O SFÂNTĂ DIN ICOANE! Eleonora BIZOVI – curajoasa luptătoare pentru perenitatea limbii române - a rămas să trăiască în inimile noastre ca cea mai scumpă și dragă ființă: mama noastră spirituală, Doamnă a Limbii Române
29 octombrie 2023 р. | Categorie: Bucovina
O SFÂNTĂ DIN ICOANE
Eleonora BIZOVI – curajoasa luptătoare pentru perenitatea limbii române
O sfântă din icoane
Cu faţa zâmbitoare,
Cu ochii de cărbune,
Cu părul ca de nea,
De-o bunătate rară,
Cu inima deschisă,
Curată ca şi crinul…
(Nicolae Labiş)
„O sfântă din icoane”, astfel am cunoscut-o, astfel o știm, astfel a rămas să trăiască în inimile noastre - blândă din fire, cu o inimă mare, deschisă pentru oricine, încât să cuprindă tot NEAMUL ROMÂNESC, aidoma strămoşilor ce şi-au înveşnicit dăinuirea pe frunze de codru, e Doamna Limbii Române, Ambasador al culturii naționale, Eleonora BIZOVI din Marele Boian, raionul Noua Suliţă.
Or, doamna Eleonora Bizovi ne este un reper spiritual, model de demnitate, o şcoală a rezistenţei la cele mai grele încercări prin care au trecut şi încă mai trec românii din nordul istoric al Bucovinei.
Dar cea mai mare durere a ei e limba română. Mai bine zis, înstrăinarea tinerilor de graiul matern, ucrainizarea şcolilor, acum legalizată de statul ucrainean prin art.7 al noii legi a învăţământului. Deşi ajunsă la cea de-a 90-a aniversare de la naştere, îşi poartă cu demnitate, ca o rândunică în zbor uşor, povara anilor, este mai energică, mai avântată în lucrări ziditoare decât mulţi tineri.
Sincer să fim, nu ne-ar ajunge câteva zile în şir să-i enumerăm realizările Doamnei Limbii Române, cum obişnuim s-o numim. Ne vom opri doar la cele mai scumpe inimii sale – Muzeul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, creat de Domnia Sa, Monografia „Boianul”, autor al căreia este regretatul dumneaei soţ, patriotul român Vasile Bizovi, carte ce a văzut lumina tiparului după decesul soţului anume graţie distinsei sale soţii, scumpei prietene a ziarului nostru, temerara româncă din Boian Eleonora Bizovi, care a promovat şi continuă neîntrerupt să pună în lumină valorile spirituale ale neamului românesc, fie că sunt din Boianul lui Neculce, din nordul înstrăinat al Bucovinei, fie că sunt din Boianul din Canada sau din România. La vârsta sa nonagenară, activ implicată în viaţa social-culturală a Boianului şi a Bucovinei, prin toate faptele sale edificatoare, luptă pentru Limbă şi Neam, îndrumându-şi consătenii să nu se înstrăineze de limba română, de rădăcina neamului.
Noi, cei de la „Zorile Bucovinei”, îi spunem Doamna Limbii Române. Luptătoare temerară pentru perpetuarea valorilor naţionale, pentru perenitatea românismului pe mult pătimita noastră glie, doamna Eleonora Bizovi ne este un reper spiritual, model de demnitate în eforturile de a menţine şi perpetua valorile identitare., o şcoală a rezistenţei la cele mai grele încercări prin care au trecut şi încă mai trec românii din nordul istoric al Bucovinei,e făclia de veghe a Graiului Matern. Umbra soţului, când cel mai învăţat bărbat al Boianului şi cel mai mare patriot român era în viaţă, transfigurându-se în steaua lui călăuzitoare pe pământul slăvit al Vechii Dacii, după trecerea în eternitate a ilustrului şi eruditului profesor Vasile BIZOVI, învăţător Emerit al Ucrainei, profesoara Eleonora BIZOVI e cea care ţine mereu aprinsă dragostea de Limbă, Neam şi ŢARĂ. Adevărul e că prin firava, dar energica şi combativa sa soţie, patriotul Vasile BIZOVI şi-a lăsat sufletul aici, pe pământ, - „Din Boian la Vatra Dornei”.
