlpii”, glumeşte bătrâna, suspinând că, „iaca, Aniţa a avut noroc de fraţi renumiţi şi nepoţi cuminţi în România, care i-au tipărit cartea, iar acum i-au adus şi un monument…”. Îi pare rău că scrierile ei (cântece, poezii, compuse în anii deportării şi la închisoare) vor rămâne numai în câteva caiete, căzând, totuşi, de acord că Aniţa a meritat mai mult ca oricine această cinste, pentru că chinurile ei au durat un timp mai îndelungat. Cele mai multe familii deportate din Mahala, printre care şi Domnica Gostiuc cu părinţii, au fost condamnate la 5-6 ani de exil, iar Aniţa Nandriş, cu cei trei băieţi ai ei, – la tocmai 20 de ani, şi soţul ei Chirică Cudla s-a pierdut fără urmă. „Poate cei tineri îşi vor aduce aminte şi de noi, când vor trece pe aici”, speră Domnica Gostiuc, adăugând că nu demult a vizitat-o un tânăr scriitor din România – cu rugămintea de a-i povesti despre suferinţele ei. „Mi-i tare greu şi urât singură, iar vecinele însă glumesc că aşa bătrână cum sunt, tot mai trebuiesc cuiva”, mi s-a plâns, grăbită să prindă un loc pe băncile din apropierea statuii.

Traian Mihaiesi a venit din Ostriţa Herţei. Cunoaşte istoria Aniţei Nandriş din povestirile mamei sale, Eudochia: „În tinereţe ele au fost prietene, părinţii se hrămuiau. Mama avea doi fraţi, unul a vrut s-o ia pe Aniţa de nevastă. Dar ea a refuzat să meargă după el, din cauză că era tare înalt, avea doi metri şi un centimetru. Îi spunea: „Bade eşti tare lung, cum o să umblu din urma ta”. Mama mea a trăit până la 93 de ani, s-a întâlnit cu Aniţa după întoarcerea ei din Siberia. Avea să fie şi familia noastră deportată, dacă nu ne ascundeam când umblau călăii prin sat să ridice lumea”

Nu departe am văzut-o pe Aurora Bujeniţă – un copil al exilului, a cărei soartă „cu coroană de spini” am descris-o acum câţiva ani. Printre lacrimi mi-a mărturisit durerea după oamenii care au suferit atâta amar, dar n-au ajuns la această zi. Ea avea numai patru ani când a fost scoasă din casă cu mama, frăţiorul de un an, bunica şi o mătuşă. După cinci ani s-a întors la baştină numai cu fratele şi mama. Pe Aniţa Nandriş a cunoscut-o mult mai târziu. Lucra poştăriţă, trecea des pe lângă poarta ei, îi aducea ziare şi scrisorile de la fraţii din România. Vorbind mai apoi în faţa monumentului, Aurora a atins coardele cele mai sensibile, referindu-se la mamele care munceau toată ziua în pădure pentru 400 grame de pâine în două cu apă. Pedeapsa cea mai mare era foamea, căci mamele aduceau „nafura” la baracă, unde le aşteptau copilaşii flămânzi. Îi sună şi azi în memorie cântecul lor: „Pe Peciora tare-i bine,/ Cine merge nu mai vine,/ Pe Peciora apa-i bună,/ Nu trăieşti mai mult de-o lună”. „Pentru toate mamele care ne-au ţinut în braţe, ne-au dat ultima fărâmă de pâine de la gura lor este acest monument”, le-a spus Aurora Bujeniţă consătenilor.

Iar tânăra Mihaela Antonescu a confirmat acest adevăr prin cântecul „Doar o mamă poate şti…”, emoţiile melodiei fiind transmise Consulului General al României la Cernăuţi, dna Tatiana Popa: „După cutremurătorul discurs, mă simt deosebit de onorată şi fericită să asist la acest moment de excepţie. În timp ce vorbea dna Aurora, mă uitam la măicuţele din jur şi sunt convinsă că fiecare are o tragedie în suflet, o istorie ce se cere cunoscută. Doar întâmplarea şi destinul a făcut ca Aniţa Nandriş să aibă inspiraţia de a-şi scrie tragedia pe hârtie”. Astfel, doamna Consul General a elogiat puterile nebănuite ce izbucnesc din inimile acestor oameni şi cer dreptul la cuvânt.

