N-a ajuns să-şi împlinească visul - în 1940, Bucovina, Ţara de Sus a Moldovei, a fost „eliberată” de ostaşii sovietici, mai bine zis răpită şi cedată…

16 februarie 2022 р. | Categorie: Noutăţi

Probabil, n-aş greşi dacă aş spune că muzica sălăşluia în sufletul lui încă din leagăn. În pofida faptului că domeniul său de studiu iniţial a fost dreptul, a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Cernăuţi, pasiunea vieţii i-a fost muzica. De altfel, venind pe lume la 15 februarie 1909, în „grădina raiului, unde curge lapte şi miere”, după cum avea să scrie mai târziu în „Monografia satului Voloca” despre frumoasa şi pitoreasca sa baştină cărturarul Teodor IONICĂ a crescut într-un mediu muzical familial, sub acordurile influenţei cântecului popular românesc, remarcându-se, în primul rând, ca unul dintre cei mai talentaţi tineri dirijori.

Leagăn de dor şi zbor pe urcuşul muzicii i-au fost fiinţele cele mai scumpe – părinţii. Tatăl Gheorghe cânta „amarnic” de dulce şi frumos la fluier şi tilincă. Acele momente de înălţare spirituală sunt evocate cu dragoste şi căldură sufletească de fiu în acelaşi volum:  „Un foarte bun cântăreţ la tilincă şi în special la fluieraş a fost Gheorghe Ionică. El îşi făcea singur fluieraşul dintr-un anumit lemn pe care îl alegea cu multă răbdare. Dacă nu era mulţumit de sunetul lui, îl lăsa şi făcea altul. Lucra atât la el până ce suna cum îi plăcea lui. După multe încercări ajungea să dea fluieraşului un sunet dulce, plăcut, ca de flaut… ştia să cânte foarte bine din fluieraş şi aceia care l-au auzit cântând de bună seamă că le-a plăcut. De multe ori cânta din fluieraş, seara acasă după ce venea de la lucru, ori în zile de sărbătoare. Cânta şi pe la petreceri în familie, mai ales la nănaşul Grigore, unde aveau obiceiul să se adune rudele, prin sărbători. Când mergea la cosit, la cineva, îşi lua pe lângă coasă şi fluieraşul. În timpul cât poposeau la masă, ori când se mai odihneau cosaşii, el scotea fluieraşul şi începea să cânte. Ştia felurite cântece de joc şi de petrecere. În tinereţe era chemat să cânte la boteie care umblau cu colinda ori cu hăicătul (uratul)… Uneori, când avea el chef să cânte, se adunau în jurul lui flăcăi şi chiar oameni însuraţi mai tineri şi trăgeau nişte jocuri fecioreşti de le sfârâiau călcâiele.
Păcat că am rămas copil mic, de el şi n-am avut prilejul să-l ascult multă vreme : a plecat în război şi în 1917 a murit. De la mulţi oameni, am aflat mai târziu, că el cânta frumos. Printre aceia îl voi pomeni pe Toader a lui Vasile din deal, care văzând că mă îndeletnicesc şi eu cu (muzica) cântarea, mi-a spus într-o zi : “Domnule Ionică, amarnic mai cânta tatăl dumitale la fluieraş !” Adevărat că a cântat frumos şi cu toate că eram mic, mi-am putut da seama că el cânta bine şi ştia tare multe cântece. De la el mi-a rămas în minte şi în auz până astăzi, când scriu aceste rânduri, sunetul Ciobănaşului, cum ştia numai el să-l cânte. Acum Ciobănaşul se cântă altfel, cu o melodie schimbată faţă de aceea pe care o cânta el. Sunetul fluieraşului său avea o rezonanţă cu totul deosebită. Suna excepţional de frumos, într-un fel dulce, duios, plângător. Adeseori cânta şi din tilincă”.

