La mulți ani, Maestre Ioan Paulencu! Cu dor nestins de Bucovina lui dragă, pe care o are, ca pe o icoană, în suflet, şi dragoste fierbinte faţă de muzică, de Neam, de Grai, de Folclor, legendarul Artist Ioan Paulencu își sărbătorește 83 de ani de la naștere

5 decembrie 2023 р. | Categorie: Cultură

Talentele tale, Bucovină

La mulți ani, Maestre Ioan Paulencu!

Cu dor nestins de Bucovina lui dragă, pe care o are, ca pe o icoană, în suflet, şi dragoste fierbinte faţă de muzică, de Neam, de Grai, de Folclor, legendarul Artist Ioan Paulencu își sărbătorește 83 de ani de la naștere

Faimosul meu consătean, Ion Paulencu nu uită de unde a pornit în lume pentru a-şi face un nume, pentru a ajunge ceea ce este – un mare Artist. Îşi iubeşte cu inima satul natal, poartă Bucovina ca pe o icoană în suflet. „Sunt mândru că m-am născut în acest colţ de rai, plin de farmec, doldora de tradiţie şi obiceiuri strămoşeşti, cu oameni  gospodari, frumoşi la suflet şi la chip, mândri de înaintaşii lor, care le-au lăsat un tezaur nesecat – folclorul. Anume acest tezaur de la Voloca, din nordul Bucovinei, le propun să-l admire confraţii mei români din Basarabia rănită”,  mărturiseşte  artistul Ion Paulencu.

Coborâtor din oaza doinelor străbune, unde cântecele privighetorii şi trilurile ciocârliilor se contopesc cu vocile melodioase ale oamenilor, iar armonia şi misterul sălăşluiesc într-un adevărat paradis al iubirii faţă de grai, datini, obiceiuri populare, de tot ce e românesc – din legendara comună Voloca, unde trăiesc cei mai talentaţi şi harnici gospodari, de unde şi-a luat zborul în lumea cântecului, copământeanul nostru, maestrul Ioan PAULENCU, Artist al Poporului din Republica Moldova, Cavaler al Ordinului de Onoare al RM, solist al Operei Naţionale din Republica Moldova, preşedintele Societăţii Culturale „Salvaţi folclorul”, conferenţiar universitar la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, profesor de canto la Colegiul „Ştefan Neaga”, îndrumător al tinerelor talente, actor, scenarist, realizator de emisiuni radiofonice,  folclorist, preşedinte al Societăţii Culturale "Salvaţi Folclorul", fondator şi conducător al formaţiilor folclorice, personalitate culturală polivalentă, „un veritabil exponent al tezaurelor umane vii”, a dus la Chişinău pe unda sufletului un dor nestins de baştină şi o dragoste fierbinte faţă de muzică, de creaţia populară.

Înaripându-şi visele şi speranţele la o vârstă când ştii la ce aspiri, Ioan Paulencu, mânat de dor, cu sete nepotolită de muzică, şi-a lăsat în sat mama bătrână, pe tânăra-i soţie Stela şi pe cel mai gingaş odoraş al său – fecioraşul Gheorghe, care avea doar 2 anişori, şi, la vârsta de 26 de ani, a plecat să cucerească Moldova. Şi, într-un timp relativ scurt, a captivat inimile tuturor melomanilor. De atunci, steaua lui străluceşte tot atât de viu pe bolta înstelată a Olimpului muzicii de operă şi celei populare.

Demult îmi înmuguri în suflet dorinţa de a discuta cu renumitul meu consătean Ion Paulencu, de a-l purta pe cărările de dor ale copilăriei, de a-l provoca la sinceritate, deşi ştiam că talentatul, eruditul Artist e foarte ocupat şi nu prea speram la o întâlnire. Clipă de graţie însă a sosit pe neaşteptate în această toamnă aurie, aflându-mă printre participanţii la cea de-a doua ediţie a Congresului Forumului Jurnaliştilor Români de Pretutindeni, care s-a desfăşurat la Chişinău.