Dar nici nu poate fi altfel. Or, după dispariţia fulgerătoare a scumpului ei soţ, au fost nevoite, împreună cu cumnata Eleonora SFECLĂ, sora mai mică a lui Vasile BIZOVI, să stea de veghe Limbii Materne. Şi-apoi aceste profesoare patriote, aceste două blânzi bunicuţe îşi iubesc deopotrivă neamul şi nepoţii, nu-şi află liniştea, mereu în luptă pentru perpetuarea Graiului şi bunăstarea nepoţilor, ca ei să urmeze calea sfântă, să nu se înstrăineze de Rădăcinile Neamului.
I-a lăsat soţul Vasile, cu gură de moarte, să-i îndeplinească trei dorinţe. Evident, dna Eleonora BIZOVI s-a zbătut ca peştele pe uscat, însă i-a făcut voia.
„Retrăiesc foarte mult pentru limba română. Ne-au distrus sovieticii fizic, iar acum pierdem şi Limba, sufletul poporului. Fără Limbă poporul nu mai este un popor, dispare. M-am străduit, din toate puterile, să îndeplinesc cele trei mari dorinţe ale soţului Vasile.Prima, m-a rugat ca nepoata Cristina, care era o elevă foarte deşteaptă, ocupa locuri de frunte la olimpiade, să studieze în Patria noastră istorică – România. Nu mi-a fost uşor după ce l-am pierdut pe soţ. Când a decedat, eram şi eu aproape moartă. Însă o forţă divină mi-a adunat puterile şi mi-a întărit sufleţelul pârjolit de durerea pierderii ce se clătina ca un firicel bătut de vânturile şi furtunile vieţii. Nepoata urma să susţină bacalaureatul pentru a studia în România. A căzut pe mormântul bunelului şi a început să plângă: „Scumpule bunel, te-ai dus, dar eu ce mă fac? Cine mă va ajuta?”. Am plâns amândouă, îmbrăţişându-ne şi fugind parcă undeva hăt departe de cruda realitate. Nu ştiu cât timp ne-am aflat în această stare de înmărmurire, însă, apoi, trezindu-mă parcă dintr-un vis în care era cât pe ce să-mi îngrop aspiraţiile şi speranţele, mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus nepoatei: „Nu plânge, te va ajuta bunica!”. Desigur, norocul nostru a fost că am întâlnit oameni buni, care ne-au susţinut. Doresc sănătate tuturor celor care ne-au ajutat în acele clipe grele. Spun să trăiască România Mare, căci au venit din Ţară persoane care îl cunoşteau bine pe soţ şi m-au întrebat cu ce să ne ajute. Nepoata nu avea nici documentele necesare pentru plecarea în România la studii. A fost primită fără ele, fiind o tânără foarte conştiincioasă şi deşteaptă, Cristina a susţinut cu bine examenele de admitere, devenind studentă. Astfel i-am îndeplinit soţului prima dorinţă. Acum mă bucur că nepoata şi-a găsit rostul în viaţă şi cred că soţul, pe celălalt tărâm, e la fel de împăcat şi liniştit, când o vede fericită.
A doua dorinţă a bărbatului a fost crearea Muzeul bisericii din localitate. Am adunat cărţi foarte vechi şi alte exponate cu caracter religios şi am deschis muzeul.