Unduind atmosfera familială cu note de tristă melancolie, maică-sa Domnica avea o voce blândă şi duioasă, legănându-i copilăria pe aripile doinelor şi romanţelor, cântecelor lirice şi de jale. „O cântăreaţă bună, dar foarte modestă a fost Domnica Gheorghe Ionică. Nu avea o voce deosebită, dar ştia multe doine, cântece bătrâneşti şi bocete vechi. Toată viaţa ei a cântat, dar nu la petreceri sau la clăci, ori la şezători, ci acasă. Fie că torcea, depăna, ori cosea, ea cânta mereu, dar mai mult cântece de jale. Dacă vocea ei nu ieşea din comun, avea însă un auz muzical foarte bun şi o memorie excepţională. Cunoştea un număr impresionant de melodii şi texte foarte interesante, pe care le cânta totdeauna corect. Anii primei copilării i-am petrecut tot timpul lângă dânsa şi am avut posibilitate s-o ascult în fiecare zi. La anii aceia nu puteam să-mi dau seama de valoarea acelor cântece, iar pe urmă, am plecat la şcoală. În afară de aceasta, atunci nu aveam nici cunoştinţele necesare pentru a culege folclor. N-am ştiut nici ce vremuri ne aşteaptă şi ne gândeam că mai e vreme. Nu-mi trecea nici prin gând, că într-o zi vom părăsi acele meleaguri şi nu voi avea prilejul nici măcar să-mi iau rămas bun de la mama. Evenimentele s-au precipitat şi s-a întâmplat ceea ce ştim cu toţii. ..Aceasta a fost în iunie 1940. Mă frământă mereu o întrebare şi nu-i pot da răspuns. De unde ştia mama acel număr impresionant de cântece şi bocete, când şi de la cine le-a învăţat?”, cu duioşie  şi aleasă afecţiune îşi amintea Teodor Ionică de scumpa şi iubita lui măicuţă în Monografia Volocii.

Până în 1940, majoritatea volocenilor îşi făceau studiile în Bucovina, cu precădere în Cernăuţi. Fiind licean, apoi student la Facultatea de Drept a Universităţii Cernăuţene, Teodor Ionică, îndrăgostit de muzică, se afla în epicentrul efervescenţei creatoare. Dar toate visele prindeau contur, mai ales, când soseau vacanţele, cu farmecele şi bucuriile tinereţii, când fetele şi băieţii satului, elevi şi studenţi, căutau prilej pentru a se întâlni să cânte, să petreacă împreună. De Anul Nou, umblau cu pluguşorul, de Crăciun, colindau în grup organizat mai mult pe la casele intelectualilor, iar de Paşti, după post şi rugăciuni, veneau la Înviere. Se adunau  apoi la toacă, în deal la biserică, unde ciocneau ouă roşii şi continuau petrecerile şi veselia. Îi momea glasul primăverii şi al tinereţii.

„Când clopoţelul suna ultima oră de curs, noi respiram uşuraţi şi plecam la gazdă ori la internat, după cum era cazul şi de acolo cu bocceluţa cu lucruşoare şi cărţi, plecam cu mare bucurie în suflet spre casele noastre cu trenul, cu căruţa ori pe jos…La început, ne adunam acasă la cantorul Paşcaniuc unde erau mulţi băieţi dintre care Olvian, cel mai mare, era învăţător. Acesta făcea repetiţii cu noi şi el ne conducea pe la casele intelectualilor din sat, director şcolar, învăţători, preoţi, cantor, primar, etc. Peste tot eram bine primiţi cu prăjituri şi alte bunătăţi. Pe chipurile tuturor domneau veselia şi voia bună. Când am crescut mai mari, am început a umbla şi mascaţi cu piese învăţate şi potrivite pentru sărbătorile de iarnă…Cu multă plăcere ne adunam duminicile şi sărbătorile către seară spre a ne da cu săniuţa. Alegeam locuri bune, cu pantă lungă şi un timp cât mai potrivit spre a ne distra nestingheriţi. De obicei, ne adunam dintre cei mai mari şi la săniuş invitam şi fete care primeau invitaţia cu mare bucurie. Printre acestea erau: Stela, fiica directorului şcolar, Varvara Salahor, Agripina Ungurean, câteodată şi Leontina Nichitovici şi alte fete şi chiar unele învăţătoare. Se făcea mare haz, când îi vedeam pe câte unii răsturnaţi în zăpadă, la marginea drumului….
Dar vacanţa aceasta trecea foarte repede şi trebuia să ne despărţim nu fără suspine şi regrete adânci… După câteva luni de învăţătură, urma şi vacanţa de Paşti şi odată cu această mare sărbătoare venea şi primăvara. Prilej de noi speranţe şi bucurii. De cum ne vedeam acasă, ne gândeam cum am putea petrece mai bine timpul. Înainte de toate aveam grijă să mergem la biserică, la denii, fiind săptămâna patimilor. Pe atunci, tineretul frecventa şi biserica şi aceasta nu era rău pentru că acolo puteau auzi şi învăţa îndemnuri bune şi de folos. Participam cu toţii şi la sfânta Înviere apoi ne întâlneam la toacă, în deal la biserică, unde ciocneam ouă roşii. Serile, mai ieşeam la plimbare, grupuri, pentru a ne bucura din plin de frumuseţile naturii... Dar şi această vacanţă ne părea prea scurtă şi la despărţire, simţeam un fel de nostalgie chinuitoare”….Tinereţea învinge, numai să vrea…”.