Şi cu toate că mă apropii de oameni mari cu pietate şi emoţii, să fiu sinceră, întâlnirea cu artistul Ioan Paulencu  chiar m-a deziluzionat puţin. Or, în loc să întâlnesc o persoană orgolioasă şi alintată de glorie, cum de obicei se întâmplă cu personalităţile de vârf ale artei, am discutat cu un om modest, dar talentat, elegant, harnic, sincer  şi îndrăzneţ la vorbă, care nu prea ocolea tăişurile, spunându-le lucrurilor pe nume. Aşa e El - sincer şi corect cu oamenii, ghimposul trandafir de la Voloca.

Şi cu toate că era în proces de muncă fizică, aducea ciment la frumoasa sa vilă din centrul Chişinăului, a fost punctual, venind personal cu automobilul după noi la restaurantul „Codru” din capitala Republicii Moldova. O adevărată gospodină, care s-a consacrat cu devotament şi dragoste soţului, soţia-i Stela ne aştepta cu masa plină de bucate gustoase ca la Voloca, mâncări tradiţionale româneşti – găluşte (sarmale) răcituri.  Iar ospitalierul gospodar, sfătos şi vorbăreţ, ne-a poftit să cinstim vin și țuică din pivniţa lui, ne-a cântat cântece vechi din Bucovina, făcându-ne o excursie prin noua şi frumoasa sa casă cu două nivele de pe str. M. Kogălniceanu. Am rămas plăcuţi impresionaţi. Or, omul dăruit e talentat în toate. Am aflat că e talentat nu numai în muzică, ci se pricepe la toate – în timpul liber, când nu e la operă sau la conservator, singur îşi face încălţăminte, a lucrat alături de constructori la zidirea vilei, e pasionat de pictură şi pescuit, pentru el toate acestea constituind odihna, relaxarea preferată, căci îi place să meşterească, să facă totul după plac. Or, Domnul l-a dăruit nu numai cu voce, dar şi cu mâini „de aur”. Le-a învăţat pe toate, căci soarta nu l-a prea răsfăţat în anevoioasa sa copilărie, lăsându-l orfan de tată de la vârsta de doar patru anişori.

Artistul a văzut lumina zilei la 5 decembrie 1940, în comuna Voloca, regiunea Cernăuţi, într-o familie de gospodari români din nordul Bucovinei.  Copilăria  i-a fost marcată de vicisitudinile celui de-al doilea război mondial. La vârsta de doar 4 ani  rămâne orfan de tată, care în noiembrie 1945 a fost victimă a  deportărilor staliniste, împărtăşind soarta nefastă  a românilor din Bucovina cedată şi înstrăinată,  muncind la o uzină de tractoare din Harkiv, unde peste un an a decedat de muncă silnică şi tifos, fiind îngropat în curtea uzinei, unde se află mormintele a mii de români nevinovaţi. Împreună cu sora şi fratele mai mic au fost crescuţi din greu de maică-sa Zenovia, care dorea ca Ion să înveţe o meserie şi să devină gospodar în satul său.

„Tata şi alţi consăteni au fost arestaţi ca „banderişti”, cu toate că erau români get-beget. Familia noastră avea cârciumă, păduri de fag şi de stejar, pământuri. Deci, eram oameni înstăriţi şi trebuiam distruşi. Când au intrat „eliberatorii” în casă, mâncam. Cum numai i-am văzut, noi, copiii – sora Maria, eu şi fratele Toader, am lăsat mâncarea şi, speriaţi, ne-am adunat în jurul mamei, toţi am început să plângem. Tatei i-au spus să se îmbrace şi a fost dus la Harkiv, de unde nu s-a mai întors. Trăiau câte 80 de oameni într-o baracă şi peste un timp a dat tifosul  peste ei. Mureau câte 30  pe noapte. Părintele a decedat printre primii, pe braţele viitorului ginere, care pe atunci era încă un copil...”

Ioan Paulencu a avut o copilărie grea. Avea doar 7 ani şi până la prânz învăţa la şcoală, iar după masă  mergea la prăşit, în kolhoz, în locul mamei. Îi dădeau câte două rânduri lungi ca la cei maturi, iar el, fiind încă mic, nu reuşea să se ţină de gospodarii satului şi rămânea cu mult în urma lor. Dar ei, buni la suflet, întotdeauna îl ajutau. Iarna, pe ger, umbla cu gospodarul Nicolae Gorda  la tăiat lemne în pădure. Anume de la el, care lucrase la o fabrică între evrei şi  făcuse armata la austrieci, a învăţat limba germană. Întorcându-se seara acasă din pădure pe jos 7-8 km cu lemne în spate, obosiţi, flămânzi şi îngheţaţi, vorbeau numai nemţeşte.

