ACEST SACRU CUVÂNT – UNIRE

Multe ne trec pe dinainte şi ni se par insignifiante în vâlvătaia acestor evenimente de foc, declanşate în Ucraina. Dar există date pe care trebuie să le invocăm în orice împrejurări – pentru că suntem români şi avem în limba noastră cuvântul UNIRE, sacralitatea căruia ne vine încă de la Mihai Viteazul. Săptămâna trecută, la 24 ianuarie, s-au împlinit 155 de ani de la Unirea cea Mică, dar fără de care ar fi fost imposibilă UNIREA cea MARE. E oportun pentru noi să invocăm acest moment măcar şi datorită faptului că avem încorporat în regiunea Cernăuţi un mult nedreptăţit pământ – Ţinutul Herţa, încins în Hora Unirii la acel epocal ianuarie 1859. Dincolo de argumentul istoric rămâne firea noastră romantică de a vorbi şi visa la Unirea spirituală şi culturală între fraţi, de a fi aşa cum ne dorim dar nu reuşim – „Uniţi în cuget şi simţiri”. De 155 de ani se prind românii de pretutindeni în „Hora Unirii”, intonând cu mândrie patriotică şi înduioşare versurile lui Vasile Alecsandri, pe melodia compozitorului Alexandru Flechtenmacher, devenite imn al unităţii destinului naţional.

Cunoscut în orice colţ al planetei unde bate o inimă de român, totuşi puţini ştiu în detalii povestea acestui incendiar mesaj patriotic. Pentru prima dată „Hora Unirii” s-a cântat şi dansat ca simbol al unităţii neamului la 24 ianuarie 1859, la Iaşi, versurile văzând lumina tiparului în 1856 în revista „Steaua Dunării”, redactată de Mihail Kogălniceanu. Deşi n-a fost nicicând imul României, „Hora Unirii” a rămas cel mai popular cântec al românilor, cunoscând şi suportând aceleaşi cataclisme ale istoriei, suferite de ţară şi popor. După instaurarea comuniştilor în România, cântecul a fost interzis până la sărbătorirea centenarului Unirii de la Iaşi, în 1959, când autorităţile comuniste au decis să marcheze cu fast Ziua Unirii. Atunci a răsunat „Hora Unirii” în interpretarea celebră a Mariei Tănase, înregistrată la Radio România.

Deoarece ne este atât de drag acest cuvânt Unire, nu putem să nu-l evocăm şi pe domnitorul unificator, cu viziuni europene – Alexandru Ioan Cuza. Acum 155 de ani românii şi-au văzut împlinită cauza lor sfântă şi cea mai dreaptă, începută şi realizată efemer de Mihai Viteazul, – unirea definitivă a celor două principate româneşti într-un singur stat. Pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza această Unire nu era decât un pas înainte spre idealul măreţ al unităţii întregului neam românesc. Înainte de a deschide cărţi de istorie, cel mai bun ajutor pentru a ne împrospăta memoria ne este mucalitul moş Ion Roată! Doar când invocăm evenimentul epocal din 1859, mai întâi de toate ne reînvie chipul pitoresc al acestui ţăran creat de grotescul incomparabil al peniţei lui Ion Creangă. De fapt, moş Ion Roată a fost un personaj real, acum câţiva ani nimerindu-mi în mână un ziar din România, unde o pagină întreagă era consacrată urmaşilor săi dintr-o comună din judeţul Iaşi. Desigur, s-au perindat câteva generaţii de la acel Divan ad-hoc al Moldovei (1857), când la Iaşi se fierbea Unirea, iar boierii liberali au insistat să cheme la Adunare din fiecare judeţ şi câţiva ţărani fruntaşi. Or, bătuse ora când toţi, de la vlădică până la opincă, luau parte la nevoile şi fericirea ţării. De la moş Ion Roată, ţăranul sărutat pe obraji de Cuza-vodă, pentru ca să-i şteargă ruşinea suferită din cauză că l-a scuipat boierul, urmaşii săi au moştenit spiritul neînfrânt şi umorul salvator în situaţii critice. Încercaţi de nenumărate ori de istorie, românii au fost artizanii propriei lor organizări statale, alegând, contrar Convenţiei de la Paris, care prevedea formarea Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti cu menţinerea a doi domnitori şi două guverne, un domnitor unic într-o Românie unică. Astfel, dorinţa unanimă a poporului a pus statele Europei în faţa unui fapt împlinit. Alexandru Ioan Cuza, numit de Kogălniceanu „un om nou la legi noi”, a fost recunoscut ca domn al ambelor Principate, el rămânând în istorie ca Domnitor care nu a cerşit de la marile puteri, ci le-a impus Unirea Ţării sale.

Consemnăm aici că trupul neînsufleţit al artizanului Unirii de la 1859, în drumul său din exilul de la Heidelberg (Germania) spre Ruginoasa, unde a fost înmormântat în 1873, a trecut prin Cernăuţi, fiind însoţit de prietenii fideli, Vasile Alecsandri şi Costache Negri. El a rămas pe vecie ca „Domn al Unirii” şi „eliberator al ţărănimii” şi tot el ne-a înveşmântat limba în haina ei firească – alfabetul latin, pentru care am luptat şi noi, ne-am bucurat de victorie, iar acum avem datoria să ne apărăm, atât de greu cucerit, dreptul la limba română.

Maria TOACĂ