De scumpa mea mamă, cu suflet blând şi frumos, îmi va fi mereu dor....„Cea mai veche carte din lume este o mamă, cea mai frumoasă carte din lume este o mamă” (Grigore Vieru)

5 mai 2023 р. | Categorie: Noutăţi

„Cea mai veche carte din lume este o mamă, cea mai frumoasă carte din lume este o mamă” (Grigore Vieru)

FRUMUSEȚEA  SUFLETULUI BUNEI MELE MĂICUŢE

Această frumuseţe adevărată a înflorit mereu în sufletul bunei mele măicuţe, pe care n-am auzit-o nicicând să se plângă de greutăţi. Făcea totul frumos, cu dragoste şi din inimă – şi când ne legăna pruncia cu cântece de dor, cu vocea-i măiastră de un tulburător lirism (cânta atât de frumos, încât putea concura cu orice cântăreaţă renumită),  şi atunci când ne probozea sau ne îndruma, când ne pregătea, cum numai ea se pricepea  de bine, bucate gustoase  tradiţionale româneşti: sarmale la cuptor, găluşte, cum le spunem la Voloca, cu crupe de porumb şi  de orez, cu slănină afumată, tăiată bucăţele şi prăjită, alivence pe frunze de curechi, gogoși și turte dulci în untdelemn, răcituri din cocoş sau  din picior, urechi  de porc, pui în smântână, mălăiaş – o prăjitură dulce foarte gustoasă cu  nuci şi cacao, o umplea cu smântână zbătută cu zahăr, etc. Ce bunătăţi nemaipomenite!

Frumuseţea şi bunătatea sălăşluiau mereu  în sufletul mamei şi atunci când ne domolea foamea cu lapte cu orez, mămăliguţă şi ouă prăjite cu  jumări, borș cu fasole sau cu sfeclă roşie, zeamă de găină, cartofi prăjiţi, toci, mămăligă cu brânză cu smântână, cu lapte acru din ulcioare de lut ars.

Ce bunătăţi! Şi-acum îmi lasă gura apă. Făcea o ciorbă adevărată, doar din legume, acrită cu borș proaspăt din putină. Dar colţunaşii (chiroşte, cum  spun volocenii), preparaţi de mama, cât de gustoşi erau! Cu brânză dulce cu ou, cu dulceaţă, cu vişine, cu prune…Acum îmi lipsesc toate aceste bunătăţi naturale, preparate cu atâta dragoste şi pricepere de buna mea măicuţă, care ne pregătea dimineața, în  timpul iernilor geroase, ceai din floare de tei cu pâine unsă cu unt zbătut din smântână proaspătă de mânuţele ei blânde şi darnice. Iar când venea Crăciunul, masa era plină de bucate gustoase: cârnaţ, slănină şi şuncă,  afumate în  podul casei, la horn, atârnate de grinzi, chişcă umplută cu hrişcă, orez şi carne de porc, bob fiert, fasole, varză cu costiţă afumată, sarmale, răcituri, cozonac cu mere, mac şi nuci, ş.a.

Dar cea mai mare bucurie de Crăciun era când venea unchiul Toader din Valea Cosminului, fratele mamei, mascat, la fel şi prietenii tatei. Eram mici şi tare ne era frică de mascaţi. Ne ascundeam tocmai în fundul cuptorului. Ieşeam când unchiul Toader îşi scotea masca şi ne îmbrăţişa cu drag. Dansau şi cântau colinde atât de frumos, încât se aprindeau toate stelele deasupra casei noastre, nu doar steaua magică de la Betleem. Apoi se aşezau toţi la masa noastră mare de Crăciun, încărcată  cu toate bunătăţile din lume, pregătite de scumpa noastră măicuţă. Era mare veselie  şi bucurie.

Mama gătea mereu diversificat și echilibrat, atât de echilibrat că ar fi invidiată azi de orice coach în ale mâncatului bun și bine pregătit. De  Paști și de Crăciun, de hramul satului,  frământa colaci și mai ales cozonaci cum nu fac azi nici cei mai iscusiţi bucătari. Avea ea rețetele ei, averea moştenită de la bunici. Fără cântare de bucătărie, cozonacii ei erau bine crescuți, rumeni ca faţa soarelui, cu aluat dulce și umplutură de ținut minte o viață –  cu mac şi nuci, halva, cu brânză, cu dulceaţă, copţi la cuptor de harnica mea măicuţă. Înghit acum în sec…, deşi această artă culinară ne-a transmis-o şi nouă, fiicelor.