Visele înaripate ale tinereţii, dragostea faţă de muzică îl însufleţeşte pe tânăr, mai ales, în timpul vacanţei mari, aşteptată cu nerăbdare şi îndreptăţită bucurie  de studenţi şi elevi. Duminicile şi sărbătorile se întâlneau la biserică ori la şcoală. Cei dăruiţi cu har cântau. Încă de pe când învăţa în clasa a IV-a la liceu, Teodor Ionică a  început să adune elevi mai mici şi să organizeze un cor mic pe două sau trei voci. Repetiţiile aveau loc în casa părinţilor săi sau în livadă. În următoarea vacanţă a  avut  curajul să-l mărească şi să-l instruiască ca apoi să cânte în biserică vreo câteva bucăţi de Liturghie. A fost prima sa ieşire în public şi afirmare ca dirijor. Încurajat de reuşită, nu s-a oprit din cale. Tot din această perioadă, în timpul vacanţei de vară, îi pregătea ca învăţător pe unii elevi din sat, care doreau să-şi continue învăţătura la licee sau alte şcoli. Avea şi aici performanţe, căci aproape toţi elevii pe care îi instruia, reuşeau să susţină cu brio examenele de admitere. Însă în pofida altor ocupaţii ce se iveau, de muzică nu se despărţea. Or, muzica sălăşluia în sufletul lui încă din leagăn. A moştenit-o prin laptele mamei şi sărutul tatei. Dincolo de orice, un dirijor, chiar dacă are un instinct şi talent înnăscut, mai are nevoie şi de o pregătire minuţioasă, o muncă colosală, de perfecţionarea cunoştinţelor. Or, misterul muzicii, vine dintr-un volum imens de muncă: descifrarea partiturilor, lecturarea documentelor istorice, studierea  manualelor,  a scrisorilor, biografiilor etc.

„M-am străduit să dobândesc cunoştinţe noi în teoria muzicală, dând atenţie deosebită lecţiilor din clasă ale profesorului de muzică. Mai mult, fiind membru în corul liceului, de aici mi-am copiat şi unele cântece mai uşoare ori mai potrivite pentru nevoile şi posibilităţile mele. Când am ajuns prin clasa a VI-a liceală, dispuneam şi de oarecare practică dirijorală. Am început să fac cor cu băieţii mai mari, de o seamă cu mine şi mai mari. Îi pregăteam să cânte romanţe şi serenăzi pe mai multe voci. Lucram mai mult după auz, dar suna frumos. Peste unele greşeli de mică importanţă treceam uşor. Mai aveam încă multe de învăţat, dar aceasta nu mă descuraja şi nici din această pricină nu mă gândeam să renunţ la acest început promiţător. Repetiţiile aveau loc serile pe la casele noastre sau pe o tolocuţă. Cei care formam scheletul corului erau: Nicolae Pentelescu, Paulescu Dumitru, Paşcanu Silvestru, Penteleiciuc Ilie, Ionică Teodor şi alţi elevi mai mari din sat. Am reuşit să formăm un cor destul de bun cu un repertor potrivit pentru serenăzi şi serbări ocazionale. Prima serenadă am făcut-o de Sf. Ilie, directorului şcolar din sat. Reuşita a fost deplină şi noi am fost invitaţi în casă cu care ocazie am fost foarte bine primiţi. De la acea dată, serenăzile de Sf. Ilie au rămas tradiţionale şi adeseori îl invitam ca solist şi pe preotul Vasile Ursache. Tot din acea vreme, am început să facem serenăzi şi la alţi intelectuali de vază precum şi la unele fete mai mari…Am început să participăm şi la serbările populare din sat, fiind în măsură să dăm un concurs preţios. Când a murit studentul Toader al lui Tănase a Mihăluţoaie, am pregătit toate cântările necesare rânduielii de înmormântare. A participat tot tineretul satului, fiindcă era în timpul vacanţei mari….Obţinând unele rezultate bune ne-am considerat pregătiţi să participăm mai intens la viaţa culturală a satului fie cu cântece, cu piese de teatru ori recitări.
Băieţi şi fete, studenţi ori elevi, toţi eram uniţi şi colaboram la serbări săteşti şi uneori noi înşine organizam şezători culturale. Eram călăuziţi de un nobil ideal: să contribuim şi noi la ridicarea satului în care ne-am născut: ceea ce-am şi făcut cu drag după puterea şi priceperea noastră”.