Cel mai greu mi-a fost să-i îndeplinesc cea de-a treia dorinţă – să editez monografia „Boianul”. Soţul Vasile a lăsat mai multe manuscrise, pe care nimeni, în afară de mine, nu le putea descifra. Trei ani de zile, noapte de noapte, am copiat caietele. A trebuit să ridic cărţile folosite de el pentru a omite greşelile. Astfel am scris trei variante ale cărţii. Iar când monografia era gata, discheta s-a pierdut în România. De supărare şi neputinţă am crezut că pun mâinile pe piept, însă m-am dus la fostul elev, Nicolae Toma, redactorul-şef al „ZORILOR BUCOVINEI”, care m-a liniştit şi m-a ajutat. Le doresc tuturor colaboratorilor sănătate pentru sprijin şi susţinere. Iar când dl Nicolae Toma mi-a pus cartea în mână, nu ştiam ce să fac – să plâng, să urlu de bucurie. Astfel am văzut visul soţului realizat. „Boianul” a fost prima monografie a unui sat bucovinean, după ea s-au alcătuit şi editat şi altele. Spre regret, lipseşte un capitol – perioada sovietică. Două caiete soţul le-a dat să le citească unei persoane, care nu i le-a întors şi n-am avut materiale. N-am mers la piaţă să vând cărţile ca să câştig bani, le-am dăruit prin toate ţările Europei”.
Pe măsura fostei sale profesoare şi cumnate, Eleonora BIZOVI, e şi pedagogul Eleonora SFECLĂ, sora regretatului patriot român, Vasile BIZOVI, care la fel pledează pentru păstrarea Graiului Matern, pentru dăinuirea românilor în această provincie istorică – Bucovina.
„La recensământul precedent, când eram responsabilă de un sector din Boian, îi întrebam pe boinceni: „Părinţii tăi au fost români de naţionalitate”. „Da”, îmi răspundeau ei. Şi aşa din casă în casă. Pe tot sectorul am avut doar 2 „moldoveni”. Responsabilii din raion la urmă m-au întrebat: „De ce pe sectorul dumitale sunt doar doi „moldoveni?”. „Astfel s-au declarat oamenii”, le-am răspuns.
Anul trecut, strănepotul a mers la şcoală în clasa pregătitoare şi nepoata Sorina dorea să-l dea în clasă ucraineană. Dar eu i-am spus: „Dacă-l dai la ucraineană, nu română, să nu-mi mai zici bunica, eu nu ţi-s bunică şi să nu mai calci la mine în curte.”. Când s-a întors de la şcoală, Sorina mi-a spus: Bunică, am scris cerere să înveţe în limba română, în clasa învăţătoarei Maria Jalbă”. Astfel au procedat mai multe foste eleve. Şi aceasta mă face fericită, înseamnă că le-am educat cu dragoste de Grai şi Neam, de părinţi şi bunei”.
„ NE-A UNIT EMINESCU ŞI DRAGOSTEA
DE GRAI”
„Drumul nu-i o povară, dacă la capătul lui te aşteaptă un vis”. Or, eruditei profesoare Eleonora BIZOVI din Boian, raionul Noua Suliţă, destinul i-a hărăzit un vis frumos şi o dragoste durabilă, care mai continuă încă. Un vis ce a început cu iubirea faţă de Mamă, de Patrie, Străbuni şi s-a contopit cu cea faţă de omul drag, de Grai şi Neam. Această dragoste pentru Sufletul Neamului Românesc o păstrează în inimă ca pe o sfântă din icoane.
Eleonora era elevă în clasa a 10-a, când i-a zâmbit dragostea. Viitoru-i soţ, Vasile, studia la Şcoala Normală din Cernăuţi, când a început cel de-al doilea război mondial. După ce Şcoala a fost evacuată în România, tânărul a plecat pe urmele ei până la Ploieşti. Lucra prin sate, câştigând bani pentru a-şi plăti studiile. Când sovieticii au intrat în România, l-au prins nu departe de Ploieşti şi i-au luat toţi banii. S-a angajat să instruiască doi feciori de bogătani, stăpâni pe minele de aur de-acolo, numai să-şi poată continua învăţământul. Călăii sovietici l-au prins din nou şi l-au dus într-un lagăr din Chişinău. Când s-a întors acasă, la baştină, i-a găsit pe cei şase fraţi mai mici şi pe mamă-sa în lacrimi. Aflând că taică-său a fost arcănit şi dus cu forţa de bolşevici la muncă silnică în lagărul de pe ţărmul lacului Onega, s-a hotărât să se refugieze în România. Fraţii, auzind, s-au adunat în jurul lui şi au început să plângă, să nu-i părăsească, căci ce vor face fără sprijinul lui. N-a putut îi rupe de la inimă, a rămas să le poarte de griji nu doar ca frate mai mare, ci şi ca un adevărat părinte.