Muncea ziua întreagă și nu-și luau niciodată liber de la nimic, căci nu avea încotro. N-a ştiut nici ce e să plece la odihnă la mare, la tratament la vreun sanatoriu. Doar duminica îi era sfântă, însă nu şi liberă, căci trebuia să hrănească animalele, copiii. După  ce venea de la biserică, căci era foarte evlavioasă, făcea corvoada de pe lângă casă, apoi îşi trăgea şi ea răsuflarea citind Biblia sau altă carte, revista „Femeia Moldovei”,  ziarul „Zorile Bucovinei”, pe  care le abona  cu regularitate de ani buni de zile. Le citea din scoarţă în scoarţă, căci de aici spicuia toate noutăţile, mai ales cele ce ţineau de neamul nostru înstrăinat. O rugam atunci să ne cânte. Ne cânta  romanţe, cântece patriotice şi populare: „La umbra nucului bătrân”, Să-mi cânţi, cobzar”, „Căsuţa noastră”, „La Siret, la Nămoloasa, unde s-a-necat mireasa…”.  Cânta atât de frumos, cu atâta suflet, încât noi, copiii, o ascultam cu ochii în lacrimi, adunaţi în jurul ei.  Dar cel mai des  cânta, mai ales când prăşea, torcea, cosea, făcea de mâncare, cântece de jale - „S-a dus tătuca la război”, „O mamă, dulce, mamă”, patriotice -  „Treceţi batalioane române Carpaţii”, „Pe-al nostru steag e scris unire.”, etc. Desigur, eram mică şi nu le înţelegeam mesajul, dar cel mai mult îmi plăcea s-o ascult şi mereu o rugam să-mi mai cânte „Treceţi batalioane române Carpaţii”. Şi ea cânta atât de frumos, cu o voce atât de profundă şi pătrunzătoare la inimă, încât mi se părea, îmi imaginam că gata vin batalioanele române, sunt aproape.

Mama noastră dragă, ca multe dintre ele, nu și-a părăsit satul decât, poate, când a venit în vizită la noi, la oraș, sau  la medic, dacă nu se putea rezolva la dispensar (și de obicei nu se putea). Ne lua cu ea la deal, când mergea la prășit, în pădure, după vreascuri uscate, să ne obişnuiască cu munca. Desigur, nouă ne da o legătură mică, iar ea lua una mare, încât de-abia o ducea. Ne-a bătut la cap mereu să punem mâna pe carte, să învățăm, să avem studii, să fim oameni, să avem un serviciu mai uşor, să nu ajungem la sapă.

Mama noastră, cu suflet frumos şi bun ca pâinea cea caldă, se purta frumos nu doar cu oamenii, ci şi cu animalele – le îngrijea şi le hrănea la timp, mulgea vaca la aceeaşi oră, nici măcar 5 minute mai târziu. Se scula cu noaptea-n cap să le reuşească pe toate. Se purta frumos  și cu căţelul, cu pisica, îi mângâia şi le vorbea. Ne spunea mereu că şi animalele au suflete ca şi oamenii, stau legate şi nu se pot singur hrăni, îngriji, trebuie să avem grijă de ele.

Mama noastră bună,  care dintr-o bomboană s-au prăjitură împărţea la patru copii, iar ea nici nu gusta,  tăia mămăliga cu ață albă, în semnul crucii, că așa  o învăţase bunica. Era harnică foc, legumele, ceapa, le tăia în palmă, deasupra oalei cu ciorbă, să fie mai repede, să nu piardă timpul. Pregătea mâncare multă, căci zicea că unde mănâncă o gură, mai mănâncă una. Şi mereu gurile erau  multe, căci venea zilnic să mănânce şi verişoara Maria, cum numai sosea de la şcoală, lăsa geanta acasă, la bunica, căci trăia cu ea, şi venea la noi, unde uneori se mai adunau şi alţi verişori, dar mâncare tot mai rămânea. Mama noastră bună împărţea la fiecare, nu era zgârcită, cu toate că avea patru copii, trebuia să hrănească 6 guri. Ţinea cu sfinţenie posturile şi nu mânca de frupt, dar şi  miercurea, și vinerea,  și nu numai fiindcă așa zicea preotul în biserică, ci  spunea că  și stomacul mai are nevoie de câte o pauză. Nouă ne făcea mâncare de frupt, iar ea nici nu gusta. O prepara atât de bună, cu toate că nu o gusta. Mâncam mereu doar la masă și nu ronțăiam aproape niciodată nimic între mese, doar mere, poamă, cireşe sau nuci din livadă, așa că nu avea nici mama, nici noi,  nevoie niciodată de vreo cură de slăbire.

Nu  ne probozea că n-o vizitam mai des, nu se plângea că-i este greu, cu toate că avea aproape 80 de ani. Îmi spunea doar cu blândeţe, cu ochii în lacrimi: „O să ajungi şi tu bătrână, ai să vezi cum e să-ţi aştepţi fiica!”. Muncea ca să aibă de toate, să nu trăiască, cum spunea ea, din mila copiilor. Şi avea de toate! Ne umplea plasele cu bunătăţi naturale de-ale ei, spunându-ne: „Ştiu că la oraş aveţi de toate, dar ale mele sunt mai bune, fără chimicale”. Ce bună era, scumpa mea mamă! Ce rău îmi pare acum că n-am avut timp să stau mai mult cu ea.