Mai târziu, când Ioan Paulencu s-a pus bine pe picioare, însuşind meseria de cizmar, a întrebat-o pe maică-sa de ce nu s-a recăsătorit, poate că ar fi trăit atunci mai uşor. Iar ea i-a răspuns: „Un alt tată ca al vostru nu e. N-am vrut să se uite cineva în farfuria voastră cât aţi mâncat, cât aţi dormit şi cât v-aţi jucat”.

În 1954, după absolvirea şcolii primare, viitorul cântăreţ se angajează temporar ca simplu muncitor la căile ferate. Între anii 1961-1966 profesează meseria de cizmar.

Posedând o voce melodioasă şi având o  mare dragoste faţă de muzică, tânărul visa să devină artist. Primul contact cu cântecul l-a avut în 1950, la vârsta de zece ani,  cânta în corul bisericesc din satul natal, cu o bogată tradiţie istorică,  fondat la începutul secolului al XX-lea, în perioada dominaţiei Imperiului Habsburgic, devenit cunoscut pentru măiestria sa interpretativă  nu doar în Bucovina. Dirijorul corului Gheorghe Onofreiciuc, zis „Lungu”, a remarcat calităţile vocale excepţionale ale lui Nicuţă a Zenoviei, cum i se spunea în sat lui Ion, căruia i se încredinţează diverse partituri corale, de la tenori până la baritoni şi başi. Astfel, timp de peste 16 ani, tânărul a asimilat, la auz, un vast repertoriu liturgic, inclusiv creaţii de Piotr Ilici Ceaikovski şi Mihail Berezovschi. Tot atunci,  Nicolae Pitei,  directorul şcolii din sat, l-a atras şi în activitatea artistică de amatori. Astfel, a evoluat pe scenă pentru prima dată, interpretând  piesa muzicală „Se scuturau toţi trandafirii”, o romanţă de mare popularitate, cu care şi-a anunţat vocaţia nativă de cântăreţ. Apoi a participat la diverse festivaluri regionale şi republicane, ocupând locuri de frunte.

În tinereţe Ioan participa la mai toate horele duminicale, la nunţile, clăcile, şezătorile, serbările şi petrecerile cu muzică. A învăţat să cânte cu măiestrie la mai multe instrumente tradiţionale ţărăneşti: caval, fluierul mare, tilincă, drâmbă, muzicuţă, ocarină, cimpoi, fluierul îngemănat, frunză, solz ş.a. Din  asemenea surse şi-a configurat universul spiritual, preferinţele şi interesele estetice. Se căsătoreşte cu consăteana Stela, reuşind să îşi dureze o frumoasă gospodărie, să-şi construiască o casă, să dea viaţă unui copil, întocmai cum îşi dorea maică-sa. Însă soarta i-a predestinat alt destin.

“După ce am devenit un cizmar bun, câştigam bine, mi-am construit casă, stăteam bine pe picioare, dar, totuşi, tânjeam după muzică. De mic copil păşteam oile şi-mi făceam tilincă din băţ de răchită, din salcie, şi astfel cântam. Ce m-a făcut să revin la muzică. Eram deja gospodar hotărât. Eram căsătorit, aveam un copil de doi ani. Corul bisericesc însă şi preotul din sat vedea în persoana mea un potenţial dirijor. Murise Gheorghe Lungu, unchiul Tanase Ursuleac conducea corul bisericesc din sat, îl mai dirija din când în când Gheorghe Lupuleac, Gheorghe Golovaci, dar un dirijor constant nu era şi mi-au propus mie. Atunci m-am gândit că pentru a fi dirijor trebuie să cunoşti şi să studiezi teoria muzicii. Am aflat că  în sat este un profesor de fizică şi matematică pe nume Dionis Banaru, din Costicenii Noua Suliţei, care cunoaşte teoria muzicii, ne preda la şcoala de seară fizica şi matematica. Şi, într-adevăr, cunoştea foarte bine teoria muzicii. Aşa cum mi-a predat el teoria muzicii, nici la conservator nu mi-au predat-o specialiştii atât de explicit”.