„Ne simţim mici în faţa acestei firave, dar puternice femei”

Fiecare venise cu o amintire şi partea proprie de jertfă la această neobişnuită sărbătoare, dar de cele mai mari emoţii erau cuprinse rudele, urmaşii Nandrişilor, care sunt mândria întregii Bucovine, nu doar a unui singur sat. Nepotul Aniţei de la fratele Florea, doctorul Gheorghe Nandriş din Sibiu, cel care i-a trecut prin vama de la Siret manuscrisul, încurajat de cuvintele ei „Doar nu ţi-o fi frică Gheorghe”, era mai liniştit decât ceilalţi după cele două nopţi dormite în casa părintească. Mi-a mărturisit că „aşa somn n-a făcut de multă vreme”. În faţa monumentului, însă, calmul i-a fost înăbuşit de emoţii, invocând momentele de glorie şi de sacrificiu al baştinei buneilor şi părinţilor săi: „Timp de un secol, satul Mahala a trecut prin două momente de jertfă: ciuma din 1840 a răpit pe fiecare al zecelea locuitor, iar ciuma comunistă din 1940 a adus moartea la o mie de oameni din cei 4.000 de locuitori ai satului. Pe la noi aceasta se numeşte genocid. Eu am lansat o noţiune nouă – „comucid”, ceea ce înseamnă crimele săvârşite de comunişti. În primul volum al Istoriei familiei Nandriş (va apărea în cinci volume) am un capitol aparte „Comucidul sovietic din satul Mahala din Bucovina”. Acest monument e un semn de neuitare pentru morţii noştri şi sunt sigur că ei ne aplaudă din cer, pentru că puţine sate şi-au adus morţii acasă, aşa cum au făcut măhălenii cu cei împuşcaţi la Lunca”. Dl Gheorghe a dăruit şcolii din Mahala 30 de exemplare a noii ediţii a cărţii „20 de ani în Siberia”, care a reuşit să facă înconjurul lumii, datorită traducerilor în engleză, franceză, germană, în curs de apariţie este varianta italiană. Astfel, ţăranca din Mahala dă lecţii de viaţă unei lumi care n-a cunoscut nicicând genocidul prin înfometare şi muncă silnică.

Traducerea în franceză, aparţine lui Daniel Nandriş, fiul renumitului lingvist Octavian Nandriş, întemeietorul catedrei de limba română la Universitatea din Strasbourg. După doi ani de la prima vizită în satul unde bunelul său a fost director de şcoală, Daniel a venit din nou din Franţa, împreună cu soţia Silvia, depunând la postamentul Aniţei suferinţele ei tălmăcite în limba franceză. După apariţia acestei cărţi în Franţa, el a fost sunat de mulţi cunoscuţi de acolo, care au citi-o dintr-o răsuflare, spunându-i traducătorului că „face parte dintr-un neam mare”. Un prieten din Bolivia a lansat ideea că ar fi bine să se traducă şi în spaniolă. Găzduit de profesorul de franceză Ion Antonescu, Daniel a comunicat cu neamurile sale prin gura acestui erudit măhălean.