CĂRŢILE ERAU HORA MEA
„Vasile s-a înscris apoi la Şcoala Pedagogică şi într-un an a dat examenele pentru trei. Deoarece nu cunoştea rusa, a venit după conspecte. Prietena mea Zamfira şi-a făcut un album, unde i-am scris şi eu un vers din lirica Marelui Eminescu. Vasile l-a citit şi a rămas impresionat, dorind să afle cine l-a scris. Astfel am făcut cunoştinţă. Apoi venea la mine după cărţi, căci cărţile erau hora mea. În timp ce alte fete dansau la hora satului, eu stăteam „deasupra cărţii sale”. Astfel ne-am legat destinele pentru toată viaţa.
Tatăl soţului a murit de foame la Onega. Întreaga-i viaţă Vasile a dorit să afle unde-i este mormântul, însă i-au spus oamenii să nu caute în zadar, căci dacă a decedat iarna, a fost scos pe câmp şi l-au mâncat lupii sau a fost aruncat într-o groapă comună, căci mureau cu zecile şi chiar cu sutele. Din Boian, bunăoară, nu s-au întors la vatră 200 de bărbaţi, au rămas, ca şi socru, să zacă în pământ străin, fără cruce la căpătâi. Soţul s-a zbătut mult să înalţe în sat un monument în memoria celor deportaţi. Numele de familie a celor deportaţi au fost scrise pe troiţă cu litere latine timp de doi ani.
CALVARUL ROMÂNILOR BUCOVINENI
Când a început să adune materiale pentru a scrie monografia satului, Vasile 4 ani a lucrat prin arhive. Din cauza războiului, foarte puţine documente vechi s-au păstrat. A aflat că pe vremea lui Petru Rareş satul nostru se numea Marele Boian. Distrus aproape complet şi ars de ruşi în Primul Război Mondial, la 23 august 1914, Boianul a renăscut ca pasărea Phoenix din scrum, s-a înălţat şi mai frumos, şi mai înfloritor, precum erau în acea perioadă, când a început cel de-al Doilea Război Mondial, multe sate din Bucovina. Sovieticii au venit dinspre pădure. Trei bărbaţi, îmbrăcaţi în haine civile, au cerut de la mama un topor, însă ea nu cunoştea rusa şi n-a înţeles ce doresc, de aceea ei i-au desenat pe uşă. Iar peste o oră şi jumătate au intrat şi tancurile în sat. Era îngrozitor! Mulţi români şi nemţi n-au reuşit să se evacueze, la fel şi postul de jandarmi. Unui neamţ tânăr, cu freză frumoasă, i-au aprins părul, apoi l-au împuşcat. Sovieticii au distrus totul în calea lor, până şi Biblioteca satului şi Casa Naţională. Când ruşii au tras în Casa Naţională, cărămizile au zburat tocmai pe casa noastră. De frică să nu ni se întâmple nimic, tata ne-a ascuns în grădină, într-un şanţ. Însă cotropitorii n-au reuşit bine să-şi instaureze puterea, că a început Golgota neamului românesc – arestările, împuşcările, deportările. A început calvarul. Bărbaţii au fost arcăniţi şi duşi cu forţa la muncă silnică la Onega, familii întregi – tineri, bătrâni şi copii – deportate în Donbas, Siberia, Kazahstan etc. Fratele soţului, Toader, a fost dus la Donbas, însă după un an a reuşit să fugă şi să se întoarcă acasă. A fost o tragedie mare a poporului român. Nici Vasile, care era profesor, n-a avut zile calme şi fericite, l-au ros tot timpul de viu, până l-au îngropat”.