O turnură determinantă în destinul de creaţie a lui Ioan Paulencu intervine  în anul 1966, la vârsta de 26 ani. Astfel, pasionat de muzică, dragoste moştenită de la taică său, care cânta la caval şi din frunză (şi maică-sa avea o voce divină), 16 ani a cântat în corul bisericesc din Voloca, apoi, dorind să devină dirijorul corului din sat, seara, după lucru, a început să studieze teoria muzicii şi solfegiul cu profesorul de matematică Dionis Bănaru, tânăr absolvent al studioului de operă din Cernăuţi. Auzindu-l cum cântă şi ce calităţi vocale excepţionale posedă, acesta îi recomandă insistent să plece la studii la Conservatorul din Chişinău.

„Seara, el îmi dădea teme pentru acasă, ca la conservator, şi eu, fără să văd pianul, „auzeam” notele. Într-o noapte, luându-mă cu lucru, n-am reuşit să pregătesc lecţia. Iar a doua zi, să nu mă fac de râs în faţa profesorului şi a elevilor, căci aveam de acum 26 de ani, i-am „tras” o doină de a rămas trăsnit, rugându-mă: „Mai cântă, Ioane!”.  Eu, bucuros că nu mă întreabă tema, i-am cântat până la miezul nopţii „Mureş, Mureş, apă lină,/Pe la mândra prin grădină...” ş.a. M-a ascultat şi mi-a spus: „Tu ai talent, măi băiete,  trebuie să cânţi, trebuie să ajungi la conservator”. Şi atunci s-a trezit ceva în mine, a erupt dorul de muzică. Acesta a fost omul care m-a descoperit şi mi-a deschis ochii, care m-a sfătuit să merg la Conservator. Şi într-o frumoasă duminică de primăvară am sosit la Chişinău”.

La Conservatorul din Chişinău, din cauza limitei de vârstă, comisia de examinare refuză să îl asculte. Decepţionat, tânărul hotărî să-şi verse amarul într-o aulă alăturată, unde cântă a capella, pentru sine, din toată inima, câteva din doinele şi cântecele strămoşeşti, pe care le culese de la bătrânii satului. „Concertul” său spontan a impresionat atât de mult profesorii şi concurenţii aflaţi prin apropiere, încât Comisia de examinare acceptă să îl asculte.

“Cu intrarea la conservator a fost o întreagă odisee. Când a aflat comisia de primire că am 26 de ani, că sunt căsătorit, am un fiu de doi anişori, au ezitat să mă asculte, spunând că sunt „bătrân” pentru a studia la Conservator. I-am rugat să-mi dea voie să interpretez ceva, dar nu s-a acceptat. Atunci am ieşit amărât din sala de primire, am intrat într-o clasă de alături care era la moment liberă şi văzând un pian, mi-am luat o tonalitate -  Cneazul Cremin din opera „Evgheni Oneghin”, am cântat o doină de jale şi încă vreo câteva piese. Mi-am dorit măcar să cânt într-o sală de conservator. Când m-am întors spre uşă, toată comisia era acolo şi asculta cu atenţie. Am fost chemat în sala de primire şi am mai cântat câteva piese”.

La finele audierii a peste 20 de cântece şi doine, uluiţi de raritatea şi frumuseţea vocii sale de bas, l-au întrebat: „Unde ai fost până acum, tinere?”. I-au spus să aştepte o zi pentru acceptul ministerului ca să fie admis, fiindcă avea o vârstă. Profesorii Nicolae Chiosa şi Arnold Azrikan, cu sprijinul rectoratului, au decis să facă demersuri speciale către Ministerul Culturii, pentru a-i permite lui Ioan Paulencu, în caz de excepţie, să facă studii la Conservator, ceea ce s-a şi întâmplat.

„Aşa am devenit student. Ai mei de-acasă, când au auzit că sunt student,  erau miraţi, mai ales mama, soţia şi fraţii. Mama era tristă, știind că voi pleca de acasă şi va rămâne  singură cu toată gospodăria pe seama ei. Ne-a crescut pe toţi trei fraţi şi nu dorea să se despartă de mine. Mi-a ascuns chiar chemarea la studii. M-a susţinut directorul şcolii de atunci, domnul Nicolae Pitei, care i-a spus mamei: „ Liţă Zinovia, trebuie să te bucuri că băiatul este student şi nu să fii supărată. Cine a mai devenit student la conservator de la noi, din Voloca ?” De fapt, în Chişinău erau artiştii Lucian şi Dina Cocea, de la noi, din Voloca. Până la urmă, mămuca s-a liniştit şi s-a împăcat cu gândul că trebuie să plec”.

