Cum au ajuns Eminescu şi Caragiale de la prietenie profundă la ură ... Eminescu l-a ameninţat pe Caragiale cu dielul, fiindcă l-a trădat cu Veronica Micle

Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale s-au cunoscut în tinereţe, atraşi de pasiunea pentru teatru. Cei mai buni prieteni şi colegi la ziarul ”Timpul” cei doi au sfârşit urându-se din cauza unei femei pe care poetul a vrut să o ia de nevastă.
Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale s-au cunoscut pe vremea când poetul a fost cooptat în trupa de teatru a lui Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca. Cei doi  au legat o frumoasă prietenie şi se spune că vreme de un an au fost nedespărţiţi. Caragiale îl admira pe Eminescu şi spunea despre el că „Era nefiresc de frumos... Prea frumos să fie adevărat”.
La rândul lui Eminescu îl considera pe Caragiale: „Un adevărat dandy. Îmbrăcat bine, elegant şi cu multe cunoştinţe despre literatură, dar şi un mare iubitor de teatru“. După ce Eminescu a plecat la studii, la Viena, drumurile celor doi amici s-au despărţit. S-au regăsit câţiva ani mai târziu, după ce Eminescu a revenit în ţară şi au ajuns colegi în redacţia ziarului „Timpul“ din Bucureşti şi la Junimea.
Eminescu a fost cel care a pledat pentru angajarea lui Caragiale la ”Timpul”. «Nu există în Bucureşti un om mai capabil în ale gazetăriei şi artei ca I. L. Caragiale!»“, ar fi spus poetul despre prietenul său, după cum notează B. Jordan şi  Lucian Predescu, autorii cărţii „Tragicul destin al unui scriitor“, apărută în 1939.
Cei doi au revoluţionat redacţia ziarului „Timpul“, schimbând modalitatea de lucru, mânaţi de pasiunea pentru meşteşugul cuvintelor. Pentru că erau firi diferite, între cei doi amici se iscau conflicte care duceau la supărări ce ţineau zile în şir. Romanticul şi visătorul Eminescu era deranjat de ironiile şi de sarcasmul amicului său Iancu. Conflictele se iscau, de cele mai multe ori, pe marginea părerilor contradictorii. Caragiale îl considera pe admiratul Kant al lui Eminescu un moftangiu, iar poetul era deranjat de afirmaţiile amicului său.
 Zilele lungi de lucru în redacţie se încheiau seara în oraş, la o carafă de vin. În discuţiile lor, cei doi prieteni atingeau subiecte vaste, de la artă, la filosofie, sau de la literatură, la femei. Aşa se pare că ar fi aflat Caragiale despre iubirea lui Eminescu pentru Veronica Micle.
Tradarea bunului prieten Caragiale Caragiale a părăsit redacţia ziarului „Timpul“ în 1878 şi a ajuns la „Junimea“ de la Iaşi, condusă de Titu Maiorescu. Ajuns la Iaşi, o cunoaşte pe iubita lui Eminescu, pe Veronica Micle, şi între cei doi se înfiripă o relaţie amoroasă ascunsă. Eminescu, rămas redactor la ziarul „Timpul”, ajungea mai rar la Iaşi şi relaţia cu Veronica se derula mai mult prin intermediul scrisorilor de amor. Blonda pasiune a lui Eminescu a căzut în braţele flegmaticului Caragiale, fără ca poetul rămas la Bucureşti să bănuiască ceva.
 
Dramaturgul a fost cel care i-a mărturisit infidelitatea lui Titu Maiorescu, atunci când acesta l-a informat că Eminescu are gânduri de însurătoare cu Veronica.
„Caragiale află de intenţiile poetului şi, cuprins prima dată de remuşcare, se prezintă la Maiorescu şi îi vorbeşte deschis asupra acestor intenţii ale poetului. El îi împărtăşeşte teama că Eminescu e în stare să comită faptul şi că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulţi prieteni intimi printre care şi el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”.
 
  „Canalia!” Eminescu a aflat, în final, de aventura bunului său prieten cu iubita Veronica chiar de la Maiorescu. Când s-a dus să îi spună criticului că are gânduri de însurătoare, acesta i-ar fi dezvăluit infidelitatea iubitei : „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el”.
 „Canalia!” a fost tot ce-a mai putut spune poetul la adresa amicului său care l-a tradat, după aflarea infidelităţii Veronicăi.
După aflarea infidelităţii, Eminescu îl ameninţă pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu ajung la confruntare fizică. Poetul şi-a iertat iubita infidelă, dar nu şi prietenul trădător. „Pe domnul în chesiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumuşel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri. În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea satisfacţiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile şi răspunde-mi apoi dacă ţi le-a trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credinţă. E un om care nu poate fi altfel“, îi scria Eminescu Veronicăi, după reluarea relaţiei, preocupat de detaliile intime ale relaţiei infidele pe care le-ar  fi putut dezvălui Caragiale. Singurele întâlniri între Veronica şi Caragiale, după aflarea infidelităţii, au fost doar prilej de acuzaţii şi reproşuri.
„Într-adevăr, recunosc că fiinţă mai arhicanalie, după cum ai numit-o tu, nu există. L-am întâlnit azi. Mi-a zis că eu nu ţi-am spus, nu ţi-am mărturisit păcatul meu decât ca să sfărâm prietenia ce există între tine şi el. Apropos, zice: «Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuşte!...» şi câte alte prostii. E un adevărat spion. Mi-e groază de tot ce poate fi capabil acest om, dar să-l lăsăm în pace“, îi scria Veronica lui Eminescu despre Caragiale.
  În final, Caragiale şi-a cerut transferul ca revizor şcolar la Argeş şi n-a mai călcat prin preajma Veronicăi. Împăcarea Când Eminescu a fost lovit de boală şi a dat primele semne de nebunie, reacţia fostului său amic a fost să izbucnească în lacrimi la aflarea veştii. Scena în care Caragiale a aflat despre primul acces de nebunie al prietenului său din tinereţe a fost redată de Titu Maiorescu în Jurnal: „Duminică, 26 iulie 1883. Înnebuneşte Eminescu. A binecuvântat cu ochii aţintiţi în zid pe doamna Maiorescu şi pe d-ra Livia, l-a strâns în braţe pe d Maiorescu tremurând din toată firea. Veni apoi Caragiale, la dejun, la noi, aflând despre Eminescu începu să plângă”. Când cei doi s-au revăzut, câţiva ani mai târziu, amintirile din vremea prieteniei de la „Timpul” au fost mai puternice decât cele din perioada trădării, mintea tulburată de boală a lui Eminescu uitând episodul infidelităţii.
alexandria ro., 26 iulie 2017, 04:37deElisabeth Bouleanu