TOŢI AVEM UN ŞTREANG ÎN „PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR”

„Vijeliile vieţii îndoaie sufletul omului, dar nu pot smulge dintr-însul rădăcinile cele nepieritoare! Plăcut este Domnului-Dumnezeului nostru acela care se jertfeşte de bunăvoie pentru neamul părinţilor săi şi pentru credinţa lor în vecii vecilor!”.

Aşa îl mângâia preotul român pe Apostol Bologa, eroul din romanul lui Liviu Rebreanu „Pădurea spânzuraţilor”, condamnat la moarte prin ştreang pentru înaltă trădare şi dezertare la inamic. Actul său „ruşinos” de trădare a fost săvârşit faţă de asupritorii austro-ungari, pentru care ofiţerul de sorginte română, înmulţind gloria străinilor, se confrunta pe front zilnic cu moartea, iar „inamicul” la care a încercat să fugă nu erau alţii decât fraţii săi de sânge.

Deşi e momentul oportun, este imposibil într-un articol de ziar să redau conţinutul binecunoscutului roman, care cred că este inclus în programa de literatura română şi se studiază în şcolile noastre. Oricum, indiferent de orele rezervate, un profesor de română cu simţ naţional n-ar trebui să-l treacă cu vederea, mai ales în aceste zile, la împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire – evenimentul epocal când strămoşii noştri şi-au trăit aievea visul de secole. În caz contrar, ignorând jertfele din trecut, rămânând muţi şi surzi la strigătele şi învăţămintele istoriei, închizând ochii când e „spânzurat” altcineva în locul nostru, ne pregătim singuri ştreangul, întocmai ca nefericitul erou al romanului.

De fapt, pe fiecare dintre noi, cei care ne supunem, ne facem slugi la străini, ne-aşteaptă un ştreang în „Pădurea spânzuraţilor”, atât doar că nu ştim ziua şi ora exactă a execuţiei. Oricât am fi de precauţi, de servili, de umili, numaidecât poate interveni ceva ce le-ar da de bănuit stăpânilor că nu le suntem îndeajuns de fideli, că miroase de la noi a oaie sau a mămăligă, că ne uităm prea des şi cu suspectă dragoste la roşu, galben şi albastru… Desigur, când vorbesc de „ştreang” n-am în vedere chiar o reală spânzurătoare. Astăzi, în timp de pace şi ferventă europenizare putem trăi mult şi bine şi cu funia la gât.

Revenind la cei care n-au putut îndura o astfel de viaţă, oameni pentru care „pădurea spânzuraţilor” n-a fost doar o figură de stil, voi evoca un erou autentic – pe sublocotenentul Emil Rebreanu, spânzurat de unguri la 14 mai 1917 pentru că a vrut să treacă în rândul armatei române, să lupte pentru întregirea neamului. Romancierul Liviu Rebreanu a aflat abia peste doi ani despre sfârşitul tragic al fratelui său şi, având mustrări de conştiinţă că nu i-a întins o mână de ajutor în momentele dificile (n-a răspuns la scrisorile în care îi cerea să-i găsească o slujbă în Ţară), a început cercetările. Astfel, romanul „Pădurea spânzuraţilor”, tradus în opt limbi şi reeditat de şase ori, i-a fost inspirat de tragedia familiei sale, iar viziunea sinistră a pădurii i-a fost inoculată de o serie de fotografii trimise de Cehoslovacia la Liga Naţiunilor, imagini ce reprezentau pădurile „trădătorilor de patrie” cehi şi slovaci, spânzuraţi de armata austro-ungară pentru „trădare”, adică pentru iubirea patriei lor adevărate.

Născut în 1891, în comuna Maieru din Bistriţa-Năsăud, Emil Rebreanu era al cincilea copil în familia numeroasă de 14 fraţi. Anevoie a absolvit un liceu, faima de naţionalist român făcând să fie exmatriculat în repetate rânduri din şcolile ungureşti. Îndura şi mari lipsuri materiale, din care cauză n-a participat la serata de absolvire a liceului, fiind nevoit mai târziu să-şi întrerupă studiile la facultatea de drept din Cluj. Responsabilitatea pentru asigurarea numeroasei familii l-a mânat, în 1915, pe front, impunându-l să-şi primejduiască viaţa pentru o patrie care nu era a lui. Avea în urma sa nouă fraţi şi surori, cărora le trimitea acasă din solda-i de ofiţer 50 de coroane. Câtă grijă şi iubire le purta celor mici de acasă dovedeşte şi faptul că tăia din catifeaua uniformei militare bucăţele de material şi le trimitea pentru cârpăcirea hăinuţelor frăţiorilor.

Educat de părinţi în spiritul dragostei de neam (tatăl îl învăţa să nu uite niciodată că e român, iar maică-sa striga în clipele de disperare: „Noi n-avem patrie, asta nu-i patria noastră!”), tânărul ofiţer se zbătea între sentimentul naţional şi cel al datoriei faţă de străinii cărora le-a depus jurământul. Cât a luptat pe fronturile din Galiţia, Rusia, Italia era condus de sentimentul onoarei de ofiţer, curajul în lupte fiindu-i apreciat de superiori. La un an de la plecarea pe front a avansat în gradul de sublocotenent şi a fost decorat de habsburgi cu înalta distincţie „Medalia de aur pentru vitejie”.