Astfel, în anul 1966 începe adevărata etapă a formării sale profesionale în domeniul artei lirice. În perioada anilor 1966-1972 şi-a urmat asiduu studiile preuniversitare şi cele universitare, avându-i, succesiv, ca mentori, pe profesorii Boris Miliutin, N. Maiburov şi N. Chiosa, iar în anii finali – pe cunoscuta artistă lirică Polina Botezat, aceasta din urmă având, în opinia artistului, un rol decisiv în formarea şi consolidarea culturii sale vocale academice. 

„Când am venit la Chişinău, chiar în prima zi după ce m-am cazat, am reuşit să câştig cu cizmăria 17 ruble, pe când bursa pentru o lună era de 15 ruble şi copeici. Deci, 17 ruble erau bani pe atunci. Mi-am zis în gând: „Vei învăţa, Ioane!”. Şi aşa a fost. Meseria m-a ajutat foarte mult. Într-un timp nu puteam scăpa de comenzi. Toţi vroiau pantofi la modă şi faptul acesta mă bucura mult, căci câştigam bine. În anul întâi lucram deja ca solist în orchestra „Folclor”, condusă de Dumitru Blajinu - un mare artist şi un compozitor excepţional, deci aveam posibilitate să învăţ, din punct de vedere material”.

Dăruit cu talent haric, a avut şi profesori de marcă - Boris Miliutin, originar din Petersburg, un om cu o cultură vastă care a avut un rol extraordinar în formarea sa ca interpret de operă. I-a fost profesor la clasa de operă. Trebuia să facă doi ani pregătitori şi apoi să urmeze cursul Alexandru Lăpușneanu din opera cu același nume, dar a făcut doar un an pregătitor, fiindcă a învățat stăruitor.

“Miliutin mi-a spus că nu am ce căuta în anul doi pregătitor, ci am mers în anul întâi de bază. Astfel am făcut şase ani conservatorul, nu şapte. Profesorul Miliutin avea o cultură vastă. A fost şi dirijor la teatru. Când am venit prima dată la lecţie, dumnealui s-a ridicat de la pian şi mi-a spus: „Tinere, aveţi un bas care se aude în tot conservatorul. Dar vreau să vă spun ceva. Vocea încă nu înseamnă nimic, dacă nu ai o cultură generală vastă. Deci, la îndemnul profesorului, am citit foarte mult. Îmi plăceau romanele şi povestirile de aventuri. Am citit istoriile romanţate ale cântăreţilor şi pictorilor. Trebuia să mă cultiv. Când am susţinut examenul de stat la clasa de operă am interpretat Scena nebuniei morarului din opera Rusalka de Modest Musorgski. Profesorul meu a rămas încântat. Rolul pe care l-am cântat era greu de interpretat. În partitură sunt trei note de Fa octava întâi, ceea ce pentru başii slabi este o catastrofă. Eu treceam fără nici o greutate aceste obstacole. „Atacam” aceste note fără nici o problemă. Cântăreaţa de operă Maria Bieşu, fiind în comisia de examinare şi ascultându-mă, a spus că în teatru este nevoie de  un asemenea bas. Dar Veronica Garştea, dirijor al capelei „Doina”, a propus să fiu repartizat ca solist al capelei „Doina”. Eram absolut dezorientat. Şi iarăşi a intervenit profesorul Miliutin cu autoritatea lui şi am fost repartizat ca solist al Teatrului Naţional de Operă. El a fost pentru mine mai mult decât un părinte, a avut în cariera mea formativă un rol hotărâtor şi decisiv - mi-a trasat calea pe care trebuia să merg, a fost îndrumătorul meu preferat. Adevărul este că mi-a plăcut dramaturgia foarte mult. Pot să spun că am fost nu numai un cântăreţ, dar şi un regizor. Îmi construiam după plac fiecare personaj pe care îl interpretam. Pentru aceasta trebuia să citesc foarte mult. Să mă cultiv, să învăţ şi să muncesc, ceea ce nu era străin de felul meu de a fi. Cu munca eram obişnuit. Toate le-am învăţat de la Miliutin, Dumnezeu să-l odihnească. Am avut mare noroc de profesori buni. La canto i-am avut pe aceşti doi profesori minunaţi - Miliutin şi Botezat. Datorită acestor doi profesori am devenit cântăreţ de operă. Am devenit solist al teatrului, ceea ce îmi doream foarte mult”.