În duminica de 30 septembrie s-a înrudit cu măhălenii bărbatul datorită căruia se întâmplă asemenea minuni în spaţiul românesc. Mircea Cozma, preşedintele Consiliului judeţean Prahova, zona bogată a petrolului, turismului montan şi vinului roşu, a dezvelit, prin intermediul societăţii „Mihai Viteazu” mai mult de o sută de statui în teritoriile româneşti din afara graniţelor. Cu puţin înainte de a o aduce pe Aniţa Nandriş, a tăiat panglica la Chişinău, unde, de sărbătoarea limbii române, a fost inaugurat bustul lui Alexandru Ioan Cuza. A reacţionat prompt şi generos la rugămintea prietenului său Vasile Tărâţeanu, având grijă ca statuia Aniţei Nandriş să ajungă la Mahala în această toamnă jubiliară pentru sat, când se împlinesc 450 ani de la prima amintire a comunei în hrisoavele vremii (moment evocat în retrospectiva profesoarei de istorie Ana Gostiuc). Sculptorul Constantin Ionescu, autorul multor statui finanţate de societatea „Mihai Viteazu” din Ploieşti, mi-a mărturisit că până acum a înveşnicit în bronz figuri proeminente ale istoriei şi culturii româneşti. Acesta-i primul monument al său, consacrat unei simple femei şi a trebuit să se documenteze, să coboare la izvoarele suferinţelor acestor oameni, să retrăiască istoria ei, pentru a reda smerenia înălţată în rangul demnităţii supreme. Misiunea sculptorului n-a fost uşoară, căci Mircea Cozma a dorit ca statuia să reprezinte simbolul puterii de a păşi cu viaţa prin moarte, să fie un bust închinat suferinţelor, dar şi dârzeniei, onoarei, mândriei de a fi român, încât fiecare să simtă că: „Se află în faţa unei femei care e mai mare decât Ceahlăul, care a spus lumii în cartea ei mai mult decât 20 de scriitori la un loc. Doar în munţii Carpaţi poate se mai găseşte cremenea din care a fost clădită Aniţa Nandriş, ajutând-o să-şi salveze copiii, să aibă credinţă în neamul ei, în limba română. Primiţi acest cadou din partea unui român care a avut taman aceeaşi soartă, fiind refugiat din Maramureşul istoric, prin noroc şi prin destin, undeva lângă Arad, şi al cărui tată a ajuns prea târziu aici cu batalionul Vânătorilor de Munte”.

Cei ce-şi zic astăzi cu mândrie măhăleni au fost menţionaţi de primăreasa Elena Nandriş, pentru eforturile depuse la amenajarea scuarului, aidoma unei case mari în care să dăinuiască statuia, – Mihai Chişcar, Vasile Nandriş, Gheorghe Boiciuc, Dumitru Gostiuc, Mihai Doroş, Ion Dmitriuc, Ion Bujeniţă, Gheorghe Vasiloi, Constantin Bujeniţă, Dumitru Chelbea. Un cuvânt de mulţumire pentru susţinere l-a primit şi deputatul consiliului local, Mihai Tănăsescu. El a pus punct discuţiilor iscate la o sesiune, convingându-i pe deputaţi că Aniţa Nandriş este simbolul tuturor mamelor trecute prin calvarul deportărilor. Poartă şi el în inimă dramatismul familiei. Printre cei 602 ţărani deportaţi în Siberia s-a aflat şi tatăl său, alături de părinţi, bunică, frate. Într-o noapte, când lucra în câmp, a auzit pe cineva cântând româneşte: „Pocnind din bici, pe lângă boi…”. A mers după acea voce, cunoscându-l astfel pe viitorul său socru. De atunci acest cântec este transmis din tată în fiu, ca o relicvă ce simbolizează continuitatea neamului.

Cu mult drag şi-au făcut datoria părinţii duhovniceşti ai satului – preoţii Gheorghe Moroz, Dumitru Miţiţei, avându-i alături pe preoţii Ion Bivolaru şi Vasile Covalciuc, protopopul raionului Storojineţ, înnemurit cu Aniţa Nandriş prin căsătoria cu nepoata ei Maria. Invocându-i numele, el a amintit de rugăciunea Uşa Milostivirii, care i-a ajutat pe mulţi osândiţi să păşească pe pământul scump de acasă şi poate-i va ajuta la împlinirea unui vis frumos: toţi cei prezenţi la manifestare au ridicat sus mâinile, votând ca şcoala din centrul satului să poarte numele ilustrului savant, Grigore Nandriş. Şi ca un ecou la această rugăciune au răsunat omagiile corului Bisericii Sfânta Treime, zburând până departe jalea cântată de martirii din Mahala, purtaţi înfometaţi şi îngheţaţi pe drumul pătimirilor.

Pentru pacea lor în lumea umbrelor, dar mai ales pentru întărirea coloanei noastre vertebrale ar trebui să batem la mai multe uşi decât la cea a Milostivirii.

Maria TOACĂ