TĂCEREA STRIGĂ ŞI ÎNDEAMNĂ LA PĂSTRAREA IDENTITĂŢII NAŢIONALE
„Sau taci, sau zici ceva
mai bun decât tăcerea”
(Constantin Brâncuş)
Tăcerea ei strigă şi îndeamnă la păstrarea identităţii naţionale, a graiului străbun. Deşi, în ultimul timp, Dna Limbii Române, Eleonora BIZOVI din Boianul lui Neculce, nu mai are răbdare pentru tăcere, ci pune cuvintele în bătaie şi se zbate ca o lebădă rănită, când îşi vede consătenii trunchiindu-şi rădăcinile neamului. Adevărul e că nimeni, nici o orânduire bună sau rea, nici o lege nu ne poate salva Graiul şi Neamul de la pierzanie, dacă nu vom dori s-o facem noi înşine. Legea ne poate doar proteja, dar continuitatea neamului depinde de fiecare dintre noi, de iubirea noastră faţă de bunei şi străbunei.
Deşi au fost timpuri grele, Marele Boian a trecut prin foc şi sabie, ruşii transformându-l în scrum şi cenuşă în Primul Război Mondial, el a înviat şi s-a înălţat şi mai frumos prin osârdia românilor localnici, iubitori de glie străbună. Nici aripa neagră a urgiei staliniste ce a acoperit satul în cel de-al Doilea Război Mondial, nici deportările în masă a boincenilor, clasificaţi „duşmani ai poporului”, nici lagărele muncii şi morţii nu i-au îndepărtat pe românii din Boian de rădăcinile neamului.
„Mă doare sufletul ce se întâmplă azi cu consătenii mei, care-şi dau copiii în clase ucrainene, mi se destăinui profesoara Eleonora BIZOVI. În timpul războiului, când au intrat ruşii în Boian şi au început represiunile şi distrugerea oamenilor numai pentru faptul că erau români, boincenii urmau moartea, dar nu-şi trădau idealurile naţionale. Acum, spre regret, unii şi-ar vinde sfinţii şi părinţii pentru bani şi avere, nu mai au nici demnitate naţională, nici sacre idealuri pentru care să se jertfească. Dar au fost şi alte timpuri, care, cu părere de rău, nu mai persistă, când românii mergeau la moarte, dar nu-şi trădau strămoşii din morminte, cum o fac în prezent, când au de toate şi li-e bine.
Am o colegă de clasă, Zamfira, părinţii căreia erau bogaţi, când au năvălit ruşii în Boian şi ne-au „eliberat” de Neam şi Ţară. Tatăl ei a lucrat mulţi ani în Canada până la cel de-al Doilea Război Mondial, agonisind bani. Şi-au construit o casă mare şi şi-au cumpărat pământ. Însă sovieticii le-au confiscat totul, iar tatăl ei a fost ridicat şi împuşcat. Colega şi-a cusut o ie foarte frumoasă. Ca ea n-avea nimeni în sat o astfel de îmbrăcăminte naţională frumoasă, catrinţă, cizmuliţe etc., care tot au fost confiscate de ruşi.
A fost un calvar nemaipomenit. Au venit satrapii bolşevici la primărie, unul şi-a îndreptat arma spre primar şi i-a spus să scoată toate documentele afară, apoi să le dea foc. Văzând că acesta nu le îndeplineşte porunca, nici sub ţinta puştii, au aprins ei documentele. Am găsit acolo apoi, rămas ca printr-o minune, certificatul de naştere al tatălui colegei mele, Zamfira, care a fost arestat şi încarcerat în închisoarea din Cernăuţi. Soţia, adică mama Zamfirei, îi aducea de mâncare şi straie de schimb, însă el aşa şi n-a primit nimic. Apoi a fost împuşcat.
