LA VOLOCA, ACASĂ – ÎN INIMA ROMÂNISMULUI – pe cărări de dor îmi aleargă copilăria (Din cartea ”MARTIRII. M-AM IDENTIFICAT CU UN PELERIN PE DRUMUL SUFLETULUI ROMÂNESC”

LA VOLOCA, ACASĂ – ÎN INIMA ROMÂNISMULUI –  pe cărări de dor îmi aleargă copilăria (Din cartea ”MARTIRII. M-AM IDENTIFICAT CU UN PELERIN PE DRUMUL SUFLETULUI ROMÂNESC”

“Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”… Parafrazându-l pe Lucian Blaga, cu avalanşa gândurilor  ce persistă, aş spune cu convingere că  la sat s-a născut  însuşi timpul, liniştea, iubirea, dragostea faţă de tradiţii, de portul şi dansul popular, de tot ce e scump şi drag sufletului românesc.

Adevărul e că rădăcinile-mi sunt ascunse în inima veşniciei satului natal, Hruşăuţi-Voloca.  Iubesc acest colţ de rai mioritic cu fineţea pitorescului ce captivează, cu oameni harnici şi gospodari, adevăraţi patrioţi ce-şi iubesc neamul, limba, portul şi tradiţiile populare.

Purtând în suflet  nostalgia pentru valorile de odinioară, ori de câte ori mi-i dor de copilărie, revin cu bucurie, cu întreaga-mi fiinţă, cu vise împlinite şi zdrobite,  la  puternicele esenţe ale vieţii –  copilăria, satul natal, Voloca pe Derelui. Le regăsesc aici, în inima românismului, unde românii îşi trăiesc cu demnitate rostul vieţii. Ador escapadele în sânul naturii,  momente care te aruncă din zgomotul urban cu griji cotidiene  în leagănul de vis al prunciei, clipe care mi-au făcut copilăria fascinant de frumoasă.

Cu avalanşa anilor în spate, evoc în minte frumuseţea pură a copilăriei, cu naivitatea şi candoarea dezgolite de realitatea esenţei umane, cu amintirea trecutului…cu vatra caldă părintească, unde întotdeauna cu bucurie şi bunătatea-i nemărginită mă aştepta mama, Rodica Zaharciuc-Nichita. Voloca –  satul meu natal –  este locul sfânt unde pot să rostesc din toată inima „ACASĂ”.

Nici n-aş putea să nu iubesc acest mic paradis, care mă primeşte mereu cu braţele deschise. Cum să nu-i duc dorul ştiind că pe cărările lui de dor încă îmi aleargă copilăria. Mă copleşeşte amintirea zilelor cu soare, când alergam desculţ prin câmpiile înflorite, ascultând tainicele şoapte ale ierbii, feericul concert al  măiestrelor primăverii, admirând  veselul zbor al fluturaşilor şi amuzantul zumzet  al albinelor,  culegând florile cele mai frumoase pentru scumpa mea măicuţă, amintire pe care o port în suflet ori de câte ori revin ACASĂ.  Noi, cei de la oraş, trăim căutând idealuri și ne pierdem pe sine, dar veşnicia o găsim la ţară, în sânul naturii, într-un răsărit de soare, unde ne-a rămas ascunsă copilăria, în clipa dulce a unei amintiri, în puritatea sufletului celei mai scumpe fiinţe - MAMA.

Din fragedă copilărie,  când încă nu umblam la şcoală, dar nici nu mă ţineam de rochia mamei, leagăn de bucurie şi alinare mi-au fost poveştile şi legendele despre minunatul meu plai ştefanian, auzite de la bătrânii satului, pe care îi iubeam foarte mult, aveam o stimă deosebită faţă de ei. Uneori, părăsindu-mi fraţii şi colegii de joacă, preferam să hoinăresc prin  lunci, culegând floricele, ascultând vrăjită trilurile fermecătoare ale păsărilor, murmurul lin al izvoarelor şi şoaptele pădurii „de argint”. Îmi plăcea să stau la taifas cu vecinii sfătoşi, rezemaţi în toiag de povara grea a anilor. Culegeam boabele lor de înţelepciune cu cireşele în pârg, ca apoi, peste ani, când am mai prins şi eu la minte, să regret că nu mi-am făcut nişte notiţe, ci mi-au rămas doar stropi de lacrimi din acele poveşti frumoase,  amintiri dureroase, pe care ni le povesteau vecinii bătrâni şi gârboviţi de ani şi suferinţă în serile lungi şi călduroase, pe prispa casei părinteşti ori pe o brazdă de iarbă proaspăt cosită ce mirosea a vară,  şi iarna, la gura sobei, când trosneau  lemnele de ger.

Deşi eram de-o șchioapă, iar mintea mea de copil sorbea cu sete aceste fascinante poveşti (aşa mi se păreau atunci),  dar şi triste istorii ce uneori mă făceau să-mi şterg pe ascuns lacrimile, povestite de înţelepţii mei vecini, ajunşi în iarna vieţii, cu sufletul le-am pătruns abia la maturitate. Ce păcat că nu sunt legende, ci destine tragice, vieţi frânte, trăite pe viu de străbuni şi bunei. Acum, ajunsă şi eu în toamna vieţii, le depăn pentru a le reînvia în minte.  Le-aşi mai asculta să le pătrund profunzimea, dar cei ce le-au păstrat atâta  amar de vreme în suflet nu mai sunt demult printre cei vii.

Nicicând n-o să-i pot mulţumi îndeajuns consăteanului Ionică Semeniuc, gospodar de frunte şi  mare patriot român, mohicanului de aproape 90 de ani din satul meu natal, Hruşăuţii Volocii, care a suportat pe propria-i piele „raiul” adus de bolşevici, fiind  dus cu forţa la munci silnice în minele din Ural, care ani la rând m-a purtat pe  cărările  înlăcrimate ale satului natal, să adun în  copertele acestei cărţi durerile şi tragediile consătenilor mei, românilor înstrăinaţi de Ţară, deportaţi în neagră străinătate, exterminaţi de regimul barbar comunist în închisori, în lagărele muncii şi morţii de pe ţărmurile lacului Onega ca să li se piardă urma, ca să-i distrugă ca neam.

De altfel, o rană sângerândă a familiei noastre rămâne soarta dramatică a bunelului după tată, Nicolae Nichita, arcănit cu forţa de sovietici după „eliberarea” ţinutului şi dus la munci silnice în neagră străinătate, decedat de foamete, muncă silnică şi geruri cumplite în lagărul morţii de pe ţărmul lacului Onega. Cu această durere nealinată în suflet au trăit şi au plecat la cele veşnice părinţii mei. Cu această rană încă sângerândă în suflet trăim.

Felicia NICHITA/TOMA