Din 1966 până în 1972  Ion Paulencu şi-a făcut studiile la conservator. Din 1967 până în 1972 a fost solist în orchestra „Folclor”, iar din 1972 e  solist  al Operei Naţionale, activitatea sa de bază.

În anul 1972, după absolvirea cu succes a Institutului de Stat al Artelor „G. Musicescu”, Ion Paulencu este angajat ca solist la Teatrul Naţional de Operă şi Balet din Chişinău ( în prezent,  „Maria Bieşu”), unde desfăşoară o prodigioasă carieră lirică. A susţinut sute de spectacole de operă în ţară şi în străinătate – România, Franţa, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Irlanda, Italia, Tailanda etc.

I-au fost încredinţate peste 60 dintre cele mai importante roluri pentru başi din creaţia operistică universală şi naţională: Don Basilio din opera „Bărbierul din Sevilla”,  Alexandru Lăpuşneanu din opera omonimă de Gheorghe Mustea; Decebal din omonima de Teodor Zgureanu, preotul Goardean, din opera „Forța destinului”, regele Fillip și inchizitorul din „Don Carlos”, Regele și marele preot Ramfis din opera „Aida”, Parafucili din opera „Rigoletto”, Mefisto din opera „Faust”, regele Renne din opera „Iolanta”, Padre Guardiano din opera „Forţa destinului”, Zaccaria din „Nabucco”, Monterone şi Sparafucile din „Rigoletto”, Ferando din „Trubadurul”, Marchizul din „Traviata”, Ferrando din „Trubadurul”, Samuel din „Bal Mascat” de Giuseppe Verdi; Raimondo din „Lucia di Lammermoor”, Colline din „Boema”, Regele Timur din „Turandot”, Unchiul Bonzo din „Madame Butterfly”, Angelotti din „Tosca” de Giacomo Puccini; Maestro din „Maestro di Cappella” de Domenico Cimarosa; Farmacistul din „Clopoţelul” de Gaetano Donizetti; Oroverso din „Norma”  de Vincenzo Bellini; Marchizul de Bouillion din „Adriana Lecouvreur” de Francesco Cilea; Zuniga din „Carmen” de Georges Bizet; Cneazul Gremin din „Evgheni Oneghin”, Surin din „Dama de pică” de Piotr Ilici Ceaikovski; Cneazul Galeţki şi Hanul Konciak din „Cneazul Igor” de Aleksandr Borodin, etc. Cu Teatrul liric din Chişinău, abordând cele mai importante roluri din literatura operistică universală, Ion Paulencu a efectuat numeroase turnee artistice în mai tot spaţiul ex-sovietic, dar şi în România, Austria, Belgia, Italia, Irlanda, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Portugalia, Peru, Spania, Ungaria, Thailanda, Turcia şi alte ţări ale lumii. 

Ca profesor de canto la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (fostul Institut de Arte, apoi Conservatorul din Chişinău) și la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”, unde a predat canto popular din 1985, prin  şcoala de canto a lui Ion Paulencu au trecut o  mulţime de studenţi. A avut studenţi talentaţi, unii devenind laureați ai concursurilor naționale și internaționale în prezent sunt solişti cunoscuţi nu doar în Moldova -  Adriana Ochişanu, Viorica Moraru, solistă în orchestra „Folclor”, Ilenuţa Gheorghiţă, o cântăreaţă foarte bună, Diamanda Petreu, laureată a Premiului Mare a Festivalului Crizantema de Argint de la Chişinău, Neonela Duplei, laureată a Premiului Mare la Crizantema de Argint, Dumitru Caulea din Cernăuţi, care  apoi a plecat la Bucureşti, Mihai Amihalachioae, un acordeonist talentat.