Sute şi chiar mii de români şi-au găsit sfârşitul tragic în neagră străinătate, unde mai plâng mormintele românilor, fără cruci şi lumânări la căpătâi. Drumurile Siberiei şi Finlandei sunt pavate cu oasele celor mânaţi în coloane la munci silnice, care, unde cădeau, răpuşi de foame şi ger, acolo-şi găseau sfârşitul şi salvarea de calvarul stalinist. Ar fi un mare păcat să uităm de sacrificiul celor ce nu şi-au trădat Neamul, că au fost distruşi cei mai buni intelectuali români, ucraineni, polonezi etc.
De la muncă silnică, dintr-un lagăr de pe ţărmul lacului Onega, a avut fericirea să se întoarcă viu acasă Toader, un văr de-al soţului Vasile. Când povestea ce grozăvii a îndurat, prin ce calvar i-a fost sortit să treacă, ţi se urca părul în vârful capului nu altceva. Pentru o felie de pâine, înfometaţii erau în stare să-şi ia unul altuia zilele. Norocul lui Toader a fost că era ajutor de bucătar. Însă tata soţului era bolnav şi sleit de puteri. Înainte de moarte i-a spus lui Toader că dacă îl va ajuta Domnul să ajungă viu acasă, să-i spună soţiei sale să facă ce va putea, dar copiii să înveţe carte. Astfel, toţi şase au obţinut studii”.
TRAGEDIA ROMÂNILOR BUCOVINENI CONTINUĂ PRIN LEPĂDAREA DE GRAI
Spre regret, tragedia poporului român din Bucovina continuă, însă prin alte metode – prin lepădarea de Grai. Mă duce cu gândul că pământul acesta sfânt bucovinean e stropit de sângele strămoşilor şi nu trebuie să uităm de unde venim şi unde ţinem calea.
„Când întâlnesc în satul nostru românesc din moşi strămoşi copilaşi mici ce îmi zic „Добрий день” («Bună ziua”), mi se rupe sufletul şi-i întreb: „Aşa-i spui şi bunicii? Tot în ucraineană vorbeşti cu ea?”. Nu le voi înţelege nicicând pe aceste bunicuţe, care nu-şi iubesc cu adevărat nepoţii, de altfel nu i-ar înstrăina de Neam. În şcoala din centrul Boianului au învăţat în română multe generaţii de tineri, care apoi au devenit mari personalităţi, cunoscute în lumea întreagă.
Spun cu durere de inimă că şcoala din Boian a fost deschisă de un ucrainean, iar un român, Dumnezeu să-l ierte că n-a ştiut ce face, iar acum e la buna dreptate şi se mai spune că despre morţi se vorbeşte doar de bine, a deschis clase ucrainene. Astfel, începând ucrainizarea şcolii şi chiar a localităţii. Dacă-i critic, mi se răspunde că nu au încotro, li se recomandă de sus. Dar trebuie să alegem grâul de neghină, doar ce e bun să continuăm. Îmi amintesc că era pe vremea sovieticilor. Era săptămâna limbii ruse şi la un consiliu pedagogic ne-au spus ca toate obiectele în acea săptămână să le predăm în rusă. Şi cu toate că eram pe atunci foarte tânără, aveam destulă îndrăzneală şi am întrebat: „Şi limba moldovenească (aşa se numea atunci româna) tot?”. „Nu”, mi s-a răspuns. „N-am să prostesc de cap copiii cu terminologia rusească, le-am tăiat-o, matematica şi aşa e un obiect nu uşor. Puteţi să mă concediaţi, dar n-o fac”. Am rămas să lucrez mai departe, nimeni nu m-a concediat, dar obiectul nu le-am predat nicicând în rusă.
