Astăzi, în Codrii Cosminului, la Stejarul lui Ștefan cel Mare, plânge cerul cu lacrima neamului

Astăzi, în Codrii Cosminului, la Stejarul lui Ștefan cel Mare, plânge cerul cu lacrima neamului

În fiecare an, de Paşti, venim aici, la Stejarul din Codrii Cosminului, să luăm lumina Învierii de la altarul credinţei, curaj, din izvorul vitejiei, şă-i pomenim pe arcaşii lui şi pe Ştefan cel Mare

Pământul acesta ce „respiră româneşte sub picioare”, e „sfinţit de urmele lui Ştefan cel Mare” … Era mai sinceră, mai pură acea iubire de Ţară, de Limbă, de Înaintaşi, pe care o aveam în suflete în timpurile interzise, când veneam în taină la acest simbol al dăinuirii neamului, pe cărărui ştiute de noi şi de părinţii noştri care ne-au altoit această dragoste de cele sfinte ale neamului încă din pruncie- să vorbim şi să ne rugăm în limba strămoşilor, limba română, să ne bucurăm de Învierea lui Hristos, Învierea şi Înălţarea Neamului prin moarte.

Virtutea românească, virtutea strălucită/ De patrie şi lege, aici în sanctuar/ Se ştie-nmormântată. O dalbă zi-i sosită,/ Poporul stă-n genunche s-o-nveţe la altar”, scria în poemul „Închinare lui Ştefan-Vodă” Voievodul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, care a luptat pentru reîntoarcerea Bucovinei, răpită de Imperiul Habsburgic, la sânul Patriei, cel care a trăit şi a creat sub semnul neîntrecutului şi neobositului ctitor al Neamului, viteazului „Apărător al creştinătăţii”, Domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt – două personalităţi axiale, care impun blazonul de nobleţe al neamului românesc.

În fiecare an, în a doua zi de Paşti, venim aici, la Stejarul din Codrii Cosminului, să luăm lumina Învierii de la altarul credinţei, curaj, din izvorul vitejiei, să-i pomenim pe arcaşii lui şi pe Ştefan cel Mare, care ne-au apărat străbunele sacre meleaguri, tot ce ne-a lăsat Dumnezeu şi avem mai sfânt pe acest pământ: limba, tradiţia, credinţa, să nu vorbim o limbă străină, ci a mamei şi a tatei. Suntem datori să-i pomenim, căci suntem urmaşii lor, avem acelaşi sânge românesc.

Deşi demult hotarele Moldovei lui Ştefan cel Mare nu mai sunt întregi, dar sunt eterne ctitoriile sale – Limba, Credinţa, focul dragostei de Neam arde, nu se stinge în inimile noastre. Unde-i Ştefan Vodă să ne vadă cât suntem de dispersați, de răi şi invidioşi, câtă dulceaţă şi laude au unii pe buze, dar în inimă deloc bunătate, deloc credinţă, deloc demnitate. Totul e spoială

Am dori în aceste zile de Înălţare şi Înviere să fim alături de acel care ne-a lăsat cele mai frumoase ctitorii, această dorinţă fiind imposibilă, Arborele măreţ, Stejarul secular, simbolul dăinuirii noastre de veacuri pe aceste meleaguri străbune, din Codrii Cosminului, unde Ştefan cel Mare cu vitejii săi arcaşi au repurtat una din cele mai mari victorii asupra leşilor, ne e Sfântul Locaş, Altarul de închinare al Neamului înstrăinat, unde în cele mai amare momente ne plecăm  sufletele şi înălţăm o divină cântare. Doar să fie auzită şi primită, căci nu avem vrednicia să îngenunchem în faţa acestui Sfânt Templu al Neamului, răstignit pe toate crucile posibile ale Golgotei. Dar oricum, istoria noastră tragică puţin,  foarte puţin ce ne-a învăţat. Cum am fost spoiţi la suflet şi slugarnici, astfel  am rămas. Ce-i drept, unii mai au o boală ce nu se tratează: să fie mereu în centru atenţiei. Spuneţi că prea mult critic? Nu e critică. Trebuie cineva să spună adevărul. Pentru aceasta tot ai nevoie de curaj. Priviţi-vă în oglinda sufletului şi veţi vedea fiecare ce „comori” tăinuiţi şi dacă nu am dreptate -  „În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”, vorba lui Eminescu. 

Acum iubirea de cele sfinte ale neamului se limitează la unii prin laude nesăbuite ale unor persoane de care depinde locul lor călduț, prin postările pozelor personale pe Internet, să vadă lumea cât de frumoși sunt și cât muncesc. Am observat, chiar și felicitările de Paști nu mai prezintă  chipul lui Iisus, ci al lor și prietenilor lor. Ori sau țicnit  cu totul de bătrânețe, ori se consideră Dumnezeu,atotputernici, având spate și sprijin. E trist, foarte trist. Acestea-s valorile noastre!

Era mai sinceră, mai pură  iubirea de Ţară, de Limbă, de Înaintaşi, pe care o aveam în suflete în timpurile interzise, când veneam în taină la acest simbol al dăinuirii, pe cărărui ştiute de noi şi de părinţii noştri care ne-au altoit această dragoste de cele sfinte ale neamului încă din pruncie -

 să vorbim şi să ne rugăm în limba strămoşilor, limba română, să ne bucurăm de Învierea lui Hristos, Învierea şi Înălţarea Neamului prin moarte. Ce păcat că nu se mai întorc acele timpuri. Cu ele a plecat o întreagă epocă, boierimea culturii românești, scriitorii de vază. Am rămas cu ce am rămas…Doamne, ce timpuri urâte trăim – fără valori, lipsiți de idealuri, se întoarce Ștefan cel Mare în mormânt.

Felicia NICHITA-TOMA, "Zorile Bucovinei"