La Colegiul „Ştefan Neaga”,  unde a  predat canto popular din 1997-98, maestrul a înfiinţat ansamblul etno-folcloric „Bucovina”.

“La Colegiul „Ştefan Neaga” a învăţat şi Mihai Amihalachioae, un muzician excepţional, un acordeonist minunat, dirijor şi compositor foarte bun. A lucrat la noi în teatru dirijor de operă. Am cântat cu el Traviata, Trubadurul de Verdi, Bărbierul din Sevilla de Rossini. Bărbierul din Sevilla şi Trubadurul le-am făcut cu el din nou, adică am lucrat la muzicalitate. Am revizuit muzical rolurile pe care le-am cântat. În Bărbierul l-am jucat pe Don Basilio, iar în Trubadur pe Ferrando. Am renăscut din nou aceste arii. Cu el le-am remodelat. Mihai Amihalachioae este o onoare a Bucovinei pentru marea muzică, nu numai din Basarabia”.

Maestrul Ion Paulencu a înregistrat în fondurile Companiei de Stat „Teleradio-Moldova” peste 300 de creaţii muzicale, printre care arii de operă, inclusiv în jur de 40 de romanţe ale compozitorilor ruşi, traduse în română, precum şi circa 30 de romanţe ale autorilor autohtoni (Teodor Zgureanu, Boris Dubossarschi, Semion Lungu, Serafim Buzilă, Constantin Rusnac, Gheorghe Neaga, Serghei Ciuhrii ş.a.). De asemenea, în 1987, artistul s-a realizat în rolul principal al filmului televizat „Domenico Cimarosa – Maestro Cappellaustea.

Paralel cu activitatea artistică, Ion Paulencu a continuat să valorifice comorile cântecului tradiţional românesc, moştenite din familie şi din satul natal, rămânând astfel fidel vocaţiei de rapsod popular. Încă din timpul studenţiei, în anii 1968-1972, activează ca solist al orchestrei populare „Folclor”, în cadrul Radio-teledifuziunii moldoveneşti, sub bagheta regretatului violonist şi dirijor Dumitru Blajinu. De asemenea, a colaborat cu orchestra populară „Fluieraş” a Filarmonicii Naţionale, condusă de Serghei Lunchevici (Olimpiada Mondială de la Moscova, 1980), ansamblul „Mioriţa”, condus de Vasile Goia, ansamblul Institutului de Arte, condus de prof. Vasile Crăciun, având turnee în Franţa, Germania, Japonia, România, Italia.

Solist al Operei Naţionale, cavaler al Ordinului de Onoare al RM, preşedinte al Societăţii culturale „Salvaţi folclorul” din capitala Basarabiei, a predat canto şi la Academia de Muzică, şi la Colegiul „Ştefan Neaga”, a reuşit să realizeze şi emisiuni la „Vocea Basarabiei”.

În vara anului 2015 a evoluat într-un spectacol în aer liber, la regala sărbătoare a cântecului popular românesc, pe muntele Munşel din Crasna, raionul Storojineţ, nordul istoric al Bucovinei, împreună cu organizatoarea lui, interpreta  Miaria Iliuţ, sărbătoare dăruită din suflet crăsnenilor, tuturor românilor cu dor de Bucovina, de cântecul popular românesc, rămânând impresionat de dragostea acestor urmaşi de daci faţă de comoara folclorică moştenită din străbuni.

“Tezaurul folcloric constituie duhul acestui mioritic plai. Sunt pe deplin convins că atâta timp cât trăieşte folclorul, trăieşte şi poporul respectiv şi invers. Cât dăinuie un popor, e viu şi folclorul lui. Un popor care nu-şi respectă folclorul se preface în masă cenuşie. Şi, din păcate, asta ne urmăreşte pe noi acuma dacă vom da uitării creaţia populară, ceea ce s-a cristalizat în decursul sutelor de ani. Dar ce-am văzut la Crasna a fost o minune - de la mic la mare îmbrăcaţi în costume populare. Costumaţia, portul popular, care se poartă acolo, este o splendoare. Acesta este buletinul de identitate românesc. De aici porneşte identitatea noastră, secretul originalităţii şi al nemuririi noastre. Încerc prin folclor, prin oraţii, conăcării, iertăciuni, colinde, pluguşoare, balade, doine, să reamintesc cine suntem. Dar nu numai atât. Eu mă stărui să-i molipsesc pe oameni de aceste sfinte relicve. Asta cred că trebuie s-o facem cu toţii”.

