02 iulie 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Mamă, ce dacă murim?…Nu-ți fie frică, fiică. „Nu vom auzi glonțul care ne găsește”. Dacă ne e sortit să murim, nu vom simți nimic. Nu ne va durea. Nu-ți fie frică!- . Adevărul despre viața într-un oraș blocat, fără apă, hrană, practic distrus de invadator – oraşul Mariupol

30 martie 2022 р. | Categorie: Noutăţi

Mamă, ce dacă murim?…Nu-ți fie frică, fiică. „Nu vom auzi glonțul care ne găsește”. Dacă ne e sortit să murim, nu vom simți nimic. Nu ne va durea. Nu-ți fie frică!- . Adevărul despre viața într-un oraș blocat, fără apă, hrană, practic distrus de invadator – oraşul Mariupol

„Mamă, de ce, când tata lucrează, mâncăm o dată pe zi, iar când vine acasă, de două ori?” – o întreba Saşa… „când am văzut distrugerea din Mariupolul meu natal, am plâns în hohot. Este îngrozitor! Orașul este distrus aproape complet de bombele şi rachetele ruse. E atâta durere…Mii de răniţi şi morţi… Și acest lucru nu poate fi iertat….”.

Pe 21 martie, ocupanții s-au oferit să deschidă coridoarele pentru ca militarii și civilii să poată ieși și să depună armele, dar ei au refuzat să predea orașul. Neobţinând ceea ce au dorit, ocupanţii au început să deporteze forțat oamenii. Ucrainenii sunt duși în tabere de filtrare, unde le sunt luate documentele. După aceea, sunt duși să lucreze în regiuni îndepărtate ale Federației Ruse - Sahalin. Astfel de acțiuni ale ocupanților sunt o crimă de război”.

A povestit o locuitoare din Mariupol despre viața într-un oraș asediat de invadatori, 80% distrus. Katerina din Mariupol a povestit cum ea și fiica sa au încercat să supraviețuiască într-un oraș pe care ocupanții ruși aproape că l-au distrus complet. Familia a reușit să se evacueze în Lviv, acum este în siguranță și încearcă să-şi reconstruiască viața sfâșiată de război. Tragica poveste a Katerinei și a fiicei sale,Saşa, a fost publicată de site-ul Mariupol 0629.com.

„Nu aștepta sfârșitul, uitându-te la ceas, Respiră liber. Și nu vei auzi, nici simţi gloanțele care te va găsi. Altele pe alături vor zbura”. „În fiecare zi, în ultimele trei săptămâni de asediu al or. Mariupol am repetat aceste cuvinte ale lui Makarevici. Ele m-au ajutat să depășesc frica ”, spune Katerina.

Întregul sens al vieții ei în aceste zile a fost redus la un singur scop - să-și salveze fiica, pe Saşa. În fiecare zi, în timpul bombardamentului, femeia se apleca asupra fiicei sale, acoperind-o cu corpul său şi astfel ferind-o de gloanţe, de amenințare. În trei săptămâni, spatele i s-a încovoiat, astfel încât nu se putea îndrepta.

„Mamă, ce dacă murim?”.

— Nu-ți fie frică, fiică. „Nu vom auzi glonțul care ne găsește”. Dacă ne e sortit să murim, nu vom simți nimic. Nu ne va durea. Nu-ți fie frică.

„Mamă, dar dacă nu murim, dar suntem rănite?”

- Nu, fiică, asta nu se va întâmpla.

Timp de trei săptămâni, Saşa, în vârstă de nouă ani, a dormit cu o cască de schi pentru a o proteja în cazul unei răni la cap. Ekaterina și-a antrenat fiica: „Dormi. Alarma. Te ridici. Cizmele sunt aici. Casca. Jacheta – le iei, fugi pe hol, te îmbraci acolo."

„Saşa a devenit foarte disciplinată. Îi spun doar pe scurt - în baie! Și ea era acolo. Nu părea neliniştită. Tăcută, doar  desena totul în negru…”, – spune femeia.

Katerina și soțul ei erau în vacanță la Bukovel când a început războiul. Pe 25 februarie s-au întors la Mariupol. În Est (unul din cartierele orașului - n.red.) era deja în flăcări.

Femeia spune că ea și soțul ei erau siguri că în opt ani orașul devenise o adevărată fortăreață și nu i se va întâmpla nimic rău. Cei care au fugit în primele zile ale invaziei ruse li s-au părut că sunt  trădători ai or. Mariupol. Dar când a început bombardamentul, Katerina a văzut că se înşela amarnic.

Soțul ei, medic, aproape toate nopţile era în spital.„Mamă, de ce, când tata lucrează, mâncăm o dată pe zi, iar când vine acasă, de două ori?” – o întreba Saşa.

Medicii munceau din greu, erau foarte mulţi răniţi.  În puţine clipe de răgaz, când venea acasă, femeia pregătea de mâncare ce avea pentru toți colegii lui, care locuiau departe de spital și nu puteau merge acasă.