Tinereţea îşi cerea drepturile. Îndemnat de marea pasiune de a face muzică, în 1934, la 7 ianuarie, în timpul studiilor la Universitatea din Cernăuţi, împreună cu alţi consăteni, printre care şi Gheorghe a Ioanei Lupului, la sediul Societăţii „Arcanul”,  pune baza unui nou Cor al gospodarilor din Voloca, alcătuit din 40 de feciori şi bărbaţi talentaţi, aleşi pe sprinceană de însăşi acel care avea să-i conducă, dirijorul Teodor Ionică. De altfel, la Biserica „Sfântul Nicolae din Voloca a existat un cor, organizat şi condus de învăţătorul Dumitru Sfeclă din Boian, dar şi-a încetat activitatea odată cu începerea primului Război mondial. Majoritatea celor aleşi erau membri ai  vechiul cor arcănesc,  condus de Dumitru Sfeclă. Apoi au început repetiţiile, seara, după zile de muncă istovitoare. Dar performanţele au fost uluitoare – în ziua Sfintelor Paşti, corul bărbătesc, dirijat de bagheta fermecată a lui Teodor Ionică, a interpretat o liturghie nouă pe patru voci, continuând cu noi cântări, piese corale, laice, cântece populare şi patriotice,  cu care gospodarii din Voloca s-au prezentat la diverse şezători, sărbători ale comunei. Palmaresul repertoriului corului  era bogat şi variat – printre cele mai îndrăgite erau cântecele „Pe-al nostru steag”, „Trei culori cunosc pe lume” etc. La performanţele ce au urmat, au ajuns prin muncă multă, dar într-un timp foarte scurt, dirijorul punându-şi amprenta personală şi sufletul în muzică, interpretând lucrările într-un mod original.

Corul plugarilor din Voloca, organizat prin hărnicia dirijorului Teodor Ionică, i-a găzduit pe cei mai  talentaţi instrumentişti şi solişti ai Volocii – vestitul cântăreţ, baritonul Constantin Rohovei, rapsodul popular, tenorul Constantin Onofreiciuc etc., fiind invitat să evolueze la cele mai importante evenimente culturale, organizate în Ţară.

”Voi mai pomeni aici numele unui vestit cântăreţ din Voloca de astăzi, Ion Paulencu, zis şi Nicuţă a Zenoviei. Este un bas de valoare, care a avut norocul să ajungă cântăreţ de operă.
Sunt bucuros de aceasta, mai ales că l-am încurajat mult şi l-am îndrumat într-o măsură oarecare pe această cale…”, scria cărturarul. Astfel, tot Teodor Ionică a fost acela care i-a îndrumat şi i-a încurajat paşii tânărului, înzestrat cu har divin, Ioan Paulencu, viitorul Artist al Poporului din Republica Moldova.

Corul realiza anual turnee la centre culturale, concursuri şi festivaluri prestigioase, printre nenumăratele premii şi distincţii obţinute s-au numărat şi Premiul I la cele două concursuri de colinde şi obiceiuri de Crăciun ce s-au desfăşurat la Teatrul Naţional din Cernăuţi în 1934 şi 1935, Premiul I la concursul Arenelor Române din Bucureşti, organizat de Fundaţia Regală pentru literatură şi artă etc.

„Înaintea celui de-al doilea război mondial, poate prin 1938, intenţionam să formez în sat un cor mixt (pe lângă cel bătrânesc, care exista din 1934) alcătuit numai din tineret, fete şi feciori. În vederea acestui scop, am făcut un anunţ şi am început să verific şi să aleg corişti şi coriste. Feciori s-au prezentat mai mulţi, dar fete prea puţine.
Părinţii şi în special mamele, nu încuviinţau fetelor să vină la repetiţie seara. Ziua, peste săptămână, nu se putea face pentru că toată lumea era la lucru. Duminica, tinerii mergeau la biserică dimineaţa, iar după masă toţi voiau să meargă la joc”, scrie cărturarul volocean în Monografia satului natal.

N-a ajuns să-şi împlinească visul. A izbucnit cel de-al doilea război mondial, apoi, în 1940, Bucovina, Ţara de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare, a fost „eliberată” de ostaşii sovietici, mai bine zis răpită şi cedată, conform infamului şi ruşinosului Pact Ribbentrop-Molotov, patriotul Teodor Ionică, împreună cu alţi români intelectuali, fiind nevoit să se refugieze în România, lăsându-şi măicuţa în lacrimi.

Crugul vieţii i s-a sfârşit poate că neîmplinit, stingându-se din viaţă la 18 martie 1981, la Suceava, rămânându-i în manuscrise mai multe lucrări, printre care şi cartea sa de căpătâi – „Monografia satului Voloca ”, valoros tezaur documentar ce a prins viaţă în 2001, graţie dl Radu Onofreiciuc.

Felicia NICHITA-TOMA