SCUMP MI-I NEAMUL

În tinereţe ni se pare că suntem nemuritori. Şi cu toate că se mai întâmplă să priveghem la căpătâiul unui bunic sau uncheşi, trecuţi în lumea drepţilor, gândurile ne poartă înainte, la un viitor mare, fericit, crezând fierbinte că viaţa nu poate avea sfârşit. De fapt, aşa şi este: viaţa nu se termină cu trecerea omului în mormânt, ci doar atunci când este uitat, când nimeni nu-şi mai aminteşte de el. Timpul trece tot mai repede, abia reuşim să ne bucurăm de răsăritul soarelui, căci deja coboară întunericul. Dar şi la căderea apusului există destule bucurii pentru sufletele oamenilor care nu contenesc să facă fapte bune, ştiu să-şi găsească alinarea în ceea ce le dăruieşte Dumnezeu. Cunosc mulţi oameni buni şi interesanţi despre care citesc în permanenţă în paginile „Zorilor Bucovinei”. Deşi nu-i cunosc personal, ei mi-au devenit apropiaţi şi mă străduiesc să le urmez exemplul.

Cu toate că am ajuns la o vârstă înaintată, nu contenesc să învăţ de la alţii, „Zorile Bucovinei” servindu-mi drept cea mai bună carte de învăţătură. Am acasă colecţii întregi, mai cu seamă numerele din ultimii ani fiind oglinda cea mai veritabilă a neamului românesc din nordul Bucovinei. Îmi pare rău de acei români din părţile noastre care nu primesc, nici nu citesc „Zorile Bucovinei”, lipsindu-se astfel de cea mai necesară pâine pentru sufletele noastre. Datorită prieteniei cu acest ziar şi sub influenţa idealurilor promovate de micul colectiv de ziarişti, am început să mă interesez cu mai mult zel de rudele mele, reevocând diverse întâmplări interesante din tinereţe.

Uncheşul Nicolae era cunoscut în sat ca vânător şi pescar fără de pereche. Ne povestea întâmplări neverosimile. Cică, odată s-a luat după el un lup şi l-a urmărit până la poartă. Noroc că avea la el un mic felinar, îndreptând lumina în ochii fiarei. Când a intrat în ogradă, lupul s-a întors şi s-a dus în drumul său. Altădată, la vânătoare, el a vrut să prindă o vulpe. A îndreptat arma spre ea, dar şireata nu ieşea din vizuină. După o bună bucată de timp, uncheşului i s-a aprins pofta de-o ţigară. Cât el a fumat, animalul a ieşit din vizuină, făcându-se nevăzut.

Multe am văzut, multe ţin minte şi eu. Într-un an, după mari ploi, Prutul a ieşit din maluri, apa înconjurând cătunul Boianivca. Casa noastră nu era în pericol să fie inundată, dar mă gândeam cu groază la vecinii noştri din Boianivca. În apa ceea mare se vedea şi mult peşte, aşa că unchiul Nicolae, ca pescar înfocat, avea bun chilipir. Odată a venit acasă cu o căruţă plină de peşte. L-am întrebat mirat cum a prins atât de mult. Mi-a povestit că, ajutat de alţi meşteri, a construit o moară de apă pe Prut. Nu ştiu de unde şi de la cine a învăţat atâtea meşteşuguri, însă se pricepea la orice lucru. Era de o aleasă cumsecădenie şi îi învăţa şi pe copiii săi să fie gospodari, cu ruşine faţă de lume şi credinţă în Dumnezeu. I-a ajutat mult pe părinţii mei la construcţia casei. Mătuşa Domnica gătea mâncăruri şi cocea cozonaci foarte gustoşi.

Numai nu demult am aflat că m-am născut într-o altă casă, ceva mai departe, unde trăia sora tatei Maria. Noi, copiii, îi spuneam „buna”, căci, într-adevăr, era foarte bună cu cei mici. Mătuşa Maria locuia împreună cu fiul Dumitru Demenciuc şi familia lui. Casa s-a păstrat până nu demult. De fiecare dată când treceam pe acolo, mă copleşeau dulci nostalgii. Acum mi-a rămas doar amintirile. Nu pot uita cum unchiul Nicolae o liniştea pe mama în clipele de cumpănă. „Toate trec, spunea el, se va sfârşi şi războiul (1941-1945), principalul să avem un ascunziş bun, în caz că frontul va trece prin satul nostru”. Drept că, la noi n-au fost distrugeri, nici mari bătălii. Nemţii, când se retrăgeau, au minat podul ce se afla nu departe de casa noastră. Au aruncat în aer încă patru poduri de cale ferată – de la gara din Boian până la cea din Noua Suliţă. Într-o noapte nemţii au părăsit satul, iar armata roşie a năvălit peste noi. Despre toate câte îmi reapar în memorie s-ar putea scrie o carte voluminoasă. Această dorinţă mă urmăreşte tot mai insistent de la un timp. Nu mă părăseşte nici speranţa că, ajutat de Dumnezeu, voi aduna într-o carte toate gândurile, toate imaginile de odinioară.

În imagini: neamuri de ieri şi de azi