DESPĂRŢIŢI PRIN SÂRMA GHIMPATĂ CE SEPARĂ UN NEAM DE ACELAŞI SÂNGE Într-un timp s-a răspândit un zvon prin sat că se întorc românii. Atât de tare lumea-i aştepta! (Din cartea ”MARTIRII. M-AM IDENTIFICAT CU UN PELERIN PE DRUMUL SUFLETULUI ROMÂNESC”)
27 martie 2023 р. | Categorie: Bucovina
DESPĂRŢIŢI PRIN SÂRMA GHIMPATĂ
CE SEPARĂ UN NEAM DE ACELAŞI SÂNGE
Într-un timp s-a răspândit un zvon prin sat că se întorc românii. Atât de tare lumea-i aştepta!
„Imperiul rus, cât a fost de puternic, înfiorător, jefuitor şi asupritor de popoare, cine a crezut vreodată că se va sfârşi cu el. Şi totuşi s-a terminat cu uniunea sovietică, cât a fost de necuprinsă şi de neînvinsă, se va sfârşi şi cu acei ce ne intimidează ca neam şi nu ne consideră de oameni”, mi s-a destăinuit, cu durere în suflet, Maria GAZIUC din Hruşăuţii Hlibocii, o simplă ţărancă, care, sincer vorbind, nu poate privi fără lacrimi în ochi cum demnitatea naţională ne este călcată în picioare. A crescut şi educat patru copii, dar nici pe unul nu l-a înstrăinat de graiul străbunilor, de rădăcini. Or, cu toate urgiile pe care ni le-au adus bolşevicii după răpirea Bucovinei şi înstrăinarea românilor de Patria lor istorică, copiilor Mariei şi lui Viorel GAZIUC nu le-a spus nimeni că dacă vor învăţa în limba română nu vor avea „perspectivă”. Toţi patru au frecventat şcoala românească din localitate, învăţând foarte bine şi făcându-le părinţilor mare cinste nu doar în sat.
Şi-apoi soţii GAZIUC sunt mândri că măcar fiului celui mare, Todor, i-a zâmbit norocul să trăiască şi să muncească în Ţara sa de origini – România. Însă bucuria le este umbrită de tristeţea că e departe de ei şi sunt despărţiţi prin sârma ghimpată ce separă un neam de acelaşi sânge, instalată de cotropitori cu peste 70 de ani în urmă.
„Ne umple inima de bucurie că cei patru copii – Todor, Elena, Rodica şi Dumitru – trăiesc bine şi în înţelegere cu familiile lor, cu toate că la noi viaţa e mai grea şi complicată. Mi se înseninează sufletul când mă gândesc că măcar fiul Todor, doctor în drept, care a studiat juridica la Universitatea din Cluj-Napoca, unde locuieşte şi i se află biroul, are posibilitate să activeze şi să trăiască în Ţara noastră dragă. Însă mă supără mult de mi se rupe inima că ne desparte nu doar depărtarea, ci şi sârma ghimpată, frontiera”, mi-a mărturisit, cu ochii înlăcrimaţi, dna Maria. „Îmi amintesc că pe timpuri, de câte ori mergeam la rude, în România, când treceam frontiera, în tren se urcau grănicerii şi vameşii români, spunându-ne „Bună dimineaţa” într-o frumoasă limbă română, încât ne sălta inima de fericire, când auzeam aceste cuvinte. În acea zi nu-mi trebuia nici mâncare de bucurie. Mă săturam cu vorba cea frumoasă, românească.
Şi feciorul cel mai mic, Dumitru, tot a studiat în România. S-a întors acasă. Fiul Todor ne invită să trecem cu traiul la ei, însă nu putem lăsa gospodăria la care am muncit cu soţul o viaţă, copiii şi nepoţii de-aici, cu toate că celor din România le ducem dorul. Visul nostru e să ne vizităm copiii în Ţară fără paşapoarte şi vize”.
VENEAU NOAPTEA ŞI-I RIDICAU PE
„DUŞMANII POPORULUI”, IAR DIMINEAŢA VECINII
OBSERVAU CĂ NU MAI SUNT
Aceşti vrednici gospodari, care îşi respectă strămoşii şi îşi iubesc neamul, mai poartă în suflet o durere sfâşietoare, care le tulbură liniştea, răvăşindu-le amintiri amare. Şi părinţii Mariei, şi ai lui Viorel GAZIUC au trecut prin calvarul stalinist, pe propria piele suportând ghearele represiunilor şi deportărilor.
Mama Mariei, Varvara, era încă mică, când părinţii ei, Zaharciuc Prichochi şi Mariuţa, cu cei cinci copii - Mitrofan, Varvara, Paulina, Ileana, au fost deportaţi în Siberia. „A venit într-o dimineaţă activistul comunist Isidor Guz, le-a spus că-s consideraţi „duşmani ai puterii sovietice”, fiindcă Petrea şi Mitruţă, fraţii mai mari ai mamei, s-au refugiat în România. Mai târziu am aflat că Petrea a fost împuşcat de grănicerii sovietici când trecea graniţa şi doar Mitruţă a reuşit să ajungă în România, stabilindu-se la Gura Humorului. Dar aşa şi nu s-au mai văzut cu familia. Activistul le-a ordonat să-şi ia copiii şi să plece, transportându-i la gară, unde au fost încărcaţi în vagoane pentru vite, au mers cu trenul 12 zile până au ajuns în pădurile siberiene, unde-i aştepta gerul cumplit şi foametea.
Când au venit să-i ridice, mama credea că pleacă la şcoală şi îşi căuta trăistuţa, dar n-o putea găsi. Atunci acel slujbaş al sovieticilor, ţinându-se cu puşca în urma ei, o grăbea, speriind-o. Buneii au lăsat gospodăria, două vite cu lapte, un cal, material pentru construcţia unei case noi, fiind nevoiţi să trăiască acolo în nişte bordeie, săpate în pământ, unde nu aveau nici pat, nici aşternut, dormeau jos pe fân, îndurând foamete, ger şi necaz. Căutau prin gunoi resturi de mâncare. Mama cu sora cea mai mică, Ileana, au găsit un depozit şi au făcut o gaură mică prin care scoteau cu greu câteva boabe, apoi seara se întorceau la colibă cu o mână de grâu, pe care bunica îl fierbea cu multă apă şi apoi mâncau. Iar când nu mai aveau nimic de-ale gurii, bunica le dădea seara să bea câte o cană de apă cu sare ce le umfla burţile.