Ion Paulencu, fie că e solist /bas/ la Opera Națională, solist, pedagog de canto la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice și la Școala de Muzică Ștefan Neaga din Chișinău, autor de cărți despre folclor și vechile obiceiuri românești din Bucovina, prezentator al emisiunii Tezaur folcloric la postul de radio Vocea Basarabiei, autor de filme documentare, muzicant care cântă la 15 instrumente, rămâne fidel folclorului, arcaş de-al Voievodului Ștefan, mereu r răspândind optimism, bunătate, sinceritate, har. Prin muncă cu dăruire a atins apogeul de popularitate, când calificativele sunt de prisos. „Pe Maestru îl recomandă însuși numele – Ion Paulencu”.

Faimosul meu consătean, Ion Paulencu nu uită de unde a pornit în lume pentru a-şi face un nume, pentru a ajunge ceea ce este – un mare Artist. Îşi iubeşte cu inima satul natal, poartă Bucovina ca pe o icoană în suflet. „Sunt mândru că m-am născut în acest colţ de rai, plin de farmec, doldora de tradiţie şi obiceiuri strămoşeşti, cu oameni  gospodari, frumoşi la suflet şi la chip, mândri de înaintaşii lor, care le-au lăsat un tezaur nesecat – folclorul. Anume acest tezaur de la Voloca, din nordul Bucovinei, le propun să-l admire confraţii mei români din Basarabia rănită”,  mărturiseşte  artistul Ion Paulencu.

Ca regizor, Ion Paulencu a realizat şi filme - „Cuvânt pentru Mesia,” având ca subiect nașterea lui Iisus Hristos; şi-a împlinit un vis ce îl obseda încă din anii tinereţii – a filmat „Nunta străbunilor” , un mare proiect de suflet , cu orații, conăcării, iertăciuni și cântece nupțiale, cum se făceau cândva la Voloca, satul său de baştină, „Sărbătorile de iarnă”, „Spiritul gospodăriei la țară”, „Ave Maria”, film despre 4 meșterițe cu numele Maria. A filmat obiceiurile sărbătorilor calendaristice de iarnă de la Voloca - „Nunta la Voloca” - piesă de teatru în trei acte. „Acest frumos, scump şi drag obicei l-am sorbit cu multă sete de la bravii şi admirabilii mei consăteni, voloceni, adevăraţi martiri, care au păstrat cu sfinţenie, mândrie şi mare drag culoarea noastră naţională, această avuţie spirituală, bătuţi fiind de toate furtunile istoriei vitrege”, constată Ion Paulencu. „Mărturisesc, majoritatea lucrărilor folclorice, care mi-au înnobilat sufletul pentru întreaga viață și mi-au luminat calea, le-am deprins, le-am învățat de la draga, scumpa și neuitata mea mamă, Zenovia Paulencu, născută în 1910, chemată la domnul în 1995”.

Talentat în toate, bun la suflet,răzbătător şi generos, Maestrul Ion Paulencu a ajutat nu puţini colegi, studenţi, consăteni să pătrundă în tainele artei, să se pună bine pe picioare. S-a ocupat intens şi de promovarea folclorului autentic - doine, balade, cântece de nuntă, colinde, urături. Artistul cântă la 15 instrumente populare cum ar fi cavalul, tilinca, drâmba, muzicuța, ocarina, fluierul, frunza, cimpoiul, fluierul îngemănat. În vocea lui Ion Paulencu se simte armonia notelor folclorice, iar în doine - grandoarea muzicii de operă. Ambele aceste genuri de muzică își trag seva din folclor. Însă, adevărata vocație a Artistului Ion Paulencu, după cum am observat, dar şi a mărturisit Maestrul, e creația populară -  cântecele, colindele, urăturile, cimiliturile, conăcăriile, doinele, baladele, obiceiurile strămoșești, culese de la dragii lui consăteni, de la scumpa sa măicuţă. Dragostea cea mare a Maestrului e satul Voloca şi Muzica.

Felicia Nichita-Toma pentru Zorile Bucovinei, Cernăuți