Acum, când nu mai este, îmi lipseşte atât de mult! Ea a fost acea fiinţă care ne-a învăţat ca lucrul pe care îl vom face să-l facem bine, din inimă şi cu sufletul. Să nu credeţi că exagerez, mama noastră  a fost  o sfântă, o comoară pentru noi, copiii ei. În viaţă m-am condus întotdeauna de lecţiile ei, cu toate că nu m-a scos niciodată la tablă, nu mi-a indicat cum şi ce să fac, la fel şi fraţilor. O admiram cum face, cât de frumos  lucrează, şi făceam la fel şi noi.

Or, bunătatea, frumuseţea, hărnicia, se află în sufletul omului. De scumpa mea mamă, cu suflet blând şi frumos, îmi va fi mereu dor.

Putem şti oare când se opresc secundele, iar amintirile prind viaţă printre lacrimile sufletului? Când lumina vieţii e tot mai departe, pierzându-se în suferinţă, iar întunericul câştigând suflet după suflet? Putem oare ghici momentul pierderii? Suntem vreodată pregătiţi pentru atâta durere?

Scumpă mamă, nu ne mai aştepţi în pragul casei părinteşti, nici nu ne mai însoţeşti până la poartă, urmărindu-ne cu privirea înrourată şi aşteptându-ne să mai venim.

Deşi înţeleg că toţi suntem muritori, de acum înainte nu va mai fi nicicând cum a fost, căci sufletu-i s-a rupt ca o petală de trandafir risipită de furtunile destinului şi s-a scuturat pe veci din pomul vieţii scumpei şi regretatei noastre mame Rodica ZAHARCIUC-NICHITA din Hruşăuţii Volocii. Noi, cei 4 copii – Nicolae, Viorel, Felicia şi Aurora, nu mai avem mamă. E sfâşietor de dureros… E trist şi dureros când te desparţi pentru totdeauna de fiinţa scumpă care ţi-a dat viaţă şi te-a crescut, înconjurându-te de bunătate şi iubire.

Buna şi iubita noastră mamă a fost un suflet blând şi bun ca pâinea cea caldă, evlavios şi generos. Ne-a învăţat să ne iubim Neamul, Graiul, să ne păstrăm credinţa strămoşească ortodoxă,  tradiţiile, datinile, portul popular. Dumnezeu i-a dăruit ani bogaţi, însă destinul i-a fost unul nefavorizat de soartă. S-a stins din viaţă la o vârstă venerabilă, la 15 august avea să-şi sărbătorească jubileul de 80 de ani, dacă  boala nemiloasă n-o răpea dintre noicu trei luni mai devreme, la 5 mai 2017. A plecat în lumea celor drepţi, lăsând un gol imens ce se tot extinde şi muşcă cu durere şi amar în sufletele noastre –  copiilor ei dragi, pe care ne-a crescut cu dragoste, credinţă şi iubire nemărginită de mamă, ne-a ocrotit şi îndrumat pe calea dificilă a vieţii pământeşti, ne-a sprijinit şi ajutat în clipe grele

Ştiam că despărţirea de cei scumpi şi dragi provoacă mari dureri şi tristeţi. Nu mi-am închipuit însă că durerea pierderii celei mai scumpe şi iubitoare fiinţe de pe pământ – MAMA –  poate fi atât de sfâşietoare

Ziua de 7 mai, când, scumpă măicuţă, te-am petrecut în ultimul tău drum pământesc spre sferele celeste ale eternităţii, a fost însorită şi frumoasă, precum sufletul tău. Şi slujba divină, oficiată în sfântul lăcaş, unde, când erai în viaţă şi putere, îţi găseai liniştea şi bucuria duhovnicească, rugându-te cu mare credinţă Mântuitorului, şi frumoasele cuvinte de rămas bun, rostite cu evlavie de preacucernicul părinte Dumitru Tocar, parohul Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”din Hruşăuţi (Plaiul lui Vodă), înălţată în memoria Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, Apărătorul Creştinătăţii, ne-a întărit în credinţă că Dumnezeu te-a chemat în Grădina Raiului, unde nu există durere şi nici amar, doar viaţa veşnică.

Iartă-mă, scumpă măicuţă, căci eu, aflându-mă mai mult la patul suferinţei tale, cel mai mult ţi-am greşit. Ne închinăm cu toţii şi îngenunchem în faţa amintirii tale, îţi sărutăm mânuțele muncitoare, care ne-au crescut cu dragoste. De-atunci, dragă mamă, ne  veghezi liniştea, ne ocrotești din ceruri, precum ai făcut-o cât ai trăit pe pământ.

Buna şi scumpa noastră mamă, vei rămâne mereu ca o icoană sfântă, pictată în inima noastră!

Felicia Nichita-Toma, „Zorile Bucovinei”