28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

AŞ VREA SĂ PUTEM SPUNE DIN TOATĂ INIMA: „UCRAINA TE IUBIM!”

23 februarie 2014 р. | Categorie: Noutăţi

Ne bucurăm pentru izbânda EuroMaidanului plătită cu un tribut de sânge atât de mare şi deplângem, de rând cu tot poporul ucrainean, victimele, pierderile de vieţi omeneşti. Ne este greu să găsim cuvinte de a exprima durerea şi neliniştea pentru viitorul Ucrainei şi al nostru, al românilor care trăim aici, care iubim acest pământ şi suntem legaţi de el nu numai printr-o adresă a domiciliului, ci prin crucile de pe mormintele părinţilor, bunicilor şi străbunicilor. În ziua de 19 februarie, când am văzut sute de tineri, dar şi oameni mai în vârstă, care scandau în faţa clădirii administraţiei regionale de stat Cernăuţi cerând să apară guvernatorul şi să-şi anunţe benevol demisia, mi-am amintit cum românii noştri au pichetat pe la începutul anilor 90 Consiliul Regional, cerând deputaţilor să adopte o hotărâre privind dreptul la simbolica naţională, la Tricolor şi Limba Maternă. Nu eram atât de mulţi la număr ca protestatarii din acea zi în faţa clădirii administraţiei şi a primăriei (la 20 februarie). Însă, ţinând cont de faptul că în ţinutul nostru numărul populaţiei româneşti, în rezultatul genocidului din primii ani de ocupaţie sovietică, s-a redus sub 20 la sută, atunci ieşisem nemaipomenit de mulţi în stradă. Şi eram uniţi cum n-am mai fost de atunci încoace, şi nu ne împărţeam în români şi moldoveni, căci aveam aceleaşi deziderate, aceleaşi priorităţi naţionale. Erau în fruntea noastră feţe bisericeşti, şi rosteam într-un glas „Tatăl Nostru”, aşa cum s-au rugat în aceste zile sângeroase protestatarii de pe Maidan.

Am invocat acest moment la care am fost martoră şi am participat din îndemnul inimii doar pentru a le aminti conaţionalilor că am dat dovadă de mai multă demnitate în condiţiile când aveam mult mai puţină libertate. Iar exemplul ucrainenilor cu care trăim de secole alături ne arată că omul care are demnitate nu poate fi îngenuncheat. Oamenii s-au răsculat nu pentru o bucată de pâine sau salam de o rublă şi şaizeci de copeici după care încă regretă nostalgicii uniunii sovietice, ci pentru o viaţă fără umilinţă la tot pasul. Ei vor să trăiască într-o ţară unde predomină Legea, dar nu clanurile oligarhice, unde un tânăr care studiază nu trebuie să-i plătească profesorului pentru note, unde bolnavul nu moare la uşa spitalului dacă nu-i mituieşte din gros pe medici, unde oamenii ordinii într-adevăr veghează ordinea, dar nu violează, jefuiesc şi omoară mai dihai decât recidiviştii. Într-o astfel de societate vrem să trăim şi noi, românii, care astăzi ne numim minoritate în nordul Bucovinei. Chiar mai mult decât ucrainenii avem motive să ne dorim integrarea în comunitatea europeană, căci numai astfel va dispare gardul de sârmă ce ne desparte din 1940 de fraţi. Doar spre deosebire de naţiunea titulară, de rând cu umilinţele sociale, noi am suportat şi suportăm presiuni care ne ştirbesc drepturile naţionale. Am sperat că, eliberându-ne de „eliberatorii” care ne-au ţinut în jugul comunist, vom respira mai liber. Însă mai mult am pierdut, decât am câştigat. E suficient să amintim doar că limba şi literatura română de mulţi ani nu mai este un obiect de bază în şcolile noastre, fiind exclus din examenele obligatorii, iar studenţii de la Catedra de Filologie Română şi Clasică de la Universitatea Naţională din Cernăuţi nici nu susţin la admitere teste la limba română, ci doar la cea ucraineană. Adică, în grupele de viitori specialişti de limba şi literatura română pot nimeri absolvenţi din şcolile ucrainene, care habar n-au sau poate nici n-au auzit vreodată de limba română.

Scriam la un 1 decembrie cu vreo cinci ani în urmă că din fericire (sau nefericire pentru unii), pentru cei care încă nu pot uita că sunt români şi trăiesc la o margine de ţară, punctul de pe hartă numit România este adânc imprimat în inimi. De fapt, nici nu avem chip să uităm, chiar dacă ne-am dori-o şi ne-am sforţa să ne despovărăm de istorie, chiar dacă mulţi cred că s-au eliberat definitiv de această povară. Suntem români la 1 aprilie, când ne pornim (mulţi ori puţini) spre Fântâna Albă, la 15 ianuarie, când ne bucurăm de naşterea lui Eminescu, pe la sfârşit de februarie, când îi pomenim pe ţăranii din Mahala care au înroşit cu sângele lor gheaţa de pe Prut, de sărbătorile Crăciunului, când vin copiii din satele noastre să colinde bătrânului Cernăuţi cu „Leru-i ler”, la început de iunie, când încep parastasele pentru neamul martirizat în stepele kazahe şi taigalele siberiene... Şi deoarece suntem aşa cum ne-a dat Dumnezeu, spunem uneori în gând, nu de la tribune după ce trecem vama, cum o fac unii lideri de-ai noştri: „România, te iubim!”. Mult aş vrea să putem rosti sincer şi „Ucraina te iubim!”, să nu regretăm nicicând că ne-am născut pe acest pământ, râvnit de imperii, aflat în calea tuturor răutăţilor, aşa cum am auzit de la supravieţuitorii lagărelor staliniste: „Nenorocul şi toată vina noastră a fost că eram români şi ne-am născut pe acest meleag, lăsat pradă satrapului de la Kremlin”.

Maria TOACĂ

Foto: kp.ua