Dar cariera militară i-a durat numai doi ani, până în 1917, drama tânărului începând de la momentul când regimentul său a fost trimis să lupte pe frontul românesc. Atunci impulsul dragostei de neam a fost mai puternic decât falsa onoare ofiţerească. De fapt, Emil Rebreanu este doar unul din cei mulţi eroi rămaşi anonimi în istorie care, refuzând să tragă în fraţii lor români din cealaltă parte a frontului, au fost judecaţi de curtea marţială austriacă, fiind condamnaţi la moarte. În cazul lor, era încălcată o lege a imperiului ce nu permitea să fie trimişi soldaţi de naţionalitate română pe prima linie a frontului românesc. Însă perfidia asupritorilor nu cunoştea limite, fenomen des întâlnit şi în zilele noastre, când „instrumentul” deznaţionalizării românilor este găsit nu dinafara comunităţii noastre, nu din sferele puterii, ci chiar în mijlocul nostru. Astfel, autorităţile se spală pe mâini, ştiind prea bine că nimic nu-i mai crunt şi nu doare mai tare decât atunci când te lovesc ai tăi!

Ajuns cu frontul pe pământ românesc, la Pasul Ghimeş, sublocotenentul Emil Rebreanu începe să-şi facă planuri de evadare, intenţiile şi dorinţa-i arzătoare de a trece la fraţi evidenţiindu-se şi din corespondenţa cu familia. În una din scrisori el se destăinuieşte: „M-am săturat de toate şi de toţi. Veţi vedea că într-o zi n-o să mai fiu”. După nimicitorul zbucium interior, se decide să părăsească domiciliul obligatoriu, cu intenţia să evadeze cu documente privind poziţiile frontului austro-ungar la Ghimeş. Norocul n-a fost de partea românului. El este prins de o patrulă şi predat la comandament. Judecata a fost rapidă, ca pe timp de război. Acuzat de crimă, spionaj, trădare, dezertare la inamic, Emil Rebreanu a fost condamnat la moarte prin ştreang, înmulţind gemetele „pădurii spânzuraţilor”. La 14 mai 1917 a fost executat la Ghimeş-Palanca, la poalele unui deal ce marca graniţa nedreaptă, în zona Ghimeş-Făget. Înainte de execuţie, a cerut călăilor să fie împuşcat şi înmormântat în pământul liber al României. Însă atunci această ultimă dorinţă nu i-a fost îndeplinită, trupul eroului găsindu-şi odihna dorită după Marea Unire a pământurilor româneşti. Ca să-l umilească, autorităţile austro-ungare au rămas neclintite în decizia de a fi spânzurat şi îngropat într-o livadă, la marginea fostei frontiere. Preotul român, care îi era prieten, n-a fost lăsat să-l însoţească pe drumul Golgotei, ca să-i îmbărbăteze paşii spre spânzurătoare, aşa cum a fost susţinut personajul din opera artistică a fratelui său. Singur în faţă ştreangului, ofiţerul român a avut putere să-şi păstreze până la ultima suflare demnitatea. După cum au relatat unii martori oculari, înainte de a i se pune ştreangul la gât, Emil Rebreanu, privind la mulţimea de ostaşi dintre care mulţi erau ardeleni, a strigat: „Trăiască România Mare!”. Avea doar 26 de ani când ştreangul „civilizatorilor” austro-ungari i-a curmat viaţa.

Fratele eroului i-a reconstituit destinul tragic în romanul „Pădurea spânzuraţilor”, îndeplinindu-i şi ultima dorinţă ignorată de duşmani. După multe căutări, i-a identificat mormântul cu ajutorul groparului din sat, căci locul nu era însemnat. La o fată de ţăran a găsit răvaşe de-ale lui, iar primarul din Făget i-a dăruit chipiul eroului, primit în schimbul unei pălării civile cu care Emil a fost dus la spânzurătoare. Osemintele i-au fost mutate dincoace de pârâul care fusese de graniţă, adică „pe pământul liber românesc”, cum ceruse el în ultimele momente. În 1921, mii de ţărani din ambele părţi ale Carpaţilor, în frunte cu feţe preoţeşti, au participat la ceremonia de exhumare, deasupra mormântului fiind înălţat un monument pe placa funerară a căruia e scris: „Sublocotenentul Emil Rebreanu, spânzurat de unguri la 14 mai 1917, pentru că a vrut să treacă în rândul Armatei Române să lupte pentru întregirea neamului. Patria recunoscătoare nu l-a uitat. Aici odihneşte Apostol Bologa – Emil Rebreanu, eroul romanului „Pădurea spânzuraţilor”, de Liviu Rebreanu”.

Începând cu 1991, când s-a împlinit un secol de la naşterea lui Emil Rebreanu, la Palanca, unde i se află mormântul, pe linia fostei graniţe nedrepte cu Austro-Ungaria, în faţa fostului punct vamal şi ruinelor unei cetăţi, se organizează acţiuni de cinstire a eroului. Jertfa lui este încă vie în memoria ţăranilor de acolo, care îi îngrijesc cu pioşenie mormântul, victimele din „Pădurea spânzuraţilor” rămânând în conştiinţa naţională ca un simbol al nesupunerii şi dorului românesc de libertate. Dar şi ca o avertizare pentru cei care uită că oamenii laşi, vânzătorii de neam sunt dispreţuiţi cel mai mult chiar de stăpânii cărora li se închină.

Maria TOACĂ

În imagine: monumentul de la mormântul eroului Emil Rebreanu