„Când a fost întrerupt, în consecinţa bombardamentelor, şi nu mai aveam curent electric, apă, dar mai era puțin gaz,  am înțeles ce se întâmplă. Am scos toată carnea din frigider și am pus-o la fiert. Însă n-am reuşit bine s-o fierbem căci a dispărut şi gazul. Dar această tocană ne-a salvat. Am făcut foc în curte, şi am amestecat-o cu cereale, crupe, astfel ne-a salvat de la foamete, povesteşte femeia.

A început apoi să se ocupe de voluntariat. A cumpărat medicamente pentru spital, lucruri necesare mamelor tinere și bebelușilor și le-a livrat în tot orașul. Dar de la 1 martie, soțul i-a interzis să iasă din casă din cauza bombardamentelor ce nu încetau, spunându-i că zeci de răniți erau internați în spital în fiecare zi.

Zilnic obuzele explodau în jurul casei în care locuia familia. Au baricadat ferestrele din apartament cu saltele și pături pentru copii, astfel încât sticla să nu-i rănească. Apoi a venit gerul în oraș și temperatura din apartament a scăzut la +6.

În primele zile rachetele au lovit etajul al nouălea al casei, dar blocul nu a explodat. Așa că racheta a rămas ieșită din perete. Au înțeles că poate exploda în orice moment, dar au continuat să stea acasă.

„Mamă, de ce se duce toată lumea în subsol și noi nu?”

— Pentru că suntem nebuni, fiica mea.

De altfel, femeii îi era frică să contamineze niște boli în subsolul rece și umed, unde se aduna un număr mare de oameni. La urma urmei, nu putea se baza pe nici un tratament în orașul blocat, asediat de invadatori.

„Am desenat, am citit, am predat engleza. Era necesar să facem ceva cu copilul. Apoi, după-amiaza, copiii vecinilor au început să vină la noi. Ne-am ocupat cu toții împreună”, spune Katerina.

Apă mai avea. A reuşit să ia apă tehnică în cadă. A mai cumpărat de la magazin, cât încă era. Era îngrozită de furturile ce aveau loc prin magazine. Unii dintre locuitori jefuiau, furau nu doar mâncare.

„Înţelegeam – mâncare. Dar am văzut o femeie care câra 15 genți din magazin- tot ce ia căzut în cale. 15! Și acest magazin îi aparținea prietenei sale. Și știu cât de greu l-a deschis, cât de greu i-a fost să-și deschidă afacerea, să lucreze. Întreb, de ce ai nevoie de 15 genți în timpul războiului? Nici un răspuns. Este dezgustător”, adaugă ea.

Cea mai grea zi a fost 14 martie - atunci orașul a fost puternic bombardat. Soțul ei n-a fost acasă timp de patru zile, fiind foarte ocupat la spital cu salvarea răniţilor, iar femeia și-a luat mental rămas bun de la viață.

„Dar dimineața soțul meu s-a întors de la spital și a spus: să mergem! Ne-am urcat în mașină și am pornit. Știţi, în timpul bombardării, m-am rugat pentru mașină la fel de mult cât m-am rugat pentru familia mea. Pentru că ea a fost ultima noastră speranță de a ne salva viaţa”, își amintește Katerina.

Pe drum, femeia a văzut pentru prima dată amploarea distrugerii și a fost îngrozită:

„Am stat tot timpul în apartamentul nostru și am ieșit în curte să pregătim mâncare. M-am gândit, ei bine, poate e atât de groaznic doar în zona noastră, iar în alte părți ale Mariupolului totul este bine. Și când am văzut distrugerea din Mariupolul meu natal, am plâns în hohot. Este îngrozitor! Orașul este distrus aproape complet de bombele şi rachetele ruse. E atâta durere…Mii de răniţi şi morţi… Și acest lucru nu poate fi iertat….

Mariupol a rămas sub foc constant de la începutul invaziei ruse pe scară largă. Ocupanţii șterg orașul de pe fața pământului și îi omoară pe locuitori cu o cruzime nemaipomenită. Nu există apă, încălzire, căldură sau curent electric în oraș, oamenii sunt nevoiți să se ascundă în adăposturi fără posibilitatea de a obține mâncare și apă.

Armata rusă blochează coridoarele umanitare oferite Ucrainei, „propunându-le” forţat  oamenilor epuizați să plece în Rusia. Pe 21 martie, ocupanții s-au oferit să deschidă coridoarele pentru ca militarii și civilii să poată ieși și să depună armele, dar ei au refuzat să predea orașul. Neobţinând ceea ce au dorit, ocupanţii au început să deporteze forțat oamenii. Ucrainenii sunt duși în tabere de filtrare, unde le sunt luate documentele. După aceea, sunt duși să lucreze în regiuni îndepărtate ale Federației Ruse - Sahalin. Astfel de acțiuni ale ocupanților sunt o crimă de război”.

Cu ajutorul Celui de Sus familia Katerinei a ajuns în or. Lviv, vestul Ucrainei. Se pare că sunt în siguranţă. După atâtea săptămâni s-au spălat, au mâncat pe săturate, dar durerea le e mare, sufletul le plânge după oamenii care mor sub dărâmături, răniţi de obuze, de foame şi de sete, după frumosul lor oraş distrus din temelie de bombele şi rachetele agresorului rus, fără inimă, fără Dumnezeu.

Zorile Bucovinei