Acum se spune că „limba română nu are perspectivă”. După cum v-am spus, şcoala din Boian a fost una dintre cele mai bune din Bucovina. Aici au învăţat elevi deştepţi, devenind renumiţi – pictori, doctori, ingineri, militari etc. Acum poţi să înveţi şi în limba turcă, însă dacă nu dai bani n-o să reuşeşti. Învaţă în limba ta maternă ca s-o cunoşti la perfecţie, apoi studiază şi ucraineana că e limba ţării în care trăim. Copiii românilor învaţă în şcoli istoria Ucrainei şi e bine. Dar idee nu au de istoria neamului nostru românesc, ci învaţă că românii sunt ocupanţi. E dureros, e foarte dureros”.
Cea mai mare comoară a dnei Eleonora BIZOVI e biblioteca personală, pe care a îmbogăţit-o cu cărţi împreună cu soţul Vasile. Unele din ele, salvate de dumneaei când a fost incendiată de „eliberatori” Casa Naţională a Românilor din sat, a promis să le doneze Muzeului „Mihai Eminescu”, desigur, când va fi deschis.
„Soţul era încă în viaţă, când au venit doi securişti, interesându-se dacă nu cumva avem cărţi româneşti. Vasile le-a spus: „Da, avem. La magazinul „Drujba” sunt traduceri din Tolstoi”. „Dar „Doina” lui Eminescu o aveţi?”. „Nu, „Doina n-o avem”, le-a răspuns soţul, astfel salvând biblioteca de rug”.
ŞTEFAN CEL MARE ŞI MIHAI EMINESCU – DOUĂ ICOANE LA CARE SE ÎNCHINĂ
O inestimabilă zestre, moştenită de la bunici, îi este frumosul costum naţional, vechi de peste 100 de ani şi cele două icoane, la care se închină – portretele lui Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu, pe care le păstrează ca pe două sfinte relicve.
„ La şcoala din centru a fost sărbătorit „Mărţişorul” şi am fost invitată şi eu, cu toate că-i critic că-şi ucrainizează copiii. Toţi erau îmbrăcaţi în haine ucrainene, vorbind tot în această limbă, iar eu m-am gătit în costum naţional, cu cătrinţă şi cămaşă de pânză, cu trăistuţă şi am vorbit în limba română şi nu s-a întâmplat nimic, nu s-a prăpădit şcoala. Le-am povestit elevilor despre „Mărţişor” şi le-am amintit că „Mărţişorul” e o sărbătoare pur românească, ucrainenii n-o marchează. Dar noi, românii, nu trebuie să ne înstrăinăm de Grai, de obiceiuri şi datini, de tradiţiile străbune şi de costumul naţional, păstrat în lada cu amintiri ale bunicilor. Dacă dorim să fim oameni, ca să ne respecte şi vecinii ucraineni, polonezi, ruşi etc., urmează să ne cinstim, în primul rând, strămoşii, nu să-i trădăm.
Profesoara Eleonora Bizovi din Boian a ajuns la vârsta de 90 de ani alături de prieteni dragi, în suflet cu Tricolorul, cu iubirea de Limbă, Neam, cu care „a legănat-o mama”
Dna Eleonora Bizovi din Boian n-a adunat bogăţii materiale, ci spirituale. A ajuns la onorabila vârstă de 90 de ani cu o casă plină cu cărţi, cu rude apropiate şi cu prieteni dragi.
România, Patria istorică, pe care a purtat-o în inimă toată viaţa, alături de Tricolor, i-a trimis o rază de lumină şi bucurie prin prezenţa dl consilier diplomatic Florin Stan cu soţia, prof. Viorica, revărsând iubire şi recunoştinţă din frumosul buchet de flori, Diploma de Excelenţă din partea Consulatului General al României la Cernăuţi, piosul mesaj de felicitare şi din partea dnei Irina-Loredana Stănculescu, Consulul General al României la Cernăuţi.
