În casa lui Vasile Botă din Boian sălăşluieşte duhul lui Ştefan cel Mare

În casa lui Vasile Botă din Boian sălăşluieşte duhul lui Ştefan cel Mare

„A FI ROMÂN NU E UN MERIT…, CI O DATORIE, SPUNEA EMINESCU. Pentru patriotul Vasile Botă din Boian, a fi român înseamnă totul - însăşi viaţa în esenţa existenţei sale .

Or, Român cu suflet mare, casa sa e mereu cu uşile deschise. Dacă ai trecut prin Boian şi n-ai fost musafir poftit de dl Vasile, înseamnă că nu eşti român. O clipă petrecută în casa patriotului Vasile Botă înseamnă o veşnicie alături de strămoşi. Părtaşi la această veşnicie, i-am  trecut pragul împreună cu fotoreporterul Nicolae Hauca în ajun de An Nou, Sfântul Vasile pe stil vechi. Ospitalier, ne-a primit cu sufletul deschis, dornic de români. Nu e pentru prima dată când îi trec pragul casei. Îl ştim ca cel mai mare Patriot al Boianului.

Adevărul e că toţi îl cunosc pe Românul Vasile BOTĂ, preşedintele filialei din Boian a Societăţii „M. Eminescu”, numit încă de pe timpul sovieticilor „Acel cu steagul românesc”. Or, când nu se permitea nici să pronunţi cuvântul „român”, pe acoperişul frumoase sale case  flutura simbolul românismului – „Tricolorul”, şi care şi-a înfrumuseţat casă cu picturi fascinante ce ar trebui să fie icoane sfinte la care să se închine fiecare dintre noi – pe un perete al sufrageriei e pictat portretul celui mai viteaz Domn al românilor – Ştefan cel Mare, renovat anul trecut. Mai bine zis, înlocuit cu un portret nou. În cele patru colţuri, pe tavan, precum zeci de ani în urmă, străluceşte capul de Bour cu stema şi Tricolorul, iar într-o  odaie de la etajul doi, pe un perete e desenată casa bătrânească părintească, unde bravul boincean cu inimă română a văzut lumina zilei, iar pe altul – bunii şi regretaţii săi părinţi – tatăl Dumitru şi mama Maria. Impresionează şi colecţia de oale vechi, ulcioare aduse din Moldova, România, Rusia, Italia,  istoria cărora o povesteşte ori de câte ori îi treci pragul. Aceasta e viaţa sa, dragostea pentru străbuni, pentru tot ce este românesc.

„Am pictat casa cu ce mi-a fost mai drag, căci Voievodul Ştefan cel Mare e cel mai sfânt şi scump pentru noi. El a apărat şi a păstrat în timpul domniei sale România Mare, teritoriile căreia se întindeau de la Carpaţi până la Sud, de la Tisa până la stepa Bugeacului. În prezent, cele mai scumpe locuri sunt răpite de străini, după cum spunea Ion VATAMANU: „Suntem fără cap şi fără picioare”, acum ni se fură până şi sufletul- limba română. Se întocmesc legi care ne ucrainizează şcolile, satele, părinţii îşi înstrăinează copiii de limba strămoşilor, de neam, cu gândul stupid că „ le va fi  mai bine”.  Copiii care  învaţă în ucraineană, învăţătorii care au obţinut studii în ucraineană la Cernăuţi sau în altă parte din Ucraina, nu-l vor citi nicicând pe Alecsandri, Eminescu, creaţiile cărora ne trezeşte simţul naţional. Bunica şi străbunica mea erau din satul românesc  Rarancea, unde până nu demult şi slujba în biserică se făcea în română, şi care a fost ucrainizat împreună cu toate localităţile din jur. Le-am spus la copii că dacă dau nepoţi la o altă şcoală cu limba de predare decât româna, n-au ce-mi călca prin curte. Ştiţi, dragostea de limbă, de neam, trebuie să le-o altoiască copiilor buneii şi părinţii, ca astfel ei să nu-şi taie rădăcinile, să nu se înstrăineze de străbuni”, agronomul Vasile BOTĂ absolvent al Facultăţii de Agronomie a Institutului Agricol din Chişinău, a ştiut să-i educe cu demnitate naţională pe cei cinci copii – Călin, Marin, Florin, Viorel şi Maria, trei dintre ei studiind în Republica Moldova, iar mezina –  medicina. O dragoste deosebită are faţă de cei cinci nepoţi – speranţa şi viitorul bunelului.

Au trecut prin urgiile iadului stalinist şi părinţii agronomului Vasile BOTĂ, alte rude. Tatăl său, Dumitru BOTĂ, a fost  dus cu forţa la muncă silnică în lagărele de pe ţărmurile lacului Onega, când au fost „vânaţi” mulţi tineri şi bărbaţi în vârstă de la 15 până la 50 de ani şi duşi în neagră străinătate, ca să li se şteargă urmele.

„Părinţii aveau doar 5 hectare de pământ, când tata a fost luat cu forţa la muncă silnică la Onega. L-au dus de-atâta că a fost român şi trebuiau să-l distrugă. În acea străinătate a avut parte doar de zile negre, foamete şi geruri. Muncă grea şi mâncare aproape nimic. Le dădeau puţină pâine neagră cu rumeguş, când o strângeau, curgea din ea apă, scrumbie sărată şi putredă şi nimănui nu-i păsa cum îşi duc viaţa. Când  mureau, îi aruncau într-o groapă comună. Din cauza gerului cumplit şi umezelii, căci dormeau în barăci, tata s-a întors acasă bolnav, iar medicii au fost nevoiţi să-i amputeze piciorul. A trăit apoi până la vârsta de 90 de ani, însă aşa şi n-a putut uita necazul îndurat la Onega. Distrus fizic şi moral, s-a întors la baştină şi tatăl soţiei, Nicolae Scripcar, socrul meu din Arboreni, originar din Arbore, România. Au suferit mult românii noştri şi au murit cu speranţa în suflet.

Tata, născut în 1899, ne-a educat cu dragoste de grai şi străbuni. După ce s-a întors din surghiun, la noi, în casă, se adunau oameni mai tineri şi în vârstă, discutau doar de România, aşteptau cu nerăbdare să se întoarcă românii. Şi în prezent, Alexandru şi Pachiţa DÂRDA ţin după icoană fotografia regelui Mihai. Încă mai există asemenea oameni devotaţi. Eu, de exemplu, am crescut sub stăpânirea ruşilor, dar nu aştept ca ei să se întoarcă, cu toate că era mai bine comparativ cu ce avem în prezent, mă refer la învăţământ şi studii. Trebuie să facem tot posibilul să nu ne apese de sus, să se oprească ucrainizarea, căci ne distrug ca neam. Urmează să fim mai îndrăzneţi, mai plini de demnitate naţională, să cerem să ne fie respectate drepturile. Şi aceasta ar trebui, de rând cu oamenii simpli, s-o facă învăţătorii, primarii, care au autoritate, cu toate că noi, boincenii, nu avem de se ne plânge, fiindcă avem un primar foarte bun. Dar aţi văzut sau auzit ca vreun director sau învăţător să deschidă gura şi să protesteze împotriva ucrainizării şcolilor noastre româneşti?”.

Graţie neostenitului gospodar Vasile Botă, demn continuator al familiei de patrioţi Vasile şi Eleonora Bizovi din Boian, pe moşia cronicarului Ion Neculce, în curtea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”,  ctitoria vornicului, a fost înălţat bustul scriitorului şi preotului Iraclie Porumbescu, tatăl ilustrului compozitor Ciprian Porumbescu.

Acum în ajunul Sfântului Vasile pe stil vechi am venit cu un dar de suflet pentru prietenul nostru – cartea, apărută anul precedent (2022), în preajma celor 2 mari Sărbători Naţionale – Ziua Bucovinei (28 noiembrie) şi Ziua Naţională a României – 1 Decembrie – „Martirii. M-am identificat cu un pelerin pe drumul sufletului românesc”, îi urăm patriotului Vasile Botă din Boian multă sănătate, prosperitate, casa să-i fie întotdeauna plină de oameni dragi în suflet cu Tricolorul, iar spiritul lui Ştefan cel Mare să sălăşluiască mereu în ea cât va trăi neamul său.

Adevărul e că clipa pe care am trăit-o în casa patriotului Vasile Botă din Boian a însemnat pentru mine o veşnicie alături de strămoşi.

Felicia Nichita-Toma,  „Zorile Bucovinei”, Cernăuţi