Cu o Diplomă de Merit din
partea Consiliului local, un buchet de flori, un plic din partea generosului şi
bravului primar al comunei Boian Aurel Babii, care se afla la Kiev, i-a
demonstrat respectul şi dragostea consătenilor viceprimarul Vasile Babii.
O plasă de bunătăţi i-a dăruit dna Elena Nandiş, preşedinta Societăţii Culturale „Gr. Nandriş” din Mahala, etc., dirijând cu pricepere corul prietenilor, dând tonul cântecului„La mulţi ani!”.
Fiul Nicolae a sosit din Moldova la iubita-i mamă încărcat cu toate bunătăţile de pe lume - poamă, vin, coniac etc., iar harnicele nepoate, având rolul de bucătărese iscusite – Floarea, Ana, Lilia – i-au pregătit o masă aniversară încărcată de bucate alese pe măsura sărbătoritei. Dar să nu vă faceţi impresie greşită că dna nonagenară a stat cu mâinile în sân. Nu! A muncit alături de nepoate şi de fiu, harnică ca o albină.
Dumnezeu i-a dăruit zile, ani şi amintiri frumoase. Casa i-a fost întotdeauna plină cu oameni dragi, patrioţi ai neamului, precum au fost şi au rămas soţii Eleonora şi Vasile Bizovi. Să fiu sinceră, patrioţi adevăraţi ca ei nu sunt în acest colţ înstrăinat de Ţară. Bogăţia vieţii soţilor, profesorilor Bizovi- Eleonora şi regretatul Vasile - au fost cărţile, prietenii, Limba Română pentru care au luptat şi încă luptă cu ardoare şi energie tinerească multstimata sărbătorită.
Caierul amintirilor scumpe şi frumoase au depănat prietenii. Cu amintiri dragi şi-a încărcat desaga anilor Doamna Limbii Române Eleonora Bizovi - scumpa şi draga noastră prietenă, care ne-a încurajat şi susţinut, a susţinut ziarul „Zorile Bucovinei” în cele mai dificile momente ale existenţei sale, fapt pentru care nu încetăm să-i mulţumim.
Deşi anii i-au înflorit flori albe la tâmple, au înavuţit-o cu fericirea de a avea bucurii din urma copiilor Nicolae şi Marioara, nepoţilor, care, în pofida faptului că sunt împrăştiaţi prin lumea întreagă şi că le duce dorul, s-au realizat, adeseori o vizitează. Sunt viaţa şi bucuria sărbătoritei.
Are amintiri scumpe. A trăit o viaţă nu uşoară, dar frumoasă, alături de prieteni, de oameni dragi care au susţinut-o şi au iubit-o, pe care i-a susţinut şi iubit.
„Am trăit cu această dragoste toată viaţa, păstrez în suflet Tricolorul, iubirea de Neam, Limbă, de Patrie, de aproapele, cu care m-a legănat mama”, a mărturisit sincer protectoarea limbii române, luptătoarea temerară pentru perpetuarea valorilor naţionale, pentru perenitatea românismului în mult pătimita şi înstrăinata noastră Bucovina.
La mulţi ani, Doamna Limbii Române Eleonora Bizovi, scumpa şi draga noastră prietenă! Numai clipe frumoase de vară în viaţă, multă sănătate şi să Vă adunaţi grămăjoară prietenii dragi şi la jubileul de 100 de ani!
Felicia Nichita-Toma, „Zorile Bucovinei”, 2012, august 2022 (Din cartea Martirii. M-am identificat cu un pelerin pe drumul sufletului românesc”
N.A. Scriam cu un an în urmă, în 2022. Ce păcat că a plecat subit! Regretabil că Dumnezeu a luat-o dintre noi prea devreme! Dar a rămas să trăiască în inimile noastre ca cea mai scumpă și dragă ființă - mama noastră spirituală, Doamnă a Limbii Române
.
